Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Crearea legănării arcurilor de cerc s-a născut citind o poezie de Pablo Neruda, care descrie zborul unui condor peste Anzii peruvieni”

„Crearea legănării arcurilor de cerc s-a născut citind o poezie de Pablo Neruda, care descrie zborul unui condor peste Anzii peruvieni”

Pictor, grafician, sculptor, ceramist, autor de mozaicuri, Giancarlo Pozzi s-a născut în 1938 la Castellanza (Varese). A ilustrat cărțile unor cunoscuți poeți ca Luigi Cavallo, Rabindranath Tagore, Alda Merini, Mc Leish, Patani, etc  A început să picteze şi să expună în Legnano din 1954. A colaborat cu editura lui Giorgio Upiglio, între 1961 şi 1972. Călătoriile sale europene au inspirat seria de picturi “Carcase zburătoare” şi ilustrațiile pentru volumul “Demnitatea pietrelor” realizat împreuna cu poetul Luigi Cavallo. Din 1967 critica de artă apreciază la superlativ evoluția operei sale. La editura Upiglio colaborază cu Giacometti, Lam, Sutherland, De Chirico, Fontana, Duchamp, Baj şi alte nume mari ale epocii. Reprezintă Italia la a 36-a Biennială de la Venția în calitate de grafician. Are numeroase expoziții personale, cele mai reprezentative fiind la Modern Art Gallery, Gallarate (1980), la Paris, fiind prezentat de Pierre Restany (1982), la MOMA din New York (1993), Villa Pomini, Castellanza (1995). Lucrările sale se află în colecții celebre: Van Beuningen Museum din Rotterdam, BritishMuseum din Londra. A participat la Bienala de Grafică Mică din Cluj (1997, 2005) şi la Tribuna Graphic 2012.

Ovidiu Petca: – Să o luăm cu începutul. Manifestul No! A fost semnat de încă trei artişti alături de tine: Luciano Bianchi, Nando Luraschi si Marcello Simonetta. Ce dorea acest manifest în contextul artistic, social şi politic al anilor 1963-1964? Asta, după o activitate artistică individuală de un deceniu?

Giancarlo Pozzi: – Acesta este manifestul! Se poate publica!

MANIFESTUL NU! 1963
Omul de azi, azi mai mult ca niciodată, omul e sufocat de nelinişti, probleme, pedepse, angoase, cuvinte repetate peste tot dictate de o situație existentă.
Se aude spunându-se de la mai multe amvoane şi tribune cu discursuri elegante şi nu ne dăm seama că nu este decât un văl de suprafață, ca un strat de bitum pe o placă de gravor.
politici
interese
religii
hegemonii
sex
automatizări
teste termonucleare
maşină de pictat
numai ea lipseşte, maşina de pictat!
Nu este în intenția noastră să fim revoluționari
nu avem de gând să facem grupări sau noi
isme, nu publicăm manifeste ci pur şi simplu
ne facem interpreți conştienti de fapte
şi situații actuale.
Acceptarea angoasei, a superficialității, a arivismului închide ochii şi face mintea să ațipească:
munca noastră tinde să punctualizeze toate acestea, să amintească, să ne facă să ne simțim oameni vii în spirit, liberi în cadrul societății.
Fiecare dintre noi suportă situații anume, care ieri ca şi azi, de obicei, se repetă să jignească demnitatea morală şi spirituală.
Nu putem rămâne nepăsători la toate acestea; toate acestea ne angajează, şi fiind propria noastră gândire, înțelegem să le exprimăm prin pictură:

NU! 1963 astăzi mor mii de persoane din pricina foamei
1963 astăzi ființe umane trăiesc în sclavie

NU!, în 1963 împreună trebuie
să le luăm în considerație şi să ne gândim la toate acestea

Luciano Bianchi
Nando Luraschi
Giancarlo Pozzi
Marcello Simonetta
Legnano, 11 ianuarie 1963

— 1961-1972 ai avut o perioadă fructuoasă de artist litograf, dar şi vremea marilor contacte, prietenii artistice, influențe reciproce. O activitate susținută alături de cei mai mari creatori şi întemeietori de curente artistice ai secolului XX. Te rog să ne povesteşti despre artiştii cu care ai colaborat. Sunt nume foarte mari. Ce a fost de fapt această editură şi tipografie? Ce a reprezentat pentru tine editura grafică a lui Giorgio Upiglio „Grafica uno” din Milano?

— Adevărata cotitură din cariera mea s-a petrecut după întoarcerea de la serviciul militar, în 1960, prin hotărârea de a mă dedica în exclusivitate meseriei de artist.
În 1961, fiind prezentat de prietenii Marcello Simonetta, pictor, şi Giancarlo Sponga, fotograf, l-am cunoscut pe Giorgio Upiglio, care îşi căuta un colaborator pentru noul său atelier de grafică.
Aşa începe colaborarea ca gravor şi calcograf cu „Grafica uno”, care va fi „adevărata mea academie”. Aici învăț tehnicile gravurii şi ale litografiei, devenind unul dintre specialiştii cei mai stimați. În atelierul lui Upiglio iau contact cu cele mai noi tendințe artistice, colaborând cu artişti de renume internațional, îmi cizelez gustul şi dezvolt o poetică şi un stil foarte personal.
Fiind primul colaborator al lui Upiglio şi aproape un „asistent magician” iau parte la faza de concepere şi de creație a operelor, lucrând în contact strâns cu multe personalități artistice care îi frecventează Atelierul.

— La recenta noastră întâlnire mi-ai spus că Marcel Duchamp a făcut toate gravurile sale în colaborare cu tine. Poți să relatezi cititorilor revistei Tribuna alte aspecte asemănătoare din această perioadă fructuoasă?

— Îți povestesc câteva episoade semnificative: Marcel Duchamp, în 1967, vine la Milano, invitat de galeristul Arturo Schwarz care i-a organizat o expoziție personală şi între timp a publicat volumul de artist The large Glass and Related Works, care cuprinde nouă acvaforte/ acvatintă gravate de mine. A făcut alte cinci gravuri şi mici obiecte din bronz cu scrieri incizate, gravate tot de mine. În aceeaşi perioadă a început colaborarea mea cu Lucio Fontana executând numeroase gravuri şi stampe, efectuând găuri şi tăieturi pe acestea. Odată am reuşit să recuperez o placă de Alechinsky, care nu a reuşit bine şi pe care artistul ar fi vrut să o arunce. Încăpățânat, într-o duminică dimineața am reuşit să o aranjez cu lovituri de polizor. Alechinsky, uimit de rezultat, îmi dedică un desen mic reprezentând un omuleț concentrat să facă un salt mortal alături de o altă figură. Îşi intitulează desenul „lecția”, este inutil să mai explic cine se ascundea în spatele micului acrobat.
Un alt espisod – o muncă şi mai dificilă, executată pentru şi împreună cu sculptorița Claire Falkenstein. Artista din Statele Unite realizase cu puțin timp mai înainte grilajul de la Colecția Guggenheim din Venezia. Venind la Milano, a vrut să realizeze câteva gravuri folosind basoreliefuri din fier şi tablă. Dificultatea consta din grosimea excesivă a basoreliefurilor care, fiind puse sub presă, rupeau hârtia. Fac câteva încercări până când găsesc soluția. Folosesc un rulment din cauciuc foarte elastic, îl suprapun peste o tablă de lemn şi imprim cu o veche presă litografică sub presiune. Aşa obțin efectul dorit. Entuziasmul a fost de o asemenea manieră încât Falkenstein voia să merg cu ea în America!

— Cel mai apropiat de tine a fost Wilfredo Lam. Ce a reprezentat această prietenie pentru tine?

— Poate că experiența cea mai importantă, nu numai din punct de vedere tehnico-creativ ci şi din punct de vedere uman şi de creştere artistică, a fost întâlnirea cu Wilfredo Lam. Atunci când ajunge la Grafica Uno, Lam a şi imprimat deja câteva gravuri şi litografii în Franța şi Elveția. Lucrările pe care le aduce sunt foarte materiale, cu un semn grosolan, foarte diferite de tuşa netă şi culorile diluate care îi caracterizează pictura. Nu este vorba despre o alegere expresivă, ci de o limită tehnică: Lam nu ştie grava altfel. În acei ani am experimentat deja mult şi stăpânirea tehnicilor de gravare îmi permit să obțin toate felurile de nuanțe. Îi propun lui Lam să folosim această tehnică. Îi arăt lucrările mele făcute prin corodare cu acid şi nuanțe foarte rafinate şi răspunsul lui a fost „foarte bine, foarte frumos”. Apar splendide acvaforte şi o înțelegere artistică care a durat opt ani, şi care înseamnă un punct de cotitură.

— Este o perioadă fericită şi fructuoasă. Ai o colecție impresionantă. Imaginile m-au şocat de cum am intrat in locuința ta. Aş aminti doar câteva nume dintre cele mai mari: Giorgio de Chirico, Marcel Duchamp, Joan Miró, Alberto Giacometti, René Magritte, Lucio Fontana, Enrico Baj, Man Rey, Giacomo Manzù, Wilfredo Lam, Pierre Alechinsky, Antonio Tàpies, Marino Marini. Colecția ta are o încărcătură puternică, pentru că toți au fost, într-un fel sau altul, prietenii şi colaboratorii tăi. O mare parte din aceste capodopere poartă în ele şi amprenta muncii tale şi a dialogului verbal şi artistic, profesional cu ei. Nu este nimic mercantil în această colecție. Sunt bine plasate alături de picturile tale, etapele unei vieți intense.
Pe lângă artişti, ai colaborat cu scriitori importanți. Cine sunt aceştia şi care sunt cele mai importante cărți ilustrate de tine?

— Colaborarea cu scriitori şi poeți începe în 1964, odată cu primul volum, Demnitatea pietrelor, cu 5 acvaforte în culori şi poezii de Luigi Cavallo, poet şi istoric de artă, colaborare care continuă şi astăzi. Urmează ediția Conquistador, poem de Archibald Mac Leish, versiune de Roberto Sanesi, care cuprinde 9 gravuri şi 5 litografii în culori. Tot cu Sanesi, Fragmentare în trei timpi, mapă cu 5 gravuri în culori. În 1976, Plaja cu pescăruşi, poezii de Luigi Cavallo, 5 reliefuri şi 8 gravuri în culori. În 1979 poetul Raffaele Carrieri, văzând câteva dintre lucrările mele, a venit să mă viziteze în atelierul meu din Castellanza; a rămas entuziast şi mi-a dedicat 5 gravuri pe care le-am inclus în mapa Mă întorc să spionez mareele, cu 5 gravuri în culori. În plus, mi-a făcut o foarte interesantă prezentare pentru catalogul expoziției mele antologice de la Galleria d’Arte Moderna din Gallarate. Alți scriitori: Oretta Nicolini, Josè Angel Valente, Marcello Staglieno, Lia De Pra Cavalleri, Mario Monti, Enrico Baj, Pierre Restany, Marco Valsecchi, Leopoldo Verona, Giancarlo Vigorelli, Massimo Carrà, Alda Merini, Luciano Caprile, Fabrizio Rovesti, Ettore Ceriani, Chiara Gatti, ş.a.

— Ai o operă vastă, în primul rând ca pictor. Eşti considerat unul dintre cei mai reprezentativi pictori italieni contemporani, cu o viziune personală, inconfundabilă. Cum ai concluziona această activitate după şase decenii? Care este crezul tău artistic?

— În 1964 s-a petrecut o schimbare radicală în opera mea, este anul în care îşi are orriginea ciclul pictural Carcase zburătoare şi publicarea primei mele opere originale, Demnitatea pietrelor, cu poezii de Luigi Cavallo. Viziunea naturii, care cuprinde întregul parcus, suportă în această perioadă o schimbare negativă, influențată şi de momentul istoric (anii Şaizeci, cei ai contestației).
Teoria carcaselor pune în lumină resturile organice de flori, vegetale, animale şi chiar şi de obiecte neînsuflețite: ceea ce rămâne dintr-o natură chinuită chiar de către om, cel care ar trebui să facă parte din ea.
În acest ciclu se percepe net o tonalitate de critică socială generată de perioada respectivă, dar care lasă să se întrevadă o speranță: carcasele mele zboară, ridicându-se în locuri pustii care participă la această dramă a naturii. În aceeaşi perioadă urmează publicarea a trei volume: Conquistador cu un text de Archibald Mac Leish, Plaja cu pescăruşi cu poezii de Luigi Cavallo și Trei poezii pentru Franco Russoli, volume expuse la Museum of Modern Art din New York cu ocazia expoziției The artist and the book in Twentieth-Century- Italy, în 1993.
În 1967 apare ciclul Cei cu trompe. Căutarea elementului fantastic mă determină să dau viață unor figuri ciudate făcute cu trompe lungi şi coarne ciudate; îşi au originea în carcase, le însuflețesc restituindu-i naturii energie vitală. Variații pe aceeaşi temă sunt celelalte cicluri din acei ani.
În Hibernări îi congelez pe cei cu trompe în nişte cutii. În copaci, flori, oameni de plastic mă las atras mai ales de materialul plastic, dat fiindcă în acea perioadă era un material relativ nou. Subțirimea învelitorilor din material plastic mă determină să experimentez soluții pentru a obține, cu ajutorul tehnicilor de gravare, învelişuri şi transparențe foarte delicate.
În 1970 începe seria de călătorii prin lume, care vor fi începutul unor serii de opere dedicate locurilor vizitate. Călătoria îmi permite să mă apropii de alte culturi, cu încărcătura lor de simboluri, de limbaje, de iconografii, pe care mi le înregistrez în minte şi pe un caiet cu acuarelă.
O altă temă care se deschide este raportul cu poezia. Lucrez adesea cu o carte de poezii la îndemână, adnotând unele versuri care se vor traduce apoi în lucrări de pictură şi de gravură.
În 1972 un nou ciclu pictural Căderea miturilor, în care mănunchiuri încurcate şi nuiele desenează contururi antropomorfe: folosind ironia dezvălui viciile care duc spre declin sociateta şi miturile ei.

— Grafica ta este cunoscută pe toate meridianele lumii. Ai reprezentat Italia la a XXXVI-a Bienală de la Veneția, în 1972. A fost un moment important în cariera ta de gravor.
Anul participării la Bienala de la Veneția a fost o cotitură în traseul tău artistic, având în vedere că încetează munca ta la Editura Upiglio? A fost dorința de a fi liber, independent, pe propriile picioare?

— În 1972, anul ciclului Căderea miturilor, sunt invitat la Bienala de la Veneția, ca gravor, şi aceste recunoaşteri mă determină să mă dedic în exclusivitate muncii mele. Cu „Grafica Uno” mențin raporturi de colaborare externă.
Faptul că dispun de timp şi de resurse comportă o proliferare a tehnicilor şi a inspirației.
Apar un ciclu pictural şi două volume de autor: Plaja cu pescăruşi cu poezii de Luigi Cavallo şi Mă întorc să observ mareele cu poezii de Raffaele Carrieri.
Din anii Şaptezeci îmi focalizez cercetările mai ales pe metafora zborului. Zborurile mele sunt mai ales cele ale păsărilor, ale zmeielor, ale fluturilor, zboruri ale închipuirii, zboruri în teritorii necunoscute; în acei ani, elevărilor le sunt puse ca contragreutate o serie de labirinturi, de plase şi angrenaje – capcană.

— Voluminosul album antologic, editat în 1995, albumul roşu, are o fotografie cu tine pe Marele Zid chinezesc, fotografie penetrantă, pe care am revăzut-o, de data asta colorată, pe un perete din atelierul tău. Face parte din perioada marilor călătorii. Cât de mult te-au influențat aceste peregrinări? Ai editat un album special cu impresionantele lucrări rezultate în urma acestor călătorii. Desene, acuarele, colaje, tehnici combinate. Cum ai ajuns să părăseşti „Alpii” tăi îndrăgiți pentru ținuturile exotice pe care le-ai cutreierat?

— După o călătorie în China, lucrările se focalizează pe tematica limbajului, căutând un dialog cu stele vechi, hieroglife, ideograme şi scrieri misterioase.
În afară de picturi şi de ceramici, ciclul chinez cuprinde trei gravuri pentru mapa Gândind la Marele Zid, cu texte de Lia De Pra Cavalleri şi poezii de autori chinezi.
În 1984 trăiesc experiența de pe insula Sao Nicolau din arhipelagul Capului Verde unde fac, împreună cu prietenul Nando Luraschi, o icoană de altar, realizată cu tempera cu ou şi pigmenți naturali.
În 2000 o călătorie imaginară în Bhutan îmi permite să-i dau consistență acestei călătorii imaginare. Intervin cu o tot mai mare frecvență folosind elemente materiale: colaje, reliefuri, fire colorate şi stofe, calibrate întotdeauna cu atenție la ritmuri, lucru care mă caracterizează. Realizez şi o carte de artist, Călătorie nefăcută în Bhutan, cinci gravuri în culori, îmbogățite de inserții polimaterice, cuprinse între coperți de lemn gravat.
Între 2000 şi 2003 revine reflectarea asupra zborului cu Îngerii nu dorm: adevărata sursă de inspirație va fi mai degrabă o culegere de poezii de diferiți autori.
Călătoriile în Guatemala, Etiopia, India, sunt surse pentru alte perioade picturale şi pentru expozițiile respective în spații publice.
Sunt întrebat care dintre opere este cea mai importantă: sunt multe operele importante; în fiecare ciclu de lucrări de-ale mele este o operă importantă.

— Deja din prima fază a creației tale introduci o serie de elemente specifice, pe care le păstrezi pe întreg parcursul creației. Mă refer la acel balans de arcuri de cerc, care apar indiferent de context sau sursă de inspirație. Chiar dacă operele au fost create în Etiopia, Tunisia, Mexic, Guatemala, China. Dacă se poate, şi nu este un secret, te rog să explici originea acestor amprente speciale, personale, simbolistica lor.

— Crearea legănării arcurilor de cerc s-a născut citind o poezie de Pablo Neruda, care descrie zborul unui condor peste Anzii peruvieni, descriere unită cu felul de a fi al ramurilor unui copac din grădina mea, aşa se nasc aceste păsări ale mele cu pene de metal.
Aceste elemente pe care le numesc „volute” reprezintă mişcarea continuă spre libertatea de acțiune în cadrul operei mele.
— Dacă veni vorba de complexitatea operei tale, trebuie să vorbim şi despre multitudinea de tehnici folosite în materializarea ei. Mă refer la sculptura, ceramica ta şi, în mod special, la mozaicuri. Fațada locuinței-atelier din Castellanza ne întâmpină cu un mozaic senzațional. Aceste escapade tehnice, altele decât cele aparținând picturii sau graficii, întregesc în mod fericit opera ta.

— Un alt moment important din activitatea mea de creație este o lucrare despre muzică. Imaginile sunt lirice şi împărtăşesc cu arta poetică atenția față de ritm, de pauze, de armonie. Aceste caracteristici comune îi permit operei mele să dialogheze şi cu muzica.
În 2016 ultima expoziție realizată la Muzeul Butti din Viggiù este dedicată Cojilor sfinte: picturi, grafici, sculpturi, ceramici; o lume creativă plină de numeroase relații şi referințe la natură. Lucrările s-au născut citind poeziile lui Pablo Neruda.
În afara faptului că am deprins toate tehnicile de gravare, țin să precizez că am realizat şi sculpturi, în bronz, sculpturi în lemn, mozaicuri, vitralii artistice şi lucrări în ceramică.
Semnalez lucrarea de diplomă elaborată de Maddalena Galli la Università degli Studi din Milano, cursul „Laurea in Scienze dei Beni Culturali”: „GIANCARLO POZZI – De la gravură la polimaterică”, incluzând toată complexitatea operei mele.

— Ne leagă o prietenie la distanță de aproape un sfert de secol materializată prin corespondență, schimb de lucrări. Abia acum am reuşit să ne întâlnim pentru câteva ore. Ai onorat cu prezența ta Bienala de Grafică din Cluj, chiar la începuturile sale. A reprezentat un suport deosebit. La vremea respectivă revista Steaua a reprodus pe una din copertele sale o lucrare de-a ta. Ai participat la Tribuna Graphic 2012, cu o gravură semnificativă, de mari dimensiuni, pe care văd că ai folosit-o şi la afişul ultimei tale retrospective de la Milano. Ba mai mult, ai propus pentru anul viitor, în cadrul unei colaborări cu revista Tribuna, organizarea unei expoziții personale de gravură la Muzeul de Artă din Cluj cu dorința de a dona întreaga expoziție colecției muzeului. Este un gest deosebit din partea unui artist deosebit.

— Luând în considerare legătura de prietenie cu maestrul Ovidiu Petca, care ne uneşte de mult timp, am propus pentru anul 2017 o expoziție personală de grafică la Muzeul de Artă din Cluj şi donarea întregii colecții Muzeului, în schimbul unui catalog decent, care să reproducă toate operele mele, şi care să rămână ca şi catalog pentru Muzeu şi dovadă a evenimentului artistic.

 

Interviu realizat de
Ovidiu Petca

Traducere de Ştefan Damian

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg