Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cotitura Turciei?

De ani buni, Turcia a reținut atenția lumii sub cel puțin două aspecte majore. Pe de o parte, enorma dezvoltare economică, tehnico-științifică și explozia demografică, ce au făcut din această țară, în ultima decadă, o putere regională. Pe de altă parte, emergența politicii islamiste în țara care intrase cu aproape un secol în urmă pe calea secularizării statului, inițiată de Kemal Atatürk. Fiind vorba de una dintre țările puternice și de o democrație pluralistă într-o țară islamică, interesul pentru schimbările din Turcia a fost mereu ridicat. Iar ceea ce se petrece astăzi – penalizarea dură și epurarea masivă de personal din armată, justiție, educație și presă – nu numai că mărește interesul, dar face inevitabilă întrebarea: se află Turcia în fața unei cotituri istorice? Schimbă această țară, care se revendică din democrație, cursul modernizator pe care a fost plasată de fondator și pe care a evoluat cu succes? Chiar dacă evenimentele rămân încă în desfășurare și nu permit concluzii ultime, sunt necesare măcar ipoteze. Rațiunile pentru a pune întrebări nu sunt noi. În definitiv, Erbakan (1996) a reluat Islamul politic, ca reacție la occidentalizarea din Turcia, încât a fost nevoie de intervenția armatei, garant al laicității statului, pentru a-l opri.
Curentul islamist nu a slăbit, însă, în realitate. Pe fondul crizei partidelor, acest curent l-a adus la putere pe Erdogan, în 2003. Acesta a devenit primul ministru al unei perioade de rapidă dezvoltare economică și tehnico-științifică a Turciei. El a fost ales apoi președinte al acestei țări, cu puțin peste jumătate din voturi. Preocupat să schimbe instituțiile statului, Erdogan forțează de mai bine de un an trecerea la un sistem prezidențial care să-i dea puteri depline.
În timp, au existat, desigur, bănuieli și reacții la acțiunile lui Erdogan. Mulți le-au evocat și în țara noastră, încât nu le reiau. Personal, am fost impresionat de nivelul ridicat al universităților turce (începând cu Bilkent, METU, Istanbul) la o vizită pe care am făcut-o, ca ministru al educației naționale, în 1998. Numeroase alte contacte ulterioare cu personalități și realități din Turcia mi-au întărit impresiile. Ca membru al conducerii unor instituții internaționale, am fost confruntat cu apelurile venite de la prestigioși universitari turci privind arestările de rectori și profesori de după 2003. Mai târziu, ca ministru al afacerilor externe, am discutat de câteva ori cu Ahmet Davutoglu, inovativul profesor de geopolitică, teme relative la relațiile româno-turce, criza din Siria, terorismul și altele. Fostul consilier principal al lui Erdogan a fost cel care a conceput ceea ce alții numesc „neo-otomanismul”: o reprofilare a rolului Turciei pe fondul creat de destrămarea URSS, când o seamă de țări – Azerbaidjan, Uzbekistan, Kyrkyzstan, Turkmenistan, Kazahstan – etalau ascendența linguală turcă, și, desigur, pe fondul resurgenței islamice din ultimele decenii. Angajamentele proatlantice ale lui Ahmed Davutoglu și preocuparea de a grăbi integrarea țării sale în Uniunea Europeană, ca și formarea sa în limba germană, la care trebuie adăugată prețuirea de care se bucura evident, la reuniuni, din partea lui Angela Merkel, Hillary Clinton, Laurent Fabius, erau atât de manifeste încât, cu câteva luni în urmă am fost surprins de plecarea lui forțată din fruntea guvernului turc. Mi-am pus atunci întrebarea dacă nu cumva președintele Turciei pregătește o cotitură în politica internă și externă. Măsurile decise de Erdogan în urma confuzei tentative de lovitură de stat din iulie 2016 fac acum acută această întrebare.
Multe semne, pe parcursul ultimilor ani, alimentau chestionarea stării de lucruri. În definitiv, autoritățile nu au acceptat ca avioanele americane să folosească aeroporturi turcești în a doua invazie în Irak, de teama că americanii vor crea statul kurd. Erdogan a avut apoi cam tot timpul sentimentul că președintele american dorește să-l vadă schimbat.
Pe traseul ultimilor ani, autoritățile turce au căutat să iasă din competiția, este adevărat nefructuoasă, a gazoductelor, care au opus adepții lui Nabucco și pe cei ai South Stream. Turcia a construit, împreună cu Azerbaidjanul, propria conductă, Trans-Anatolia, pe traseul Baku-Tbilisi-Ceyhan, și a dat alt semnal al unei optici proprii.Mai nou, autoritățile au deposedat de imunitate parlamentari din opoziție. S-a continuat arestarea de profesori, militari, judecători, ziariști sub acuzația generică de „terorism”. În mod vizibil, se abuzează de acest termen, aplicându-l de fapt opozanților guvernării. Acum, arestările urcă zilnic cu mii și mii de oameni, sub acuzația apartenenței la rețeaua imamului Gület, care ar desfășura acțiuni „teroriste” din SUA. Termenul oficial al autorităților turce este „curățire (cleansing)” sau „epurare” sau „devirusare” a armatei, justiției, educației și mass media.
Ca indiciu suplimentar al anvergurii măsurilor, dascălilor li s-a interzis să mai călătorească în afara țării! Se pretinde că libertățile din țară ar fi oricum superioare celor din Occident. Iar unii edili anunță emfatic crearea de „cimitire ale trădării” pentru cei care abia vor fi deferiți tribunalelor! Evident, măsurile nu se reduc la reacția unei persoane ce deține puterea la ceea ce ar fi făcut vreun rival – cum mai speră unii comentatori. Ele sunt peste acțiunile la care se recurge în reacție, atunci când este vorba de o tentativă de lovitură de stat. Măsurile sunt disproporționate în raport cu toate acestea și sugerează o intenție cu bătaie mai lungă – cea a unei cotituri politice. De data aceasta, în joc pare să fie cotitura de la democrație, la autoritarism și de la modernizare instituțională, la islamizare.
Tot oficial, președintele cere acum populației să înțeleagă introducerea stării de urgență pe cel puțin trei luni drept „apărare a democrației”. Solicitarea alimentează o altă întrebare: nu cumva sub acoperirea democrației se realizează o cotitură ce o subminează? Nu cumva democrația a devenit iarăși calea pe care se instalează opusul ei?Situația actuală din Turcia se poate înțelege doar luând în seamă istoria ultimului secol. Să ne amintim, așadar, că, pe fondul destrămării imperiului otoman, Kemal Atatürk a preluat inițiativa politică și, în 1923, tratatul de la Laussane a consacrat recunoașterea Turciei ca stat. S-a angajat fără întârziere modernizarea rapidă a țării: în 1924 califatul a fost abolit, Turcia a fost decretată țară a turcilor (în condițiile în care kurzii urcau spre 20%), codul civil elvețian a înlocuit „charia”, alfabetul latin a devenit obligatoriu, femeilor li s-a recunoscut dreptul de vot, statul s-a laicizat, religia rămânând în societatea civilă.
S-a spus foarte potrivit că prin kemalism s-a înfăptuit o „cezariană culturală” (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, Seuil, Paris, 2014, p.155), cu mijloacele cezarismului, aș adăuga. În orice caz, la dispariție, în 1938, Kemal Atatürk a lăsat în urmă o Turcie în dezvoltare. Succesorul său a evitat intrarea țării în război alături de Hitler. În 1952, Turcia a devenit parte a NATO și a parcurs din această poziție „războiul rece”. Bine creditată de Banca Mondială și de Fondul Monetar Internațional, Turcia a devenit exemplu de dezvoltare tehnico-economică de succes. Populația ei a sporit de la 21 milioane în 1920, la peste 80 de milioane în 2012. S-a produs vastul exod al populației de la sate la orașe, pe fondul căruia Islamul a câștigat în importanță publică. Neputincioase să scoată țara din crize, partidele tradiționale au intrat treptat în discredit, iar atracția Islamului a sporit printre turci, pe fondul creșterii influenței acestuia în întregul Orient.
În 2003, partidul islamist al lui Erdogan a câștigat alegerile generale, încât s-a deschis un conflict între armată, garant al kemalismului și cea mai puternică instituție a țării, și guvernarea proislamistă. În 2005, Turcia a deschis negocieri de aderare la Uniunea Europeană. După o cooperare fructuoasă cu Israelul și Iordania, care mergea până la manevre comune ale armatelor celor trei țări, în 2010 guvernul turc a trimis o navă militară în Gaza, care a intrat în coliziune cu paza de coastă israeliană. Acest episod a stricat relațiile cu Israelul, dar inițiativa lui Erdogan, dublată de succesul politicii sale economice, au sporit audiența liderului turc în lumea arabă. Autoritățile au putut astfel percepe tot mai mult țara ca putere musulmană majoră. Obiectivele ei imediate au fost oprirea demersurilor de formare a Kurdistanului (Turcia având oficial, cum spunea președintele Türgüt Ozal, 12 milioane de kurzi), înlăturarea puterii alawite (șiite) din Siria, sprijinirea Fraților Musulmani în Egipt, limitarea influenței Iranului (șiit) și preluarea inițiativei politice în spațiul turcofon și în lumea islamică. Pe plan intern, autoritățile au perseverat în direcția diminuării puterii armatei (deja în 2013, mai mult de 10% dintre generali erau la închisoare). În Statele Unite și Uniunea Europeană a continuat observarea cu atenție a ceea ce se petrece sub guvernarea Erdogan. Două interpretări dau de gândit în aceste zile.Deja Georges Friedman (The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2011) vedea o Turcie care evoluează spre o politică proprie. „Unica țară capabilă să fie un contrabalans la Iran și o putere potențial pe termeni lung în regiune este Turcia, iar ea va atinge acest status în următorii zece ani, indiferent de ceea ce fac Statele Unite. Turcia este a șaptesprezecea economie a lumii și cea mai mare în Orientul Mijlociu. Ea are cea mai puternică armată în regiune și, în afara celei a Rusiei și poate a Marii Britanii, probabil cea mai puternică armată din Europa. Asemenea celor mai multe țări din lumea musulmană, ea este străbătută de diviziunea între seculariști și islamiști înăuntrul frontierelor ei. Dar această luptă este mult mai restrânsă decât ceea ce se petrece în alte părți ale lumii musulmane” (p.117). Ne putem imagina ce ar spune cunoscutul geostrateg american în fața acutizării acestei lupte în Turcia de azi și în fața reluării cooperării cu Iranul, din zilele trecute – chiar dacă acești pași confirmă prima parte a evaluărilor sale.
Un bun cunoscător al regiunii, Michel Raimbaud (Tempete sur le Grand Moyen-Orient. Entre l’Empire atlantique et l’Eurasie, le monde arabo-musulman, Ellipses, Paris, 2015), trăgea concluzia că Turcia a revenit de fapt la centrarea tradițională a politicii ei pe lumea asiatică și orientală, în care își regăsește originile culturale și religioase. „Turcia musulmană se întoarce… Europenii, mereu orbi în fața a ceea le scapă, sunt reticenți în a admite realitatea acestei mutații istorice” (p.135). Oamenii din jurul lui Erdogan aspiră să refacă „otomanismul fără otomani” în mediul înconjurător oriental, în care forța economică și tehnico-științifică a Turciei actuale îi poate transforma pe mulți în sateliți. În mod clar, Turcia a întors deja foaia – ne spune cunoscutul diplomat francez – iar liderii ei vor să-i redea gloria imperială de odinioară și să se legitimeze prin aceasta. După ce generația lui Kemal Atatürk s-a lăsat atrasă de dreptul european, acum, „noii juni turci sunt revizitați de Charia” (p.136).
Se face oare acum „cezariana culturală” inversă? Un răspuns fără obiecții solide este încă greu de dat, căci rămân deocamdată valabile argumente contradictorii. Bunăoară, Turcia s-a dezvoltat cu instrumentele modernității, încât nu este de așteptat ca populația ei să fie atât de naivă încât să creadă că o cotitură politică spre autoritarism și islamism lasă neatinsă ponderea actuală a țării. Pe de altă parte, Erdogan nu poate să nu invoce democrația, chiar și atunci când întreprinde acțiuni deloc democratice. În fapt, nici puterea lui nu se poate legitima într-o societate marcată de kemalism fără suport filtrat de instituții moderne. Argumentele contradictorii sunt practic nenumărate. Dar, oricât de înclinat ar fi un observator spre înțelegerea particularităților situației, nu se pot escamota fapte ce transcend democrația kemalistă și conduc la întrebarea dacă nu cumva „mutația istorică” s-a produs sau se desfășoară sub ochii noștri. De exemplu, în Turcia sunt astăzi mai mulți ziariști încarcerați decât în orice altă țară. Avocații sunt sub presiune și o cincime sunt în închisoare.
În lume, în 2013, erau 35.117 de condamnați pentru terorism, dintre care 12.897 în Turcia. Se condamnă oameni care critică guvernul. Mulți primari sunt în pușcărie. În tribunale se caută mai puțin dovedirea vinovăției, cât obligarea inculpatului la a-și dovedi nevinovăția. Reprezentanți publici sunt anchetați pentru vederi critice. Intelectuali de prim plan sunt defăimați și atacați.Este fapt istoric că în Turcia s-a dezvoltat, în cursul modernizării, o „intelectualitate muslimă” și un „islamism modern” în interacțiune cu curentele modernității occidentale.
O schimbare a intervenit, însă, chiar înăuntrul acestora. „Reformiștii islamici din secolul al nousprezecelea păreau să fie de părere că îmbrățișându-se rațiunea și voința liberă se va ajunge la generarea unei noi renașteri islamice. În secolul al douăzecilea, gândirea islamică a îmbrățișat și apoi a pierdut credința în idealul panislamic, naționalism, eficacitatea statului modern și socialism. Ea rămâne profund divizată cu privire la meritele liberalismului și globalizării” (Suha Taji-Farouki, Basheer M.Nafi, Islamic Thought in the Twentieth Century, I. B.Tauris, London, New Yok, 2004, p.9). Decepția modernizării stă, în orice caz, la baza noilor tendințe politice, pe care o fructifică politicieni abili în a folosi ocazia. Islamul, scos din viața instituțiilor publice de către kemalism, a revenit pe scenă în forma „Islamului confreriilor”, patronat de imami, și a „Islamului popular”, al noilor urbanizați, care au căpătat „statut aproape oficial” în ultima decadă (Gerard Chaliand, Michel Jan, op.cit., p.163).
Măsurile pe care Erdogan le-a dispus recent denotă că el utilizează alegerea sa la un moment dat, cu o majoritate subțire, pentru a împiedica manifestarea alternativelor democratice și chiar existența lor. Din nou, democrația se folosește pentru a distruge substanța ei – tolerarea alternativei, libertățile și drepturile inalienabile. Se vede bine că această folosire a democrației nu aparține ireversibil trecutului, cum se crede prea ușor. Ea este actuală.Pe de altă parte, Europa opune, pe bună dreptate, celor care vor anihilarea democrației, argumentul respectării drepturilor omului. Dar această cerință, justificată, desigur, nu mai este din capul locului suficientă. Atunci când buna credință lipsește – și, din păcate, ea lipsește frecvent într-o lume a diverselor „voințe de putere” exacerbate – nici apelul la drepturile omului nu mai poate depăși, din nefericire, controversele pentru a fi reper recunoscut și indiscutabil. Eu cred că trebuie făcut limpede și transpus energic în reglementări obligative un fapt ce se lasă mereu în umbră: democrația conferă unui ales legitimitatea să facă ceva, dar nu-i dă nicidecum legitimitatea să facă orice vrea în exercițiul unei funcții. Se observă bine că Erdogan, la rândul său, deduce din faptul că a fost ales prin sufragiu democratic dreptul de a face orice în funcția sa.
Erdogan nu este singurul care procedează în acest fel în democrațiile actuale. Nu vedem lideri care își angajează țările în politici de un fel sau altul înainte de orice consultare? Nu vedem lideri care decid orientări ale apărării, economiei, justiției, educației înainte de acordul cuiva? Nu vedem lideri ale căror capricii stabilesc cine formează guverne sau conduc instituții de talie națională? Nu vedem răsturnări pe scară vastă ale raporturilor dintre aleși democratic și numiți în modul unipersonal, răspândit ca un veritabil cancer al democrației? Nu vedem că democrația este înțeleasă ca alegere la un moment dat și punere în paranteze a voinței cetățenilor imediat după actul scrutinului?
Asemenea abuzări ale democrație sunt, din nefericire, tot mai răspândite în jurul nostru. Erdogan însă depășește orice limită atacând dreptul la existență al opoziției și chiar al personalităților cu alte vederi, în numele alegerii lui la un moment dat, încât se justifică întrebarea: încotro merge democrația din Turcia, atâta câtă este? Această întrebare este legată de o alta: se repoziționează Turcia în lume? Se poate discuta, sub aspect geopolitic, refacerea legăturilor Turciei cu lumea islamică, întrerupte de modernizarea angajată de kemalism.
Se pot discuta multe alte aspecte, inclusiv situația din Marea Neagră.Ipoteza mea este că suntem, după 2010, în mediul „schimbării lumii“ (vezi și Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013). Urcarea Chinei în rangul de supraputere, reafirmarea Rusiei ca supraputere militară, revenirea Germaniei, reprofilarea Marii Britanii printre marii actori internaționali, emergența Poloniei ca putere și altele atestă clar că am intrat într-o lume cu vechi actori și noi actori. Terorismul, pe de altă parte, obligă democrațiile la măsuri de restricționare în varii domenii (comunicații, mobilități etc.). În noul context, autoritățile din Turcia – dincolo de culoarea regimului Erdogan, care devine, tocmai în virtutea durității reacției, la rândul său, tranzitoriu – traduc, prin măsuri inacceptabile pentru europeni și democrați, reașezarea țărilor în raport cu noua geometrie a supraputerilor și puterilor și participă la ea. Această reașezare nu-i va modifica Turciei imediat raporturile internaționale, dar le va pune în mișcare. Iată câteva răspunsuri ce se pot da în clipa de față la întrebări cu privire la relațiile Turciei.
Relația cu SUA părea bine asigurată din momentul intrării Turciei în NATO și al formării ofițerilor ei în academiile americane. Siguranța a fost mare câtă vreme funcționa consiliul securității în care militarii aveau rolul cheie și păzeau moștenirea kemalistă. Societatea turcă s-a schimbat, însă, iar Uniunea Europeană a pus condiția trecerii puterii pe structura reprezentativă, pluralistă și parlamentară. Dar, oricât s-ar căuta alternative, cooperarea Turciei cu SUA rămâne vitală pentru cea dintâi. Deocamdată, oameni din jurul lui Erdogan fac declarații asemănătoare celor pe care odinioară le făceau cei din jurul lui Komeini, dar Turcia nu va putea părăsi fără pierderi majore relația pozitivă cu SUA. Mai devreme sau mai târziu, ea o va restabili.Relația cu Uniunea Europeană este importantă, dar, în situația actuală din uniune, nu este hotărâtoare pentru Turcia. Cu siguranță, până nu de mult, Turcia a dorit ardent intrarea în Uniunea Europeană – chiar dacă la întrebarea „cum poate fi europeană o uniune cu Turcia care are cea mai populată țară în afara Europei?” nimeni nu a răspuns. Refuzul pe care autoritățile actuale l-au perceput din partea Bruxelles-ului a creat decepții, încât și fără misterioasa tentativă de lovitură de stat, Turcia era în căutarea alternativelor. Cum se petrec adesea lucrurile în istorie, s-ar putea ca marginalizarea lui Ahmet Davutoglu să însemne, paradoxal, triumful vederilor sale geopolitice privind reprofilarea Turciei pe moștenirea ei istorică.
Relația cu China rămâne încă dificil de stabilit. Pe de o parte, China (vezi Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Language Press, Beijing, 2015, pp.90-93) nu a agreat agitațiile din Kyrkyzstan, ce se prelungeau în islamismul uigur. Pe de altă parte, în vreme ce unele țări din Uniunea Europeană, rău inspirate, îngreunau accesul chinezilor spre Europa, Turcia devenise o poartă. Nu mai amintim avantajele pe care și le pot oferi reciproc economiile dinamice ale Chinei și Turciei. În anii ce vin, va continua extinderea cooperărilor chinezo-turce.Turcii și rușii au fost adesea pe poziții opuse, chiar dacă nu se războiau. Acum, cele două țări, Rusia și Turcia, se simt apropiate din rațiuni diferite – Rusia pentru că rivalii s-au extins militar pe ceea ce socotește a fi centura propriei securități, Turcia pentru că aceștia s-ar fi extins cultural în dauna tradiției ei religioase. Nu va fi o convergență de lungă durată, dar va trebui să se ia act de împrejurarea că cele două țări vor coopera în perioada următoare. Rusia nu este ostilă Islamului, dar nu va putea rămâne indiferentă la proiecte inspirate de imami. Turcia a restabilit în mod benefic cooperarea cu cealaltă forță a Orientului Mijlociu – Israel. Puțini în lume cunosc societatea turcă la fel de bine ca specialiștii evrei. Tradiția otomană nu a fost una dintre cele frontal antisemite – chiar dacă dosarul relației dintre Islam și iudaism nu este simplu. În orice evoluție, Turcia va căuta să folosească competența și perspicacitatea evreiască, iar Israelul va căuta să coopereze onest cu un stat mai mult sau mai puțin islamizat, care nu cultivă, totuși, primitivismul în privința altor religii.
Relația pozitivă cu Germania și Franța și cea cu Marea Britanie îi vor fi indispensabile Turciei. În orice opțiune a acesteia, de cele trei puteri care se profilează din nou în Europa vor depinde tot mai multe gesturi la Ankara. În ceea ce privește relația cu Iranul, nu ar trebui mizat continuu pe conflictul șiiți-sunniți, cum se face azi cam dogmatic, căci acest conflict poate fi oricând relativizat de Turcia și de Iran și ținut la rece. În plan religios, mi se pare mai important să observăm relația islamismului turc cu wahabbismul. Nu văd în acest moment vreun motiv de apropiere a Turciei de fundamentalismul care se lansează continuu din Arabia Saudită. Pentru cei de astăzi, nici Turcia nu va putea lichida peste noapte, oricare va fi mărimea „curățirii” dispuse de președintele Erdogan, un secol de kemalism. Anticipez, însă, o preocupare a Turciei de a prelua inițiativa în lumea musulmană și de a trece drept exponent al acesteia în lumea largă.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg