Dintotdeauna m-am considerat privilegiat de a fi născut la Cluj. Explicitarea unui asemenea sentiment ar necesita o întreagă disertație. Oricum, un argument peremptoriu e acela că, în această urbe bimilenară, avui șansa de a mă forma și de a trăi printre concitadini de elevată valoare uman-intelectuală. Oricât de tentante puteau părea alte orizonturi, știam că acasă pot conta (în pofida vicisitudinilor inerente) pe o „rețea de susținere” a idealului meu de viață: a acționa, după propriile înclinații și capacități, în beneficiul cultural al comunității în sânul căreia mă născusem.
Sunt conștient de idealismul și limitele acestei viziuni aparent exalta(n)te. Totuși, în consens cu ea, câteva providențiale repere umane mi-au acompaniat viața, până ce ajunsei eu însumi la senectute. Cornel Țăranu rămâne arhetipal în acest sens. Deși împlinește la 20 iunie 2019 neverosimila etate de 85 de ani, dânsul își menține intacte nu doar capacitățile creative – ce-i conferă statutul de reprezentant de frunte al importantei școli române de compoziție de după 1950 – ci și cuceritorul șarm personal, discernământul estetic, abilitățile profesoral-academice. Prin vasta sa operă, Cornel Țăranu deține deja un loc aparte atât în dinamicul peisaj cultural al patriei, cât și în complexa configurație a muzicii contemporane mondiale. Și, ceea ce uimește în deceniile din urmă, este continuitatea organică a creațiilor sale. Sfidând servituțile implicate de trecerea anilor, maestrul continuă să adauge incitante lucrări palmaresului componistic. Exemplul cel mai recent este prima audiție absolută a piesei sale Jeux de Palindrome, interpretată de Filarmonica Transivlania din Cluj, dirijată de Cristian Mandeal, în concertul de gală al Festivalului Cluj Modern 2019. Nu e întâmplător că toate cele 13 ediții ale acestui festival au beneficiat de expertiza muzicianului și omului de cultură Cornel Țăranu. De altfel, printre realizările sale se înscrie și cea mai longevivă acțiune de diseminare in actu a muzicii contemporane întreprinsă vreodată în țara noastră, prin intermediul briantisimului ansamblu Ars Nova de Cluj, pe care l-a fondat în 1968 și l-a condus până în al doilea deceniu al secolului 21.
Cariera lui Cornel Țăranu se bazează pe un fertil echilibru între valorile muzicii erudite autohtone și cele cosmopolite, specifice evoluțiilor post-seriale din secolul trecut. Vorbesc aici, în primul rând, de respectul său față de creația lui George Enescu (manifestat prin recuperarea quasi-arheologică a oratoriului enescian Strigoii, ale cărui schițe – pierdute după conceperea sa în 1916 – au fost reasamblate de către compozitorul clujean; îmi amintesc de prima audiție în variantă voci/pian a acestei partituri, realizată prin anii 1980 de soliştii ansamblului Ars Nova, împreună cu Cornel Țăranu la pian. Între timp, maestrul şi-a continuat nobilul demers, definibil ca o adevărată operațiune de arheologie muzicală. Grație dânsului, am trăit momente emoționante, atunci când a binevoit să-mi devoaleze partiturile-manuscris ale lui Enescu. Păreau nişte conglomerate quasi-indescifrabile de portative şi note cu contururi erodate sub acțiunea timpului…).
Pe de altă parte, e indeniabil rolul jucat în evoluția lui Țăranu de studiile pe care le-a efectuat după 1965 cu influenți magiștri precum Olivier Messiaen și Nadia Boulanger la Paris, precum și cu György Ligeti, Bruno Maderna și Christoph Caskel la Darmstadt. Ulterior, compozitorul nostru și-a dedicat o bună parte a vieții promovării celor mai noi tendințe din muzica română și universală (mai ales prin memorabilele concerte date de Ars Nova de Cluj), inclusiv grație raporturilor de colaborare amiabilă cu nume de rezonanță precum Boulez, Xenakis, Stockhausen, Nono, Kagel, Kurtag, Constant și mulți alții.
Proteica personalitate a lui Cornel Țăranu s-a manifestat într-o multiplicitate de ipostaze, ce-i complineau avântatele proiecte concepute în camera sa de lucru. Aceasta se află în splendidul cartier clujean Andrei Mureșanu, într-un edificiu art deco ce ar putea constitui baza unei posibile Fundații Țăranu, similare celei dedicate magistrului Sigismund Toduță, situată în Cartierul Grigorescu.
Cu toate că jovialitatea ce-l caracterizează nu e lipsită de glisări înspre ironie și chiar sarcasm, domnul Țăranu și-a menținut capabilitatea de a întreține raporturi cordiale nu doar cu confrații săi de breaslă muzicală, ci și cu reprezentanții altor arte. Ca admirator mai june cu vreo trei luștri, avui fericirea să fiu acceptat într-o asemenea selectă ambianță, unde amintirea ilustrului psiholog Nicolae Mărgineanu, părinte al încântătoarei doamne Daniela Țăranu, facilita întâlniri cu figuri marcante ale vieții culturale din ultima fază a totalitarismului (amintesc doar câteva nume: Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Cezar Baltag, Mihai Brediceanu, Ion Caramitru, Sabin Păutza, Horia Bernea, Mircea Zaciu, Cristian Mandeal, Hans Peter Türk, Emil Simon, Ion Vartic, Johnny Răducanu, Ioan Mușlea, Marta Petreu, Carmen Cristian, Cătălina Buzoianu, Anton Tauf, Miriam Cuibus, Mihai Măniuțiu, Maria Ploae, Ruxandra Cesereanu, Francisc Laszlo, Nicolae Prelipceanu, Ferdinand Weiss, medicii Ioan Macavei și Iuliu Boeriu ș.a.m.d.).
Unul dintre episoadele indimenticabile pe care le-am trăit aci se petrecu în 1983, când reușisem să-i conving pe cei de la ARIA să invite pe scenele transilvane Trio-ul Ganelin/Cekasin/Tarasov, probabil cel mai influent grup al jazzului avangardist din a doua jumătate a secolului trecut. Cei trei muzicieni rusofoni au fost încântați de vizita pe care le-am aranjat-o în casa compozitorului clujean. Țin minte că au ascultat admirativ muzica pe care Cornel Țăranu tocmai o înregistrase pentru un film al cumnatului său, Nicolae Mărgineanu. După istoricele concerte de pe scena Casei de Cultură a Studenților, prima întrebare pe care mi-a adresat-o Vyacheslav Ganelin a fost dacă în sală se aflase Cornel Țăranu și cum i se păruse muzica. În 2017, când l-am reîntâlnit pe Ganelin în Israel (unde e venerat ca profesor al Academiei de Muzică din Ierusalim și ca formator al noilor generații ale jazzului israelian), am evocat împreună acele magnifice întâmplări. S-a bucurat să afle, despre apreciatul său confrate clujean, că acesta își continuă cu succes destinul creator.
Din câte am observat, Cornel Țăranu a știut să evite demnitățile publice, în măsura în care ele ar fi impietat asupra timpului dedicat creației. Totuși, chiar și scurta perioadă cât a deținut o funcție de conducere la Academia de Muzică mi-a rămas imprimată în memorie. Ca atare, „expertiza comportamentală” însușită de la dânsul mi-a fost utilă atunci când fui pus eu însumi într-o postură similară, ca director al ICR Lisabona. Apropo: una dintre realizările de vârf ale mandatului meu diplomatic a fost invitarea Ansamblului Ars Nova de Cluj, condus de Țăranu, la cel mai important Festival de Muzică Contemporană din capitala Portugaliei (Música Viva, inițiat și condus de Miguel Azguime, ajuns în 2019 la ediția a 25-a).
În calitate de jazzolog, am apreciat întotdeauna interesul manifestat de maestrul Țăranu pentru domeniul muzicii improvizatorice. Implicarea sa pe această direcție depășise, încă din anii de formare, nivelul empatic, convertindu-se ulterior în semnificative realizări componistice. Acestea ar merita, cu certitudine, o mai atentă cercetare muzicologică.
Nenumărați discipoli îi sunt îndatorați lui Cornel Țăranu pentru evoluția lor profesională, dar și personală. În ceea ce mă privește, întâlnirile cu dânsul avură un rol esențial întru edificarea unei concepții proprii, pe două direcții majore: studiul interferențelor dintre jazz și celelalte arte contemporane, precum și configurarea unei viziuni poetice originale. Încă de pe când făceam parte din redacția Echinox (1971-1983), descoperisem genuina pasiune a compozitorului pentru arta poesiei, reflectată constant în propriile-i creații muzicale. Eram înduioșat de quasi-părinteasca sa preocupare, ca nu cumva să-mi neglijez preocupările literare.
Providența mi-a oferit numeroase secvențe antologice în compania acestui mare creator, deținător al artei de a îmbina seriozitatea criteriilor axiologice cu detașarea (auto)ironică, totul pus sub egida unui impetuos simț al humorului. Printre cele mai luminoase amintiri se află participarea noastră comună în juriile Concursurilor Debutanților aferente Festivalului de Jazz de la Sibiu – neverosimila sfidare a totalitarismului, căreia Johnny Răducanu îi atribuise apelativul de miracol. Dintre „martorii” de atunci, mai am plăcerea de a-i întâlni câteodată pe Florian Lungu, etern-junele Moș al jazzului de factură română, fidelii amici ieșeni Sorin Antohi și Alex Vasiliu, infatigabilul Stefan Vannai, regizorul de sunet Alexandru Pârlea, timișorenii din cercul lui Johnny Bota, sau confrații sibieni întru jazzofilie, Constantin Iridon și Fred Nuss.
De o imensă valoare a fost suportul moral primit de la Cornel Țăranu în demersurile pe care l-am întreprins pentru instituționalizarea Cursului de Estetica Jazzului, în cadrul Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj. De la înființarea Modului de Jazz în 1997 și până în prezent – beneficiind de atitudinea comprehensivă a celor patru rectori ce s-au succedat la conducerea instituției: Alexandru Fărcaș, Aurel Marc, Adrian Pop, Vasile Jucan – am reușit să mențin caracterul viu, deschis, investigativ, adaptat celor mai recente evoluții, constitutiv acestui Curs. Generoasa participare a lui Cornel Țăranu, ca invitat special la câteva ediții, a augmentat coeficientul de prestigiu al ctitoriei academice căreia i-am dedicat ani buni din viață.
Pe lângă performanțele succint enumerate mai sus, însăși existența lui Cornel Țăranu printre noi, clujenii, a reprezentat un catalizator al efervescenței artistice specifice urbei noastre. Cu repercusiuni favorabile asupra întregului climat al culturii române și al prestigiului ei în lume! Probabil însă că asemenea efecte benefice nu s-ar fi manifestat cu aceeași intensitate, dacă distinsul compozitor nu ar fi optat să-și trăiască viața și să-și împlinească destinul acolo unde i-a fost hărăzit să se nască. Cuvine-se să-i adresăm adânci plecăciuni pentru această înțeleaptă decizie. La mulți ani!