Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Credinciosul, ateul și o asimetrie

Credinciosul, ateul și o asimetrie

Devenită un loc comun, ideea lui Mircea Eliade că omul nereligios ar practica, de fapt, o camuflare a sacrului în profan răstoarnă opinia opusă, modernă și antireligioasă, că religia ar fi profan transfigurat sau, în termenii lui Feuerbach, că secretul teologiei ar fi antropologia. Sunt simetrice aceste două poziții contrare sau am putea vorbi despre existența unor argumente care să încline balanța mai degrabă în favoarea uneia dintre ele?
Ambele au în comun dimensiunea axiologică, religioasă într-un caz, nereligioasă în celălalt. Obiectivitatea minimă ne obligă la a nu stabili de la bun început ierarhii, de vreme ce fiecare poziție, religioasă ori atee, își are propriile valori. A spune că valorile religioase sunt superioare celor nereligioase înseamnă a crede deja în cele dintâi, adică a vorbi din perspectiva credinciosului. În replică, a afirma de la bun început că valorile nereligioase sunt mai credibile și mai utile social, înseamnă din nou a argumenta de pe o poziție deja aleasă, în acest caz cea atee. Pentru a nu amesteca preferințele proprii în argumente și în ierarhia valorilor, este nevoie de abținere, pentru moment, de la orice subiectivitate axiologică.
Ar trebui încercată o altă cale, care să urmărească de pildă capacitatea integratoare a celor două, pornind de la sfera fiecăreia în raport cu cealaltă. O primă întrebare ar fi dacă valorile religioase pot cuprinde genuin valori pe care le practică și ateismul. Răspunsul ar fi, desigur, afirmativ: de aceea, din perspectiva celui ce crede în Dumnezeu, valorile religioase, întrucât pot integra și valori atee, par a fi superioare acestora. Odată stabilit că în fruntea ierarhiei se află axiologia religioasă, am putea rapid conchide cu Pascal că, de vreme ce un ordin inferior nu îl poate înțelege pe un altul superior lui, religia nu poate fi înțeleasă de ateism, dar, fiindu-i superioară, îi poate vedea acestuia rătăcirile.
Aceasta demonstrație este problematică, fiindcă oricând un ateu ar putea răsturna rezultatul, argumentând că orice valoare esențială și non-religioasă din religie se poate regăsi și în propriul său corpus axiologic. Simetric, ateismul ar putea utiliza exact același argument pentru a ajunge la o concluzie contrară.
Dar ce înseamnă această înțelegere despre care vorbea Pascal și cum se manifestă ea aici, în cazul în care concedem că fiecare poziție se crede, și chiar ar putea fi, superioară celeilalte? Îl înțelege omul religios pe ateu mai bine decât îl înțelege ateul pe cel credincios? Nu este deloc ușor de răspuns, de vreme ce se poate trece dintr-o tabără în alta, chiar dacă nu cu ușurință. Cât de religios este ateul și cât de ateu omul religios? Camuflarea sacrului în profan a lui Eliade ne descoperă dimensiunea religioasă a celui care refuză credința. El este un credincios fără zei, un idolatru, dacă e să-l privim din perspectivă religioasă, pentru că își învestește cu valoare cvasi-religioasă persoanele, lucrurile sau idealurile situate în orizontul lumii. Rămânând în sfera mundană, religiozitatea lui este o religie fără zei și fără eshatologie, iar moartea un sfârșit definitiv. Nu contează aici dimensiunea tragică a acestei atitudini, ea poate fi considerată oricând eroică și primi toate laudele. Invers, omul religios dă dovadă de ateism ori de câte ori nu își trăiește credința, în momentele sale de lașitate ori îndoială, în deznădejdile și încercările prin care trece, atunci când este asaltat de gândul că Dumnezeu fie nu vrea să-l ajute, fie nu există. Momentele de îndoială fac parte din credință, după cum o dezvăluie răspunsul tatălui din Evanghelie, care îi cerea Mântuitorului Hristos să-i vindece fiul: „Cred, Doamne. Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24).
Așadar, fiecare pare că știe și să experimenteze ceva din ce este celălalt, motiv pentru a conchide că cele două atitudini ar putea fi considerate, ontologic, simetrice. Această concluzie nu este însă întru totul corectă, de vreme ce, dacă facem un pas mai departe și ne întrebăm, cantitativ mai întâi, care sunt trecerile cele mai numeroase, de la credință la necredință sau invers, constatăm că există o asimetrie: orice credincios a fost mai înainte necredincios, dar reciproca nu este întotdeauna valabilă. Pentru a susține această opinie, trebuie clarificată în special prima parte, și anume că un om religios provine dintr-unul nereligios. Or această devenire pare valabilă doar pentru cazurile convertirii de la necredință la credință. Pe deasupra, din punct de vedere calitativ, existența unor culturi tradiționale în care oamenii religioși sunt educați de copii în această atitudine ar putea pleda pentru ideea că, în aceste cazuri, nu ar exista o asemenea radicală schimbare. Opinie defel adevărată însă: Paul Evdokimov susținea, în Vârstele vieții spirituale, că chiar și un credincios botezat are nevoie, cândva în timpul vieții sale, de o convertire, fiindcă propria maturizare spirituală trece printr-un moment începând cu care seriozitatea și responsabilitatea angajării religioase devin clare, asumate.
Am putea conchide deci, nu fără urmă de scandal, că omul religios este ateu într-un mod mai evident decât este ateul om religios, dat fiind că lumea nevăzută este mai puțin apodictică decât lumea aceasta. Poate că la nivelul existenței unei religiozități difuze, care va deveni fie credință, fie camuflare a sacrului în profan, există o simetrie. Fiecare om se naște cu o dispoziție pentru absolut. Însă disputele dintre credincioși și atei sunt disputele dintre cei care și-au asumat deja o atitudine. În măsura în care facticitatea lumii acesteia ni se impune cu mai multă evidență empirică decât Împărăția cerurilor, putem spune că oamenii religioși provin din atei într-o măsură mai mare, cantitativ și calitativ, decât provin ateii din oamenii religioși. De aceea se poate afirma că orice credincios cunoaște ateismul mai bine decât cunoaște un ateu credința religioasă. Prin urmare, un om religios poate înțelege mai bine pe un ateu, decât poate un ateu să înțeleagă pe omul religios.
Aceasta ar fi asimetria, o asimetrie a înțelegerii alterității. Pentru moment și de la măsura rațiunii, deci fără a face apel la Revelație, este, poate, tot ce putem obține. Însă avem de-a face cu o asimetrie care, deși neconstrângătoare, poate justifica alegerea credinței, ceea ce, în orizontul acestei lumi, nu este deloc puțin.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg