Deși poate puțin cunoscut publicului din România, la Wiesbaden, în Germania are loc anual un festival de film care tratează exclusiv zona Europei centrale și de est: GoEast, ajuns la cea de a 19-a ediție (10-16 aprilie 2019).
GoEast e un festival mic în comparație cu TIFF-ul spre exemplu, dar tocmai aceasta face abordarea invitaților mai puțin intimidantă, motiv pentru care am reușit să vorbesc atât cu o somitate în domeniu cum ar fi Sergey Loznitsa, cât și cu câțiva regizori debutanți din Ucrania și Belarus. Discuțiile purtate cu regizorii vecini și aproape vecini nouă cât și filmele acestora m-au convins din nou (dacă mai era nevoie) că problemele cu care se confrontă spațiul postsocialist sunt mai similare decât diferențele de limbă ne-ar face să credem. Ba mai mult, așa cum am spus-o și cu alte ocazii, experiențele facilitate de acest festival care, iată, ne ajută să ne cunoaștem între noi via Germania, mă determină să cred că Europa de Est reprezintă un spațiu cultural comun și că ceea ce ne deosebește de vecinii noștri e purul imaginar național(ist) care ne-a devenit din păcate mai drag decât realitatea socio-politică actuală.
Nu dau decât un exemplu: regizoarea ucraineană Zhanna Maksymenko-Dovhych și al ei scurt-metraj Holiday (Vacanța) care nu e decât un reportaj ce surprinde ciocnirile dintre simpatizanții separatiștilor ruși și populația pro-europeană. Dar acest reportaj trimite, concluzionez în urma lungii discuții avute cu Zhanna, la teme și motive care nu sunt specifice doar spațiului ucrainean. Dimpotrivă, așa cum și filmul ei o sugerează, conflictele prezente în est în general sunt determinate nu numai de trecutul socialist comun ci mai ales de lungul trecut colonial și semi-colonial datorat prezenței imperiilor din regiune – o prezență care a condiționat limbajul de tip subaltern care caracterizează modul în care întreaga regiune se raportează la trecut.
În cazul Zhannei, deși filmul acesteia se vrea obiectiv, dezideratele regizoarei sunt, după spusele sale, ca Ucraina să devină o țară europeană în care legea să funcționeze peste puterea oligarhilor și în care cetățeanul de rând să dețină educația necesară pentru a nu vota în continuare perpetuarea sistemului corupt. Deși recentele alegeri din Ucraina se prea poate că au întristat-o pe regizoare, nu putem spune că acest discurs nu ne sună cel puțin similar din mai multe puncte de vedere. Am forțat puțin nota și am întrebat-o pe Zhanna dacă nu crede că oligarhia se perpetuează nu din cauza nivelului scăzut al educației (care nu se compară cu cel al multor alte țări aflate la nivelul economic al Europei de est) ci din cauza implementării democrației europene într-un spațiu nu numai străin de aceasta, dar unul în care excesiva aplicare a capitalismului a favorizat și continuă să favorizeze condiționarea economică a țării de vest (sau est, în cazul Ucrainei). Zhanna nu a fost de acord, întrucât în viziunea ei sistemul din Ucraina nu s-a lepădat destul de comunism (aici văzut ca reprezentant al Rusiei) și nu a aderat destul la normele europene. Am încercat să o conving că aderarea la norme nu aduce cu sine transparența și progresul visate de ea, dar exemplele celorlalte state ale Europei de est nu au reușit să o convingă.
De fapt nici pe reprezentanții uniunii înseși. Într-o interesantă și animată discuție intitulată „Ce s-a greșit în anii 90” ținută în cadrul unei secțiuni în care s-a proiectat atât Germania, anul 90 nouă zero al lui Godard cât și Balanța lui Pintilie, doi reprezentanți ai NATO și UE, și anume cehul Petr Lunak și neamțul Andreas Metz nu s-au lăsat cât de puțin convinși că modelul liberal ar fi fost o greșală economică în anii 90 și că ar fi existat o altă alternativă pentru Europa de est în momentul în care cădea zidul Berlinului. Doar la sugestia Ewei Mazierska, profesoară de film contemporan la facultatea din Lancashire că în anii 90 au murit 100.000 de oameni în conflictul din fosta Iugoslavie s-au mai potolit puțin cei doi din a declara „de succes” modelul liberalismului. Deși Heleen Gerritsen, directoarea artistică a festivalului mi-a declarat într-un interviu că i-a invitat pe cei doi „oficiali” tocmai pentru a provoca spiritele, impresia cu care sala a plecat după discuție a fost că cele două „tabere” ale Europei continuă să se ignore reciproc și să nu se înțeleagă chiar la 30 de ani de la terminarea războiului rece. Iar asta e cu atât mai mult de regretat cu cât reprezentantul NATO la discuție, precum Heleen mi-a confirmat, este ceh la origine, deci ar trebui să fie mai ancorat în realitățile cu care se confruntă conaționalii săi. Pentru d-l Lunak a fost în schimb de-ajuns să dea citire anumitor sondaje de opinie în care, după spusele sale, mai puțini cetățeni din statele estice regretă azi dispariția comunismului decât cei care sunt de acord cu reformele capitaliste. Bine-nțeles, aceste statistici nu puteau acoperi Ungaria sau Rusia, unde după celălalt invitat, d-l Metz, avem de-a face cu autoritarianism pur. Nimeni nu a întrebat în schimb de ce anumite țări est-europene se confruntă cu autoritarianismul și nimeni nu a speculat că acesta ar fi chiar rezultatul reformelor liberaliste.
În această atmosferă tensionată am asistat și la ultimul film al lui Sergey Loznitsa, Procesul, care este doar o editare și curățare a unor pelicule (de altfel bine prezervate) găsite într-o arhivă de lângă Moscova de regizorul ucrainean, pelicule care reprezintă un grozav document istoric, și anume înregistrarea pe celuloid al unui proces intentat de conducerea sovietică unui grup de contra-revoluționari în anii 30. Deși puține se mai pot adăuga la ceea ce opinia publică a vehiculat ad nauseam din anii 90 încoace vizavi de crimele lui Stalin, procesul filmat rezistă nu atât ca dovadă a criminalității regimului sovietic, ci tocmai ca un posibil document ce ne-ar permite o retrăire a momentului istoric. Dar pentru ca această retrăire să fie obiectivă, ar trebui să renunțăm la ceea ce știm azi despre rezultatele campaniilor de epurare și să vedem trecutul prin propriii săi ochi, cum ar veni, ceea ce pelicula chiar ne-ar înlesni. Mâna lui Loznitsa însă face acest lucru cvasi-imposibil. Pentru regizor, care intervine în material prin inserarea de intertitluri, e important să se puncteze modul în care procesul constituie o înscenare și tot procesul este doar un travesti, deși viețile acuzaților care atârnă de un fir de păr ne permit mai greu să ne imaginăm aceasta. Dimpotrivă, procesul lui Loznitsa pare un for în care acuzații (disperați, e adevărat) se căznesc să convingă tribunalul de nevinovăția lor. Ceea ce e interesant e că unii chiar reușesc, în contextul în care în final doar trei din cei opt acuzați ajung să fie executați imediat, celorlalți fiindu-le date sentințe de închisoare până la zece ani.
În interviul cu Sergey Loznitsa am încercat să evidențiez acest fact care apropie după mine întreaga experiență a procesului de contingență, de hazard, dar, la fel ca și regizoarea ucraineană, Loznitsa nu s-a lăsat foarte ușor convins, ținând-o pe a lui, și anume că totul a fost înscenat și premeditat dinainte de începerea procesului. Dacă încape o anume doză de conspiraționism în tensionatul context din Ucraina de azi nu este însă de competența mea să judec.
Un festival preponderent politic nu ar mai fi fost un festival de film și n-aș vrea să creez această impresie. Deși situația politică globală planează undeva deasupra multora dintre producțiile din „est”, festivalul a avut un caracter echilibrat, cu aproximativ zece secțiuni clasificate tematic cum ar fi „Bioskop”, vrută a fi o radiografie a spațiului estic (unde a rulat și filmul lui Loznitsa), o secțiune de competiție cu prezențe est-europene bine reprezentate (de la noi Anca Damian cu al său Moon Hotel Kabul) și o secțiune „Symposium” pe tema anti-discriminării populației de etnie romă unde a rulat inclusiv celebrul film al lui Aleksandar Petrović Am întâlnit țigani fericiți. O surpriză în general plăcută a constituit-o prezența la festival a celebrului regizor polonez Krzysztof Zanussi care a prezentat o selecție a filmelor sale începând cu scurt-metrajul de studenție Moartea unui provincial și cunoscutul Structura cristalului și concluzionând cu ultima și controversata sa producție despre un pact faustian cu acțiunea plasată în intriganta perioadă a ultimelor zile a imperiului austro-ungar în Galiția, Eter.
Nu ar fi corect să închei fără a menționa peliculele premiate: Acid al lui Alexander Gorchilin din Rusia a luat marele premiu, Adilkhan Yerzhanov din Kazakstan a luat premiul pentru regie cu Delicata indiferență a lumii, iar Alisei Kovalenko din Ucraina i-a fost oferit premiul pentru diveristate al Ministerului de externe german pentru Jocuri naționale / Home Games. În sfârșit, Andrei Kutsila din Bielorusia a câștigat premiul pentru cel mai bun documentar cu Striptease și război, care descrie simpatica relație dintre un bunic și nepotul său. Cei doi trăiesc în același apartament în Minsk dar, desigur, nu aparțin aceleiași generații. Dacă bunicul îmbracă în continuare uniforma militară și participă la paradele ocazionale ale regimului lui Lukashenko, nepotul dă jos de pe el totul, până la ultima haină, pentru că acesta lucrează ca stripper în varii cluburi de noapte. Conflictul dintre generații e așadar alimentat de conflictul ideologic, dar ceea ce pare a fi mai important pentru cei doi rămân până la urmă legăturile familiale. L-am întrebat pe regizor dacă filmul poate fi citit și în această cheie și mi-a răspuns că dacă filmul ar avea un mesaj acesta ar fi că dragostea e mai presus de orice ideologie. Să sperăm că filmul tânărului regizor din Bielorusia va avea o oarecare înrâurire asupra conflictului politic nu doar din această țară ci și din restul spațiului est-european, cu precădere a celui din Ucraina. Pentru că dacă GoEast ar avea la rândul său un mesaj, acesta ar fi că, așa cum spuneam la început, culturile din Europa de est au prea multe în comun pentru a lăsa diferențele lingvistice, politice sau ideologice să degenereze în situații conflictuale.