Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Creangă, prezența vegetalului

Creangă,  prezența vegetalului

Este surprinzător că într-un roman al satului românesc, cum poate fi considerat Amintiri din copilărie, vegetalul este o prezență mai mult decât discretă. Aspectul se motivează prin perspectiva unui narator care, mai puțin atent la rolul decorativ al vegetalului ori la un pitoresc rural, își concentrează atenția asupra relațiilor semnificative ale individului cu lumea satului. Acest narator nu „contemplă” realitatea din preajma sa câtă vreme el este consubstanțial cu intregul din care va fi rupt, în final, prin plecarea la școala de la Socola.
Cu toate acestea, vegetalul își dezvăluie semnificațiile simbolice pe parcursul narațiunii, marcând momente semnificative ale traiectoriei personajului și autentice repere ale condiției acestuia.
La începutul Amintirilor sunt menționați pomii, nediferențiați. Harnicul părinte Ioan din deal nu numai că a îngrădit gospodărește cimitirul satului, ci i-a îndemnat pe humuleșteni să planteze pomi în acest cimitir: „Prin îndemnul său, ce mai de pomi s-au pus în ținterim, care era îngrădit cu zăplaz de bârne, streșinit cu șindrilă…”
De la pomi se trece la păpușoi, și nu în mod întâmplător. Prin luna mai, aproape de Moși, Nică este verificat la carte de „dușmanii” săi, un Nic-a lui Costache și Toader a Catincăi. Pentru a scăpa de pedeapsă, copilul fuge de la școală, insă nu caută salvarea în propria curte, cum ar fi fost de așteptat, ci intră în ograda unui megieș și de acolo în grădina acestuia. Secvența se cuvine reținută pentru semnificația detaliilor sale: „Atunci eu, cu voie, fără voie, plec spre ușă, ies repede și nu mă mai încurc primprejurul școlii, ci o iau la sănătoasa spre casă. Și când mă uit înapoi, doi hojmălăi se și luaseră după mine; și unde nu încep a fugi de-mi scăpărau picioarele; și trec pe lângă casa noastră, și nu intru acasă, ci cotigesc în stânga și intru în ograda unui megieș al nostru, și din ogradă în ocol, și din ocol în grădina cu păpușoi, care erau chiar atunci prășiți de-al doilea, și băieții după mine; și, până să mă ajungă, eu, de frică, cine știe cum, am izbutit de m-am îngropat în țărnă la rădăcina unui păpușoi. Și Nic-a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmălău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; și se vede că i-a orbit Dumnezeu de nu m-au putut găbui”. Se sugerează aici o moarte (înmormântare) simbolică. Cea care trebuie să moară și să fie înmormântată este ființa unui om răvășit de o frică ce i-a tulburat armonia și seninătatea, o frică explicabilă în ultimă instanță. Copilul se îngroapă la rădăcina unei plante trădând în felul acesta dorința de a dobândi condiția vegetalului, dar și insensibilitatea acestuia, de care are atâta nevoie în acel moment.
La vreme de iarnă, același narator pare mai puțin motivat să menționeze vegetalul, dar o face totuși. Este pomenit de data aceasta mesteacănul în legătură cu care dicționarele de simboluri consemnează că este un arbore sacru, „simbol al vieții și al regenerării naturii”, fiind, în egală măsură, „un copac funerar”, cu lemnul folosit pentru torțele și focurile de incinerare a cadavrelor celor defuncți”( Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p. 256). Bunica din Pipirig apelează la mesteacănul capabil să regenereze, pentu a-i vindeca de râia căprească pe Nică și pe vărul său Dumitru :„degrabă s-a dus în cămară, a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul din creștet până în tălpi și apoi ne-a culcat pe cuptior la căldură”(s.n.).
În timpul verii, copacul care se bucură de atenție este cireșul, nu însă un cireș oarecare, ci tocmai cireșul din grădina lui moș Vasile, „căci numai la dânsul și încă la vreo două locuri din sat era câte-un cireș varatic, care se cocea-pălea de Duminica Mare”. Cireșul contează totuși prea puțin prin semnificații simbolice. Copilul măncăcios și doritor de carne în special are nu întâmplător în atenție cireșele. Arunc o privire la simbolistica fructului pentru a mă convinge că el nu este chiar la întâmplare prezent în text. Anumiți războinici „strivesc carnea (fac sacrificiu de sânge) pentru a ajunge la sâmburele amar (la devărata esență a persoanei). Dar să nu-l supralicităm, totuși, pe copilul care, inconștient, asociază carnea ademenitoare a cireșei cu cealaltă carne, a porcului, de care are parte în timpul iernii, fără a exclude totuși ideea că „strivind” carnea fructului, Nică se dezvăluie pe sine însuși, dincolo de aparență.
În jurul cireșului era plantată însă cânepa, pe care, în halucinanta urmărire ce are loc, Nică și mătușa Mărioara reușesc să o pună la pământ: „Dar cum să te cobori, căci jos era prăpădenie! Dacă vede ea și vede că nu mă dau, zvârr! de vro două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chitește. Apoi începe a se aburca pe cireș în sus, zicând: «Stai, măi porcane, că te căptușește ea, Mărioara, acuș!». Atunci eu mă dau iute pe-o creangă, mai spre poale, și odată fac zup! în niște cânepă, care se întindea de la cireș înainte și era crudă și până la brâu de naltă. Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine, și eu fuga iepurește prin cânepă, și ea pe urma mea, până la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi, iar prin cânepă, fugind tot iepurește, și ea după mine până-n dreptul ocolului pe unde-mi era iar greu de sărit; pe de lături iar gard, și hârsita de mătușă nu mă slăbea din fugă nici în ruptul capului! Cât pe ce să pună mâna pe mine! Și eu fuga, și ea fuga, și eu fuga, și ea fuga, până ce dăm cânepa toată palancă la pământ; căci, să nu spun minciuni, erau vro zece-douăsprezece prăjini de cânepă, frumoasă și deasă cum îi peria, de care nu s-a ales nimica. Și după ce facem noi trebușoara asta, mătușa, nu știu cum, se încâlcește prin cânepă, ori se împiedică de ceva, și cade jos. Eu, atunci, iute mă răsucesc într-un picior, fac vro două sărituri mai potrivite, mă azvârl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, și-mi pierd urma, ducându-mă acasă și fiind foarte cuminte în ziua aceea….”.
Reține atenția în mod deosebit comportamentul mătușii Mărioara. De ce atâta îndărjire la această mătușă? Explicația gesturilor pe care le face „nebuna” și „hârșita” de mătușă trebuie căutată în prezența cânepii din jurul cireșului, pe care cei doi o strivesc nemilos, eliberându-i seva și mireasma. Or, după cum se știe, cânepa este o plantă psihotropă, iar inhalarea miresmelor sale are un puternic efect asupra mătușii Mărioara.
Cum vara este anotimpul muncilor agricole, Nică este trezit din somn de Smaranda Creangă, care-l trimite cu mâncare la prășitorii din țarină, „tocmai în Valea-Seacă”. Pentru a-l stimula, mama își amenință fiul cu pupăza ce-și are cuibul „într-un tei foarte bătrân și scorburos, pe coasta dealului”. Așadar, își face apariția acum un alt copac, teiul, pe la care copilul se abate cu gândul să prindă pupăza: „Eu, atunci, să nu-mi caut de drum tot înainte? Mă abat pe la tei, cu gând să prind pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numaidecât pentru pupat, cum zicea mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Și cum ajung în dreptul teiului, pun demâncarea jos în cărare pe muchea dealului, mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul… florii”(s.n.). Restul nu ne mai interesează. Pentru semnificațiile simbolice ale teiului, apelez din nou la dicționarul lui Ivan Evseev: „În mitologia și în simbolistica populară în care pomii au semnificații masculine și feminine, teiul, în opoziție cu stejarul, este mai mult un arbore feminin și matern (s.n. Ibidem, p. 408). Pe de altă parte, după cum bine se știe, floarea de tei are efecte liniștitoare, chiar soporifice, exact de ceea ce avea nevoie copilul trezit cu brutalitate din somn. El se îndreaptă instinctiv spre tei din dorința de a recădea în somn, ademenit nu atât de pupăză, cât de copacul care, atenție, „te adormea de mirosul floarei”. Tot ceea ce urmează, prinderea pupezei în mod deosebit, ține de efectul florii de tei asupra unui om căruia i s-a luat dreptul la somn.
În finalul Amintirilor din copilărie se insinuează, discret, un alt copac, de data aceasta plopul: „Am ajuns într-un târziu, noaptea, în cieriul Socolei și am tras cu căruța sub un plop mare, unde-am găsit o mulțime de dăscălime adunată de pe la catiheți, din toate județele Moldovei: unii mai tineri, iar cei mai mulți cu niște târsoage de barbe cât badanalele de mari, șezând pe iarbă, împreună cu părinții lor, și preoți și mireni, și mărturisindu-și unul altuia păcatele!”. In seria simbolurilor vegetalului contează dubla culoare a frunzelor de plop, alb și negru care „semnifică dualitatea oricărei ființe”.(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri, București, Editura Artemis, 1995). Mai mult însă, după același dicționar, plopul este asocit durerii, sacrificiului și lacrimilor; arbore funerar, plopul simbolizează „amintirea mai mult decât speranța, timpul trecut mai mult decât viitorul renașterilor”. Totul motivat în finalul operei!

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg