În luna ianuarie a acestui an, cu ocazia unei mobilităţi Erasmus la Universitatea din Temuco, în Republica Chile (Temuco fiind orăşelul unde şi-a făcut studiile liceale Pablo Neruda, având-o ca profesoară şi directoare pe Gabriela Mistral, prima laureată Nobel pentru literatură din Chile), am luat contact cu o seamă de aspecte ale culturii, istoriei şi literaturii din Chile. M-a interesat în mod deosebit destinul tragic al preşedintelui Salvador Allende, care s-a sinucis în Palatul prezidenţial La Moneda, la 11 septembrie 1973, în ziua loviturii de stat a generalului Augusto Pinochet.
Peste câteva zile, Nicolae Ceauşescu, aflat în America Latină, pentru vizitarea a opt state (Cuba, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Chile şi Argentina), urma să viziteze şi Republica Chile, dar vizita s-a amânat (ca şi cea din Argentina, stat vecin cu Chile).
Dorind să aflu anumite detalii din timpul acelor vizite ale liderului român (legate în special de contramandarea vizitei în Chile), am realizat un interviu specializat cu renumitul scriitor român, stabilit în SUA, domnul Petru Popescu, care a făcut parte din grupul de presă care l-a însoţit pe Nicolae Ceauşescu în vizitele (până la urmă doar şase state) din America Latină.
Am mai făcut un interviu cu doamna Anca Voican, care era ziaristă la săptămânalul Lumea şi care a realizat ultimul interviu cu preşedintele Salvador Allende (cu o lună înainte de sinuciderea acestuia), cu domnul Ilie Ciurescu, cunoscutul realizator de televiziune, care l-a însoţit, de asemenea, pe Nicolae Ceauşescu în America Latină, precum şi cu domnul Dumitru Popescu, care, înainte cu trei ani, fusese invitat de poetul Pablo Neruda la locuinţa sa din Isla Negra.
De asemenea, am realizat interviuri cu poetul şi traducătorul Omar Lara (care emigrase în România, în 1974, unde va rămâne zece ani, devenind un important traducător al poeziei române în limba spaniolă), ca şi cu celebra scriitoare chiliană, Isabel Allende, ale cărei romane (majoritatea traduse şi la Humanitas) s-au tipărit şi vândut, în 35 de ţări, în peste 70 de milioane de exemplare.
Aceste interviuri, împreună cu peste 20 de articole despre cultura şi civilizaţia chiliană, vor intra în sumarul volumului O călătorie la capătul lumii, scris împreună cu Doina Rad, volum care urmează să apară, în cursul acestui an, la Editura Tribuna.
Publicăm, în premieră, interviul cu domnul Petru Popescu, autorul celebrelor romane Prins (1969), Dulce ca mierea e glonţul patriei (1970), Să creşti într-un an cât alţii într-o zi (1973), Sfârşitul bahic (1974), iar mai recent Întoarcerea (2002), Supleantul (2009) etc. (Ilie Rad)

 

Ilie Rad: – Stimate Domnule Petru Popescu, vă propun un scurt interviu specializat, legat de un episod important din viaţa Dvs.: aţi fost membru al delegaţiei superioare de partid şi de stat a României, care, în toamna anului 1973, a făcut o amplă călătorie în America Latină, pentru a vizita opt state (Cuba, Costa Rica, Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru, Chile şi Argentina). Aţi mai povestit undeva cele trăite atunci, dincolo de articolele publicate în presa românească şi de romanul Supleantul, apărut 36 de ani mai târziu?

Petru Popescu: – Mai întâi trebuie să precizez că n-am făcut parte din delegaţia oficială de partid şi de stat, cum n-a făcut parte niciun membru al echipei de presă. De altfel, grupul nostru de presă, în care figuram ca reporter şi autor de articole de fond, nici nu se deplasa cu Ceauşescu, ci cu un alt avion, cu elice – al lui era un Boeing jet nou-nouţ. Oricum, datorită acestei ocazii, am văzut prima oară America de Sud, care avea să figureze în alte cărţi ale mele, începând cu Amazon Beaming (titlu destul de stângaci tradus în româneşte, drept Revelaţie pe Amazon). Revenind, aşa cum aţi spus, am povestit peripeţiile din toamna anului 1973, în romanul Supleantul. Sper să fie numai prima mea carte, în care să readuc personajul Popescu în lumina prozei, şi în româneşte.

– Din articole, amintiri şi materiale publicate după 1989, a rezultat că Ceauşescu se afla la Bogota, în Columbia, având convorbiri cu preşedintele ţării-gazdă, când Ion Cârje, director general adjunct la Agerpres, a primit un telex de la agenţia de presă din România, care anunţa lovitura de stat din Chile, despre care nici gazdele nu ştiau nimic. L-a anunţat pe Ceauşescu în timpul convorbirilor oficiale. Vă amintiţi cum aţi primit Dvs., cei din grupul de presă, această veste?

– Aşa cum se ştie, lovitura de stat din Chile era previzibilă. După cum am arătat şi în Supleantul, în multe capitale vizitate, am observat un mare număr de jurnalişti străini, care voiau să fie cât mai aproape de scena viitoarelor evenimente. Oficialii români, în frunte cu ministrul de Externe, George Macovescu, au confirmat că la Santiago de Chile “se întâmplă ceva”. Eu cunoşteam unele lucruri, fără să ştiu ce să cred, de la canalele TV în engleză, din hoteluri. Când evenimentul din Chile a devenit oficial, respectiv după încă o zi, când acel “ceva” s-a dovedit să fie lovitura de stat, am vorbit liber toţi cei din presă. S-au pus pariuri, dacă trecem frontiera din Peru în Chile, într-o ţară aflată în stare de şoc, după lovitura de stat etc.

– În timp ce delegaţia României era la Caracas, au venit acolo mulţi ziarişi americani, care ştiau că în Chile se va întâmpla ceva, iar cei din jurul lui Ceauşescu i-au spus că “yankeii” sunt aici pentru Ceauşescu însuşi! Tot atunci aţi fost invitat să scrieţi un articol despre Nicolae Ceauşescu, despre importanţa vizitei lui în America Latina, “ca de la un ziarist american”, dar Dvs. aţi refuzat, spunând că aşa ceva este un fals. Puteţi confirma această invitaţie?

– Toată lumea umfla ceea ce-i spunea lui Ceauşescu, pentru ca să-i hrănească ego-ul. Ceauşescu însuşi se tot uita în mulţime, să vadă dacă sunt ori nu sunt de faţă ziarişti străini, mai cu seamă americani. Când oricine putea raporta vreun semn de atenţie de la americani, alerga de îndată la adjutanţii secretarului general.
Amănuntul cu scrisul unui articol în engleză e perfect real, dar mi l-a propus, ca o “idee de lucru”, Ştefan Andrei. Nu ştiu dacă a mai făcut şi altcuiva această propunere. Eu i-am replicat că nu se poate, că e un fals memorialistic, jurnalistic şi chiar politic. Ce facem dacă se află? Ştefan Andrei mi-a spus să mă mai gândesc!
Apropo de realitatea faptică a Supleantului: Supleantul e roman, nu e literatură non-fiction, deci conţine şi licenţă literară, dar foarte puţin, vreo 5 la sută poate.

– La pagina 183 a romanului Supleantul, scrieţi că s-a lansat ideea ca ministrul de Externe, George Macovescu, să plece în Chile, cu un avion special, “ca să evalueze dacă e vreun pericol ca delegaţia română să fie primită ostil acolo”. E adevărat?

– E adevărat. Noi, între timp, opriţi din marş în Peru, încercam să facem preziceri. Eu personal cred că Ceauşescu, deşi a-nţeles că Salvador Allende e terminat, avea ideea hilară că el trebuie să continue vizita în Chile, că vizita trebuie să fie foarte importantă, şi din punctul de vedere al chilienilor. Deci chiar junta lui Pinochet ar trebui sa şteargă repede urmele de război civil de pe străzi şi să-l primească pe Ceauşescu, care ar fi avut ocazia să le dea “indicaţii preţioase”, cum să se descurce politic într-o ţară împărţită în două, pentru şi contra Allende. De altfel, sunt convins că cineva îi umflase capul, şi lui, şi ei, cum că sosiseră exact la momentul potrivit, ca să “medieze” situaţia creată (nici măcar Castro n-ar fi putut media aşa ceva!).

– Credeţi că la întâlnirea lui Ceauşescu cu Nixon, de la Bucureşti, din august 1969, Ceauşescu l-ar fi sfătuit pe Nixon să nu se amestece în Chile, iar el a zis “OK”, dar nu şi-a mai putut ţine promisiunea, din cauza afacerii Watergate, iar “lui Nixon îi e prea frică pentru pielea lui, ca să-şi mai respecte angajamentele!”, cum scrieţi Dvs. în Supleantul (p. 210). Aşa era?

– Aşa ceva nu s-a întâmplat în mod direct. Nixon n-avea ce să-i spună lui Ceauşescu (“Ştiţi, tovarăşe secretar general, am hotărât să-l debarc pe Allende!”), nici rebeliunea anti-Allende nu era organizată, şi probabil nici gândită, în 1969, când Allende încă nu venise la putere (aceasta s-a întâmplat în 1970). Dar despre Nixon a apărut un folclor la vârful României, la vârful vârfurilor, creat de Ceauşeşti şi preluat şi mărit de aparatul imediat: cum că, în timpul vizitei din ’69, Nixon a înţeles ce cap deştept internaţional e Ceauşescu şi, în mod aluziv, i-a cerut şi sfatul, şi a şi sugerat ca ei doi (“Nix si Ceau”, glumă a acelor zile!) să fie în contact, să-şi mărturisească inţiativele unul altuia, pentru comentarii şi permisiuni reciproce.
De la aceste aluzii şi “posibiluri” s-a ajuns la repetarea, de multe ori, că Nixon şi Ceauşescu aveau ei o relaţie specială (“Când i-oi spune eu lui Nixon!…”). Iar când Nixon era asediat de criza Watergate, a început să se vorbeasca de el la vârful vârfurilor cu un dispreţ tutelar, ca de la celălalt şef de stat (Ceauşescu), care nu putea fi încolţit de Parlament ori de presa libera – aşa cum descriu şi eu în Supleantul.

– Ştiu că, în situaţia creată de lovitura de stat din Chile, delegaţia româneacă a trebuit să-şi prelungească cu două zile vizita în Peru. Vă amintiţi ce aţi făcut în cele două zile de program în plus?

– Toată descrierea din Supleantul e bazată pe fapte adevărate. Aveam zile de consumat în Peru, fără activităţi politice, neştiind ce vom face. Nici excursia de la Machu Picchu nu ar fi avut loc, fără acele zile.
Întâi, a fost o adevarată criză de direcţie – unde să ne ducem, până la data oficială a întoarcerii în România? Ceauşescu nu admitea ideea ca să vină mai devreme acasă, şi o lua ca pe un afront personal. Macovescu şi câţiva subalterni de la Externe s-au deplasat rapid în Bolivia şi Brazilia, să întrebe guvernele respective dacă s-ar putea organiza imediat o altă vizită şi primire oficială – şi un prost ar fi ştiut că era imposibil. După aceea a venit ideea unor escale tehnice şi, în fine, din Africa, un continent care era pe traseul reîntoarcerii, a sosit ştirea că Ceauşescu va fi primit în… Senegal! Deci va reuşi să piardă vremea până în dimineaţa când era programat să aterizeze la Otopeni şi să dea raportul la popor, cum s-ar zice “de pe scara avionului”.
Deci, am văzut toţii, cu ochii noştri, apogeul farsei. Am aterizat în Senegal şi l-am văzut pe Ceauşescu întâmpinat de Leopold Sedar Senghor, preşedintele Senegalului, cu o blană de leopard pe umeri şi repezindu-se să-l pupe pe obraji pe Ceauşescu, cu o pereche de buze proeminente de mai mare dragul! După care, orchestra Gărzii de onoare senegaleze a cântat (din greşeală, dar semnificativ!)… imnul antebelic al României, Traiasca Regele!

– Ceauşescu trebuia să viziteze şi Argentina, dar şi vizita în această ţară a fost anulată. Oare de ce?

– După câte ştiu, Ceauşescu a contramandat vizita în Argentina, această ţară fiind foarte agitată de ce se întâmpla în ţara vecină ei şi cu cea mai lungă frontieră comună. Când a fost contramandată vizita în Argentina, Ceauşescu a înţeles că degeaba insistă să continue cu dorinţa de a vizita Republica Chile.

– Aţi publicat multe articole în presă (Scânteia, Scânteia tineretului, Lumea) despre diferite aspecte ale vizitei în America Latină, inclusiv un articol de sinteză, în care aţi lăudat personalitatea lui Nicolae Ceauşescu. Dar aţi făcut acest lucru într-un limbaj total, total diferit de cel al limbii de lemn, care începuse să se manifeste în România. Cum aţi reuşit să publicaţi aceste articole, fără amestecul cenzurii?

– Articolele acelea erau scrise la comandă, şi nu aveau ca libertate literară decât cum să-l lauzi pe Ceauşescu într-un mod mai inedit. De câteva ori, am reuşit să fiu mai inventiv decât alţi colegi. Fără cenzură, însă, nu se publica nimic. Până şi după ce-am fugit, n-am ştiut niciodată ce citea şeful însuşi. Cred că nu mult din presa oficială. Alea erau laude garantate, cu care nu-şi pierdea vremea.

– România a fost atunci singura ţară est-europeană (alături de Iugoslavia), care nu a întrerupt relaţiile diplomatice cu Republica Chile, după lovitura de stat. Cum vi s-a părut atunci această decizie?

– N-am ştiut atunci de acea decizie, dar nu mă miră. Era un mod de a insista la americani că, uite, România nu e total parte din Pactul de la Varşovia (din care România nu a ieşit decât după Revoluţie). E mult bizantinism în aceste mişcări politice. Păcat de ţara care îi e victimă.

– Este posibil ca Ceauşescu să fi vorbit cu generalul Augusto Pinochet, cum susţine Ştefan Andrei, şi să îi ceară să permită chilienilor, care voiau să plece din ţară, să vină în România (au venit peste 6.000!)?

– Mi se pare de necrezut. Şi cifra de 6.000 de chilieni veniţi în România mi se pare enormă.

– În august 1973, la Editura Politică a apărut un volum cu articole şi cuvântări ale lui Salvador Allende, prefaţat de Ştefan Andrei. Vă amintiţi ca şi în Chile să fi apărut unul cu lucrări ale lui Ceauşescu, pe bază de reciprocitate?

– Nu ştiu. Se poate.
– Revenind la actualitate, cititorii români ar fi interesaţi să ştie la ce lucraţi în prezent şi pe când aveţi programată o nouă vizită în România?

Cât mai curând cu putinţă, dar chiar nu ştiu. Lucrez de zor.
Fac aici o paranteză: cartea Amazon Beaming, scrisă în California, în 1990, a fost de curând dramatizată de Teatrul britanic Complicite şi s-a jucat, în 2017-2018, sub titlul The Encounter, în vreo cincisprezece ţări, de la Festivalul Regal de Teatru de la Edinborough, până pe Broadway, New York. Şi în mai toată Europa (minus România!), în Australia etc. Cum de nu se ştie de ea în România, cu numele meu clar pe afişe, mă mir. La New York există un Institut Cultural Român, la nici câteva mile distanţă de teatrul pe Broadway, unde se juca piesa. S-ar putea să fiu primul român dramatizat pe Broadway! Mă întreb de ce nu ştie şi Institutul de asta.
Orișicum, scriu un nou roman în engleză, şi voi fi producător executiv al filmului Amazon Beaming, dacă reuşim să-i găsim finanţarea la Hollywood.
Încă un cuvânt despre proza bazată pe fapte reale. Afară de genurile de pură imaginaţie, de SF ori pentru copii, nimic nu e bazat pe ne-adevăr. Toată proza mea, de la Bucureşti până în California, e bazată pe propria mea experienţă, ori pe experienţe reale, documentate de mine. Dintre cărţi, Supleantul e cea mai reală, fiindcă mă folosesc pe mine ca personaj, cum eram eu atunci, ce mi s-a întâmplat mie direct. Există şi în această carte câteva amănunte inventate, dar ele sunt în sensul realităţii de atunci. Poate Supleantul a umplut un anume gol: după Revoluţie, proza românească, atâta câtă o ştiu eu, n-a descris trecutul. Nu înţeleg de ce; sigur, nu e obligatoriu, dar e ciudat a nu scrie literatură inspirată dintr-o realitate atât de trăită, şi nu doar de prozatori, ci de toată naţia! Literatura e adevărata istorie, mai adâncă decât tratatele ştiinţifice.
Văd că filmul românesc n-are asemenea inhibiţii – bravo lui!
Cititorilor mei, în aceste zile de Paşti, La mulţi ani! şi să dea Dumnezeu numai bine!

– Vă mulţumesc foarte mult!

(23 aprilie 2019, California – Cluj-Napoca)

 

 

Interviu realizat de
Ilie Rad