Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Crâșma

 

Crâșma

 

Crâșma din sat, ce stă totdeauna lângă drumul țării
este locul cel mai sigur unde se pune țara la cale,
mai mult ca la biserică unde, de-o vreme,
buletinul de vot stă ascuns la popă în sertare,
pe patrafir sunt însemnele vrajbei
cu promisiuni ferme de împăcare.
Crâșma satului,
după vorbe de dulce și scărpinări pe spate, uneori,
alungă din pahar mânia
și poarta cuvântului nu o închide vreodată,
nu este stavilă în a visului cale,
moara nimicului se zbate chiar dacă apele scad,
lupii turbeți și nebuni
nu se apucă de pulpana oamenilor buni…

Crâșma satului a familiilor ruinate ține clar socoteala
și zidește milimetric a primarului cetate,
acel zeu local
ce crede că deține cărarea și rostul
și a lumii plămădeală…
Numai când boacterul sună și dă de știre,
lumea se oprește și nu mai scormone după lumină,
un zvon de uimire și teamă
se-nvolbură peste a însingurării apă:
oare cine prin lume se-alungă
ca să intre în a necunoscutului scorbură
de unde vrea să culeagă
și să lingă cu degete de mirare sălbatica miere
ce curge peste a lumii nestăpânită zare…

Mai încolo, la umbra unui pom nesfârșit
stă nepăsător un veșnic pedepsit drumeț,
un cocor cu neodihna anotimpului în spinare.

 

 

Capcanele

 

Am fost abandonat
la marginea unui înspăimântător tufăriș
pe care nici alții înaintea mea
nu au izbutit să-l descâlcească,
acolo ascunse stau fiare la pândă și sfat,
acolo e plin de capcane
pe care, înaintea mea
alții le-au lăsat întinse pe ipotetice urme.
Din toate numai eu am scăpat
și mi-am deschis cărarea,
dar m-am trezit după necurmată fugă
în fața altui povârniș
pe care încă nici o-ncercare nu l-a învins…
În spate, marele copac s-a vindecat cu ascunse semne
prin care ademenesc pe altul să-și croiască cărarea.
Iar trec printre alte nebănuite capcane
pe care eu și altul le-am pus în ascunziș…
Numai unul va adăuga o măsură la necontenita vreme.

 

 

Ascuns după lume

 

În fiecare clipă stau ascuns după lume,
alta îmi răsare în față;
câte or mai fi când va apărea o altă dimineață
și va aștepta cu nenumăratele flamuri, cu miriade de nume strigate, cu necuprinse ramuri
ce scapă de sub a vremurilor ceață…
Dincolo, la pândă, îmi răscumpăr visul
care a vrut să mi-l fure
neiertătoarea măsură măcinată de-un ceas
ce tot învârtește, numără, aliniază stelele fără răgaz.
La capăt o nouă lumină apare,
încerc să-i pun nume,
dar chiar atunci fuge speriată
făcând loc la alta ce-amenință cu steagul
ridicat pe alte îndepărtate metereze
spre care alerg și voi a le cuprinde
căci în nestatornicul sânge tot aleargă o fiară,
neadormită,
chiar dacă lumile au renunțat la zarvă.

 

 

Pragul

 

La fiecare pas mă izbesc de nevăzuți pereți
ce-mi ies în cale,
mă sufocă, mă aruncă în necurmata căutare,
îmi plămădesc o altă râvnită zare
unde mă arată cu degetul
un necruțător ceas pus pe fugă.
Dincolo, în spate, mereu cineva mă strigă
să-mi spună că încă un zbor neîmplinit a rămas,
pendulează, se zbenguie pe aripa ultimei clipe
ce încă nu a fost rostită
și nici împinsă peste pragul nemăsurat
care totul adună din față
și totul în urmă lasă.

Un lucru neînceput îl tot cer nu-știu-cui,
îl caut ca și cum l-aș fi pierdut
și întind brațul peste un nou răgaz.

 

 

Poem

 

Dacă ai deschide ți-aș scrie un poem
muindu-mi pana în suflet,
ți-aș însemna pe cer
stele pe care încă nimeni nu le-a cântat;
pe una din ele,
sub singura ramură înflorită în univers,
ți-aș dărui un fruct
în care șarpele încă nu a intrat…
Sub umbra ei nu stă nimeni
să ne ceară socoteală pentru păcat.

 

 

Catargul

 

Noaptea aceea nu a fost noapte;
peste spaima privirii,
ursitoarea mi-a pus semn de carte în mână
și am început să însemn pe pământ neînțelese îndemne
spre un nou început – o nedeslușită chemare,
spre un nou presupus – o bănuită zare
ce locul îl tot amâna spre un neștiut încă durut.

Acolo e locul,
acolo e malul unde odihnește o zână –
bănuiam că îmi cântă –
acolo e cuvântul cu catargul mereu ridicat
ce se îndreaptă spre o necurmată intrare…
apoi vin de-a valma imagini ca să-l doboare,
dar lupta e mereu câștigată de neobosita mirare.

De atunci drumul lumii cu oameni se umple,
nimeni nu știe câte oase zac sub pământ,
câte cimitire s-au șters sub a vremilor călcare,
câte strigăte neauzite sunt călcate sub neobosite picioare.

Doar aripa veșniciei stă indiferentă și ascultă
marea vânzoleală ce împinge în față
ca un struț purtat într-un dans neoprit
memoria ce mereu se încearcă
între ce a rămas și ce s-a șters
și într-un invizibil cerc se rotește.

Apoi am înghițit semnul,
animalul și pasărea au început să salte și să zboare –
pe aripă m-a săltat –,
m-a învățat să povestesc despre sfinți
și despre păcat,
despre rău și despre bine,
despre femeie și bărbat,
despre chipul meu pe care cineva,
cu o nemaivăzută culoare
pe fața fiecărui om l-a așezat.

 

 

O doamnă

 

În asfințit
soarele și luna își împart taina ce plutește-n întuneric
apoi o doamnă este înscăunată
și rămâne să vegheze
zâmbind asupra mărețului stăpânitor al nopții,
veghind asupra nestăpânitelor valuri ale lumii
și peste fusul orar
ce-și tot caută fără astâmpăr un loc.
Mai încolo
o doamnă fără chip
așteaptă pe margine un punct să răsară
de zare dincolo,
să crească precum un om, să o salute
și să plece pierzându-se precum un zvon.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg