Prin deosebitele sale semnificații, cenușa devine emblematică pentru condiția personajului din basmul Fraților Grimm. După cum se știe, simbolismul „cenușii rezultă din faptul că ea este prin excelență o valoare reziduală: ceea ce rămâne după stingerea focului” (Jean Chevalier, Alain Gheerbranrt, Dicționar de simboluri, Volumul 1, A-D, București, Editura Artemis, 1994, p. 283). De aceea, „cenușa va simboliza lipsa de valoare, nulitatea legată de viața omenească, datorată precarității acesteia” (Ibidem, p. 283). În același timp, „tot ceea ce este legat de moarte ține ca și ea de simbolismul eternei reîntoarceri” (Ibidem, p. 283). Cu alte cuvinte, „trecerea prin cenușă e doar etapa necesară pe care o surmontezi pentru a atinge esența și adevărul” (Ștefan Borbély, Eseuri biblice. Supliment al revistei Contemporanul nr. 10/2015, București, EuroPress group, 2015, p. 110). Și în cazul Cenușăresei se cuvine să ținem seama de faptul că „există două accepțiuni ale cenușii în mentalitatea occidentală: una funerară și una resurecționară” (Ibidem. p. 111). În volumul său din 2015, Ștefan Borbély face o trimitere semnificativă la personajul cunoscutului basm: „Dacă ne gândim la Cenușăreasa, poveste de esență gnostică cu rădăcini în secolele II-III e.n., avem în față complexul cenușii ca trecere: ființă princiară ajunsă prin nedreptatea sorții în condiții umile, ancilare – asemenea Sophiei gnostice –, Cenușăreasa se metamorfozează în ființă de lumină prin intermediul unei intervenții magice, vraja ei ținând doar până la miezul nopții, adică atâta timp cât, în cultura mediteraneană – mai ales în cea egipteană –, soarele e mort, închis în infern, pradă obositoarei sale combustii. Dimpotrivă, după miezul nopții, când începe resurecția, adică drumul soarelui către viață, pe care îl va împlini odată cu primele raze ale dimineții, Cenușăreasa își redobândește veșmintele umile, revenind la existența nedreaptă în care au aruncat-o destinul și cei care îl mânuiesc” (Ibidem, p. 111).
Botezul tardiv îi impune tinerei un nume, Cenușăreasa, cu autoritatea unui destin care-i stabilește o traiectorie ce trimite la semnificațiile cenușii.
Într-un moment de generozitate, ingratul tată își întreabă fiica ce ar dori să-i aducă de la iarmaroc. Cenușăreasa nu pare deloc interesată de spațiul „profan” în care obiectele sunt echivalate, prețuite, drămuite, ci de vegetal. De aceea, îi cere tatălui acea creangă care, la întoarcere îi va atinge pălăria: „La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când îi fu să treacă printr-un desiş, îl atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea Cenuşăresei, rupse creanga şi-o luă cu sine. După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea ce dorise fiecare, iar Cenuşăresei, creanga de alun. Fata îi mulțumi din suflet şi, către seară, se duse la mormântul maică-sii, răsădi crenguța în pământ şi începu să plângă atât de amarnic că lacrimile picurară pe ramură şi-o udară. Şi crenguța crescu mare şi se făcu o mândrețe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-sii şi de fiecare dată zărea o păsărică albă lăsându-se din zbor pe câte-o creangă a alunului. Şi ori de câte ori avea fata vreo dorință, păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom ce-i poftea inima”.
Nu este deloc întâmplător faptul că Cenușăreasa îi cere tatălui tocmai creanga care îi atinge pălăria, ceea ce ar trimite la limita dintre un plan al umanului și unul de sus, de deasupra. Pe de altă parte, aceeași creangă nu numai că îi atinge pălăria, ci, mai mult, i-o dă jos de pe cap, îl descoperă cu alte cuvinte. În dicționarul de simboluri se menționează faptul că, în calitatea de acoperământ al capului, pălăria „simbolizează și capul, și gândirea. Este de asemenea un simbol de identificare și capătă în acest sens întregul său relief. (…) A-ți schimba pălăria înseamnă a-ți schimba ideile, a avea o altă viziune despre lume. A purta o pălărie înseamnă a-ți asuma o răspundere, chiar pentru o faptă pe care nu ai comis-o” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op. cit., III, p. 39). În asemenea situație vegetalul îl pedepsește pe bărbatul care a acceptat umilirea singurei sale fiice.
În basmul Fraților Grimm creanga pe care o rupe tatăl pentru a i-o aduce fiicei este o creangă de alun (Haselreis), alun care în tradițiile germane este un copac al fertilității. Aluna apare de altfel în riturile de nuntă: tradiția cerea ca mulțimea să-i întâmpine pe tinerii căsătoriți cu strigătul alune, alune, mireasa însăși împărțind alune a treia zi de la nuntă. În același timp se apelează la nuiaua de alun pentru a descoperi apa din adâncurile pământului. În mod cert, alunul din basmul Fraților Grimm asigură comunicarea celor vii cu spiritul celor plecați (sădit la mormântul mamei) și adăpostește viețuitoarele cerului ca posibile sugestii ale atragerii ființei în alt orizont.
Revenind, în cea de-a treia zi de petrecere, prințul își dă seama că fata va dispărea inainte de ivirea zorilor și „puse la cale un vicleșug, poruncind să se ungă din vreme treptele cu smoală. Și cînd Cenușăreasa coborî câteva trepte, condurul din piciorul stâng îi rămase agățat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică și-n palma lui stătea acum un condur mic și drăgălaș, împletit cu torul și cu totul din fir de aur”. Prințul ia repede o hotărâre: „– Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevastă juruită și de nici o alta în afară de ea n-am nevoie!”.
De ce insistă autorii basmului că în smoala de pe treptele palatului a rămas tocmai piciorul stâng?
S-a vorbit de „piciorul însemnat” al riturilor de inițiere ( Gheorghe Mușu, Zei, eroi, personaje, capitolul „Oedip”), dar se cuvine menționată admirabila interpretare a lui Ștefan Borbély: „fugind din palat pentru a preîntâmpina metamorfoza nedorită (transformarea în fata umilă de la vatră, n.n.) și deconspirarea, prințesa lasă un pantof în moarte. Ea va fi recunoscută ulterior cu ajutorul acestui pantof adus din moarte, disimetria trădând un clar motiv gemelar, de genul Castor și Polux, unde unul dintre frați este muritor, iar celălalt nu. Trecând proba morții, Cenușăreasa este făcută prințesă, cu șansa de a ajunge regină: un caz mai clar de cenușă ca prag, ca spațiu de trecere și ca transgresiune nici că se poate imagina” (Ibidem, p. 115).
Din momentul în care condurul a rămas fixat în smoala de pe treptele palatului, din momentul acela contează proba la care este supus prințul, cât se poate de semnificativă pentru conținutul ideatic al basmului Fraților Grimm. E vorba în primul rând de fapta necugetată a prințului care crede că iubirea (să nu ne îndoim că fiul împăratului o iubea sincer pe Cenușăreasă!) se poate împlini prin a o face captivă pe ființa iubită, prin a o prinde într-o capcană ce are într-adevăr, prin smoală, conotațiile morții.
Condurul lăsat pe treptele palatului constituie o șansă dată prințului. Cum urmele „lăsate de picior sunt întotdeauna o metonimie a persoanei, semnul prezenței sale în lume” (Ivan Evseev, Op. cit., p. 322), cum condurul este în ultimă instanță un tipar al fetei, prințului nu-i rămâne decât să descopere omenescul pornind tocmai de la tiparul acestuia.
Dar piciorul este începutul corpului, extremitatea terestră a acestuia, diferită de cealaltă, capul ca expresie a spiritualității. Tiparul acesta, singur, nu este suficient însă pentru identificarea ființei iubite. Basmul menționează încercarea surorilor vitrege de a-și adapta corpul la acest tipar, tăind din picior: „Fata își reteză degetul și cu chiu cu vai încălță condurul. Apoi, abia putând să-și stăpânească durerea, se înfățișă înaintea tânărului crai și acesta, urcând-o pe cal, lîngă el, porni către casă, socotind-o aleasa inimii lui”. Cele două porumbițe albe își motivează prezența în lumea terestră infirmându-i surorii vitrege calitatea de mireasă adevărată: „Nu-i mireasa-adevărată!/ Ea-i pe-aproape și te-așteaptă”.
Dacă pantoful de pe piciorul stâng, tipar al extremității terestre a ființei, nu poate fi sigur în identificarea miresei, contează cu siguranță și cealaltă extremitate, fața, chipul fetei, prințul trebuind să o descopere pe fată în sensul verticalității sale. Semnificativ este că înainte de întâlnirea cu prințul fata își spală mâinile și obrazul (concretizări ale relației cu lumea și ale prezenței în lume), înlăturând prin apa ce purifică tot ceea ce i-a maculat ființa. Chipul fetei este în ultimă instanță cel care dezvăluie o identitate confirmată de aceleași prumbițe albe: „Dar tânărul crai ținu morțiș s-o vadă și stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini și pe obraz (…). Fata se așeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea câteva ocale și încălță condurul ce-i veni ca turnat. Și când se ridică și tânărul crai îi privi chipul o recunoscu pe dată”.