Nu se poate înțelege China fără a lua în seamă cultura chineză și viziunile ei specifice. Un istoric britanic, Martin Jacques, care a trăit în China, susține (în cartea socotită a fi cea mai solidă despre China epocii noastre, When China Rules the World, Pinguin, London, New York, 2012) că în lumea actuală nu se înțeleg suficient percepțiile și concepțiile chinezilor. „Rezultatul net este că cei mai mulți dintre occidentali, fie ei turiști, oameni de afaceri sau experți, își petrec marea parte a timpului într-un mediu familiar, septic, de stil occidental și fac doar ocazional forări în culturi în care nu trăiesc, ci sunt mai mult oaspeți: ei văd aceste țări prin oglinzi occidentale care distorsionează” (p. 119). De aceea, discuția despre China trebuie să fie precaută vis-a-vis de clișeele în circulație. Ea are nevoie, pe de altă parte, de abordări aduse la zi.
Aduc aici în atenție, ca un alt argument în favoarea precauției, situația creștinismului în China. Lui Max Weber i se reproșează că, în reflecțiile sale asupra genezei modernității, nu a întrevăzut ceea ce unii numesc în zilele noastre „decreștinarea Europei”. Nu este sigur că sociologul german ar fi fost străin de schimbarea impactului creștinismului. Nu este sigur nici că fenomenul „decreștinării”, la care se referă și Papa emerit Benedict al XVI-lea, în volumul tipărit deunăzi (Letzte Gespräche, mit Peter Seewald, Droemer, München, 2016),   este ultimul cuvânt al istoriei. Acum, unii adaugă un alt reproș, anume că în examinarea culturii chineze, care l-a interesat în mod simptomatic, celebrul sociolog nu a lăsat vreo șansă „creștinării semnificative a Chinei”.
Cel care pune în lumină acest fapt este istoricul cel mai profilat printre contemporaneiști, Niall Ferguson, care a atras atenția, cu date certe (în Civilization. The West and the Rest, Allen Lane, London, New York, 2011, pp. 277-288), asupra interesului autorităților chineze  de a participa la tradiția religioasă europeană. Întrebarea care s-a pus în China a fost: ce sursă de motivare a acțiunilor a dus la geneza Europei moderne? Desigur, această întrebare a fost însoțită de o alta, provenind din contextul dezvoltării rapide a Chinei prin reforma de după 1978: liberalizarea antrenează individualizarea, cu comotițiile și tot cortegiul de relativizări ce o însoțesc, încât este nevoie de o „centură” care ține laolaltă societatea. Se pune astfel întrebarea dacă religia și care religie ar putea ține în reguli civice și morale mișcarea centrifugă a individualităților.
Președintelui Jiang Zemin i se atribuie intenția de a face din creștinism religie oficială în China. Într-o discuție privată, la întrebarea ce decret ar da înainte de a părăsi funcția, acesta a spus: „aș face din creștinism religia oficială a Chinei” (David Aikman, Jesus in Beijing. How Christianity is Transforming China and Changing the Global Balance of Power, Regnery Publishing, Washington DC, 2003, p. 17). Afirmația  lui Jiang Zemin nu numai că a ajuns la urechile ziariștilor, dar nu a rămas simplă retorică. În decembrie 2001, președintele chinez atrăgea atenția, într-o reuniune de partid, că nu trebuie subestimată capacitatea religiei de a influența societatea. El s-a detașat de formula „religia este opium pentru popor” și a exprimat convingerea că societatea chineză ar putea beneficia de religia care a sprijinit societatea modernă.
Succesorul său, președintele Hu Jintao, a organizat o plenară a comitetului central al partidului cu tema „religia”. Această plenară a dat rezoluția după care religia poate avea o mare importanță în contextul nevoii de a satisface trei cerințe ale „creșterii economice sustenabile” – „drepturile de proprietate ca fundament, legea drept garanție și moralitatea ca suport” (p. 287-288). Discuția despre religie în China (vezi Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, pp. 166-172) continuă în zilele noastre și este inovativă, pe fondul interogării implicațiilor sociale, politice, internaționale ale religiei.
Niall Ferguson menționează o seamă de  indicatori ai creștinismului chinez din ultimele decenii. În China erau, la nivelul anului 2010, în jur de 40 de milioane de protestanți (unii spun că cifra este mult mai mare, pînă la 130 de milioane) și aproximativ 20 de milioane de catolici. Bisericile se construiesc în China într-un ritm mai ridicat decât oriunde în lume. Cele mai mari edituri din lume care tipăresc Biblia sunt în China. Tot mai multe personalități ale vieții publice  chineze se revendică deschis din creștinism. Etica protestantă a muncii este mai viguroasă în China decât în alte țări. Timpul de lucru este net mai ridicat. Economisirea, pe care Max Weber o vedea precondiție a capitalizării, se face de către chinezi în măsură mult mai mare decât în America. „În mod ironic, utopismul maoismului – scrie cunoscutul istoric – a creat un apetit pe care astăzi, cu o conducere de partid care este mai mult tehnocratică decât mesianică, numai creștinismul pare capabil să îl satisfacă” (p. 285). Cu acest apetit și cu inițiative politice uimitoare, China a intrat în procese istorice noi pentru un stat în care partidul comunist conduce, care infirmă din capul locului clișeele – deopotrivă ale entuziaștilor care nu văd dificultățile și ale  criticilor care nu cunosc realitățile.
La nivelul lui 2003, organizațiile creștine din China, considerau că unul dintre zece cetățeni este creștin. S-a mai arătat că cei care au trecut botezul erau prezenți în aproape toate sectoarele vieții chineze. Între mulți alții, văduva președintelui Chinei, Wang Guangmei, era catolică, alți membrii ai familiei președintelui Liu Shaoqi la fel, lideri ai studenților din Tienanmen, fiica primului ministru de atunci, Li Peng, trecuseră botezul creștin, de asemenea. După unele date, cel puțin 10% dintre studenții campusurilor universitare din China ar fi creștini. Mari prozatori, poeți, muzicieni, soliști, sportivi se declară creștini.
După 2003, observatorii occidentali consemnau dispariția persecuțiilor față de creștini (David Aikman, Jesus in Beijing. How Christianity Is Transforming China and Changing the Global Balance of Power, p. 14). Liberalizarea a avansat între timp, încât nu se semnalează opreliști oficiale în fața adeziunii la bisericile amintite, protestante și catolice, și, cu aceasta, la creștinism, chiar membrii ai partidului comunist fiind declarat creștini. Ultima campanie contra „poluării spirituale”, care a atins și bisericile, a avut loc în 1983 (p. 167), dar însuși Deng Xiaoping a intervenit și a pus lucrurile pe direcția „deschiderii” care funcționează și astăzi.
Nu stărui aici asupra istoriei creștinismului în China, pe care am abordat-o, de altfel, în Ascensiunea globală a Chinei (pp. 168-172). Aș observa doar că ceea ce numim „creștinare” – adică trecerea botezului de către  un număr crescând de oameni, extinderea informațiilor accesibile public despre creștinism, adeziunea la religia creștină în datele ei consacrate pe scară tot mai mare –  este, cu siguranța, un proces în mers în China. Ceea ce frapează din prima clipă și dă de gândit oricui este faptul că înseși reflecțiile asupra condițiilor „modernizării” îi fac pe tot mai mulți cetățeni ai Chinei să îmbrățișeze creștinismul (p. 250 și urm.). Dimensiunile la care a ajuns populația creștină de aici – azi de peste 130 de milioane de persoane astăzi – nu sunt deloc neglijabile.
Este dificilă însă stabilirea cu destulă exactitate a dimensiunilor acestei populații. Unii observatori sunt foarte optimiști: „China este în procesul creștinării. Aceasta nu înseamnă că toți chinezii vor deveni creștini, nici măcar că majoritatea o vor face. Dar, în condițiile ratei de la această oră a creșterii efectivului de creștini la țară, în orașe și în special în cercurile sociale și culturale ale Chinei, este posibil ca creștinismul să constituie 20 până la 30% din totalul populației în răstimpul a trei decenii. Dacă se petrece aceasta, atunci este aproape sigur că viziunea creștină asupra lumii va fi dominantă înăuntrul esthablishment-ului politic și cultural al Chinei, posibil chiar în cercurile superioare ale armatei” (David Aikman, Jesus in Beijing, p. 287). Aici, viziunea creștină trebuie înțeleasă în accepțiunea dată de Augustin, în Cetatea lui Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că intrarea Chinei în sfera creștinismului, fie și numai în datele amintite, va contribui, așa cum se întrevede astăzi evoluția, la regăsirea de către creștinism a atașamentului la condiția de viață a oamenilor, la distanță de formalismul ce l-a transformat uneori într-o versiune a ideologiilor. Peste toate, odată cu acest proces, în care Dragonul tradiției sale se va uni cu Mielul creștin, și cu consecințele lui societale, politice, culturale, China are șanse să transforme secolul actual în „secolul Chinei” (p. 294), așa cum secolul douăzeci a fost „secolul Americii”, sau secolul optsprezece, secolul Franței”.
Au dreptate, desigur, cei care își dau seama că procesul „creștinării” Chinei va avea consecințe deloc neglijabile. Nu cred că este cazul să facem scenarii de genul anticipării a ceea ce se va petrece până la sfârșitul lumii. Mai legitimat de fapte este să ne asumăm că istoria nu se sfârșește nici cu lumea din zilele noastre, pe care vrea să o eternizeze actuala „corectitudine politică (political correctness)” ieșită din neoliberalism, și este, înainte de orice, deschisă. Putem spune însă, rămânând lucizi, că se modifică raportul religiilor în lume, creștinismul înlăturând cu această extindere, în mod clar, temerea că va fi surclasat demografic de alte religii.
Dar nu numai datele factuale sunt interesante, ci și interpretările religiei care își fac loc sau chiar se creează în China actuală. Intelectuali chinezi lucrează în mod relevant la reinterpretări. Iau ca exemplu conferința lui Xu Jialul cu titlul My View on Religion: All Human Beings Are Full Brothers, de la încheierea reuniunii globale a rețelei Hanban (Institutele Confucius pe glob), la care am participat în decembrie 2011.
Punctul de vedere explicit asumat era cel al unui „ateist”, adept al lui Confucius. Cunoscutul filosof i-a luat însă pe Gadamer și Heidegger în sprijinul ideii că lucrurile „uitate” s-ar putea să fie cele de care avem cel mai mult nevoie astăzi, ca umanitate. „De aceea, popoarele moderne, scrie Xu Jialu, nu trebuie să privească de sus la copilăria lor și să se jeneze de ea. Întrebările puse de vechii înțelepți vor continua să ne tulbure, precum originea universului, de ce corpul uman este atât de complex și de subtil și care este destinația ultimă a umanității”. El își asumă, de asemenea, ceea ce spunea Robert Belah, anume, că științele moderne pun probleme pe care singure nu le pot rezolva.
Cu aceste două premise și cu o interpretare proprie, Xu Jialul spune că trebuie reinterogată originea religiei, căci rezolvările date de la Hegel și Marx încoace nu mai satisfac. Religia are surse în „curiozitatea umană, teamă și încredere în fața unor fenomene inexplicabile, obiective și psihologice”. Religia are surse mult mai complexe decât cele semnalate de istorizările consacrate. Se observă, argumentează filosoful chinez, că „religia se desfășoară continuu, pe măsură ce umanitatea și societatea se dezvoltă”, fiind de fapt nu contrară, ci coextensivă cu dezvoltarea. „Credința este atât de importantă, încât oamenii nu pot trăi fără ea. Credințele variate, incluzând credința religioasă, nu se vor reduce, și nu vor dispărea nicidecum pe măsura dezvoltării științei. Ca stare de fapt, religia posedă o abilitate naturală din naștere să se adapteaze la schimbările aduse de epoci și să atingă auto-reglarea. Pe măsură ce știința crește, religia se dezvoltă”. Xu Jialul a explicat că, dacă se mai consideră că în „credință” oamenii ar avea o abordare „deficientă” a lumii, atunci „moralitatea s-a pierdut”. Cu o profunzime care ar trebui să-i facă invidioși pe „religioșii” ce se bat cu pumnul în piept în Europa de azi, intelectualul chinez consideră religia parte indispensabilă a culturii unei societăți deschise și  evoluate.

(Din volumul Ordinea viitoare a lumii,
în curs de tipărire)