Pe Joseph Ratzinger îl reprezintă de acum în eternitate o operă de referință a teologiei. În particular iudeo-creștinismul a căpătat prin scrierile sale una dintre noile sale forme. Monumentala serie de Gesammelte Schriften, aflată în curs la Herder Verlag (Freiburg, Basel, Wien), proiectată în șaisprezece volume, începută în 2007 sub conducerea lui Gerhard Ludwig Müller, este edificatoare. Devine tot mai clar că Joseph Ratzinger a fost cel mai mare teolog pe scaunul petrin în ultimele secole, dar și un gânditor de primă mărime al contemporaneității. Se spune de ani buni că nici un papă nu a avut cunoștințele lui. Dar a fost, se poate adăuga, și un om care a angajat o cotitură în abordarea lumii.
În anii șaizeci, cardinalul reformator Frings l-a ales pe tânărul profesor de la universitatea din Bonn să-l consilieze. În acea vreme, cel care conducea aripa conservatoare a Bisericii universale, cardinalul Ottaviani, avertiza fără menajamente: vreți modernizare în biserică? Amintiți-vă ce s-a petrecut cu Isus în grădina Ghețimani și luați aminte!
Conștient de implicații, Joseph Ratzinger a pledat, totuși, fără reținere, pentru o altă direcție a bisericii, una scutită de birocrație și fast conformist, cu altă centrare a viziunii creștinismului. Ca peritus (expert) desemnat, a marcat ca nimeni altul rezoluțiile Conciliului Vatican II. Cele patru cărți pe care le-a elaborat în această calitate sunt concludente.
Azi se poate însuma aproape totul în ceea ce-l privește pe Joseph Ratzinger. Se poate spune că a gândit pe cont propriu, cultivat și profund, problemele lumii, că a fost un om care a spus ce gândește și a apărat ceea ce a spus, oricare erau opozițiile sau aplauzele. Cultura vastă și mintea pătrunzătoare i-au asigurat continuu greutate.
Fiind și un moment de evocări, pot spune că am avut privilegiul de a fi nu departe, apoi de a fi primit de Benedict al XVI-lea, de a-i parcurge opera publicată. A fost una dintre experiențele cruciale ale vieții.
Dincolo de lecturi, l-am simțit efectiv în jurul solicitării lui Habermas de a ocupa o profesură la Universitatea Ludwig Maximillians din München, ce devenise subiect larg. Presa germană a pledat pentru. Rectorul de atunci, prințul Lobkowicz, și primul ministru bavarez s-au opus, invocând influența covârșitoare pe care ar exercita-o filosoful. Speram atunci, alături de alți tineri care gravitam în jurul celui care se anunța ca filosof de reper al epocii, că arhiepiscopul de München-Freissing va interveni. Am fost dezamăgit că nu a făcut-o. Nu era responsabilitatea lui.
Citindu-i cărțile, am perceput anvergura de gânditor a cardinalului Ratzinger și, ca rector al Universității „Babeș-Bolyai”, am inițiat împreună cu colegii procedura de a-i acorda titlul de Doctor Honoris Causa. Eminența sa ne-a onorat acceptând. Doar că, fiind între timp ales papă, ca Benedict al XVI-lea, ceremonia acordării a trebuit făcută doar cu un emisar pontifical, într-un Auditorium Maximum arhiplin.
Ulterior, am obținut pentru colegii de la Universitatea „Babeș-Bolyai” o primire în grup la Sanctitatea Sa. Benedict al XVI-lea s-a îndreptat atunci spre noi cu brațele deschise și a exclamat: „Eu sunt unul dintre ai voștri!”. Semn firesc al unei trăiri!
Fiind printre cei invitați să examineze starea universităților europene la Vatican, am fost primit de Papa, împreună cu soția, care publicase în traducere Dezbaterea Habermas-Ratzinger de la München. I-am vorbit atunci de Cluj și mi-a spus că-l știe. Probabil că a fost aici ca tânăr misionar. I-am spus că vin din cercul lui Habermas și a exclamat „A, mein Freund Habermas!”. Când, după câteva luni, am avut ocazia de a-i relata lui Habermas cum văd dezbaterea, acesta era marcat de cutezanța cu care împreună au deschis tema „societății postseculare”, care a schimbat orientări consacrate.
Odată am fost invitat cu familia la o masă oferită de Suveranul Pontif în sălile speciale ale Muzeului Vaticanului. Bineînțeles, după ce, ca oaspeți, ne-am delectat o zi cu sălile și vestigiile unice de acolo. Îmi amintesc mereu naturalețea și neegalatul bun gust al recepției.
La un moment dat, Hans Küng a venit la Cluj, la invitația editurii Hasefer din București, spre a lansa împreună prima carte a trilogiei sale Iudaismul, Creștinismul, Islamul, a cărei introducere o scrisesem. Cunoscutul critic al curiei romane tocmai venea de la întâlnirea cu fostul său coleg în universitatea din Tübingen, devenit Papă. Hans Küng a făcut dezvăluiri extraordinare – din păcate, presa prezentă, nefiind familiarizată cu subiectul, nu a exploatat ocazia. Hans Küng era polemic, dar sublinia cât de neobișnuită este personalitatea lui Joseph Ratzinger.
Eram în relații strânse cu Prefectul pentru educație al Vaticanului, cardinalul Grocholevski. Am și prezentat o prelegere în iubitul său Torun, după ce, cu luni în urmă, susținusem o conferință în Catedrala de la Poznan, invitat de episcopatul polonez. Împreună am susținut apoi o dezbatere pe podium la Viena. Eminența sa îmi povestea adesea cum lucrează cotidian Papa cu prefecții Sfântului Scaun și cu ceilalți.
După tipărirea primei ediții a cărții mele Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui Joseph Ratzinger (2009), fiind vorba de o analiză cuprinzătoare, am fost invitat să o lansăm la Universitatea din Regensburg. În capelă l-am întâlnit pe Georg Ratzinger, cunoscutul muzician liturgic, care mi-a spus spontan că-l va informa pe ilustrul său frate despre lansare. Am vizitat casa pe care cardinalul Joseph Ratzinger și-o cumpărase spre a se retrage în Bavaria natală, donată între timp asociației studenților, și desigur, Institutul Benedict al XVI-lea.
Despre Joseph Ratzinger, ca despre orice personalitate care marchează istoria, sunt, firește, opinii diverse. Rămâne însă ceea ce papa Francisc a spus în puține cuvinte: Joseph Ratzinger a fost „la mente teologica” a lui Ioan Paul al II-lea. Rămâne și ceea ce spun vaticaniștii: a fost cel mai teolog papă de la Pico della Mirandola (Pius al II-lea, în secolul XV) încoace.
Nu-l poți înțelege pe Joseph Ratzinger decât dacă îl iei în întregime – în întregimea scrisului și a acțiunii. Pentru mine, mai ales parcurgerea monografiilor lui Paolo Martuccelli, Origine e natura della Chiesa. La prospettiva storico-dramatica di Joseph Ratzinger (2002); Nichols Aidan, The Thought of Benedict XVI (2005); John Allen, Joseph Ratzinger. Biographie (2005); Vincent Twomey, Benedikt XVI. Das gewissen unsere Zeit. Ein theologisches Portrait (2006), a fost stimulentul să citesc cât mai departe.
M-am alăturat monografierii după ce mi-am dat seama, și din parcurgerea scrierilor lui Joseph Ratzinger, că nu mai este posibilă filosofie fără a lua în seamă ceea ce se petrece în viață, în știință, în artă, dar și în teologie. Doar „funcționarii culturologiei” mai fac azi filosofie sau știință sau artă sau teologie sectorială!
Nu cu mult timp în urmă a apărut monografia ce epuizează sursele de informare disponibile. Este vorba de cartea lui Peter Seewald, Benedikt XVI. Ein Leben (Droemmer, München, 2020, 1250 pagini), monumentală precum opera descrisă. Constatarea ei tulburătoare este că „viața lui Joseph Ratzinger a fost dedicată întrebării dacă omul din Nazaret este efectiv Mesia, fiul lui Dumnezeu” (p. 1015). Răspunsul l-a dat în monografia Jesus von Nazaret, dar și în viața pe care a ales-o – viață la nivelul exigențelor lui Isus! Joseph Ratzinger a și spus, de altfel, ceva fundamental: „Cristos nu ne-a promis o viață confortabilă. Cine vrea confort este la Isus la adresă greșită” (p. 803). A spus, dar a și rămas fidel acestui adevăr!
Acum, abia la o săptămână de la coborârea lui Joseph Ratzinger în cripta din Grotă, urmându-i pe Ioan al XXIII-lea și Ioan Paul al II-lea, pe calea spre proclamarea ca sfânt și stabilirea definitivă în Basilică, s-a lansat cartea scrisă de secretarul său, Georg Gänswein, împreună cu vaticanistul Saverio Gaeta: Nient’altro che la verita. La mia vita al fianco di Benedetto XVI (Piemme, da Mondadori, Milano, 2023, 334 p.). Este o carte de evocare, cum și titlul sugerează, a faptelor ce-l privesc pe Joseph Ratzinger, mai ales în etapele prefecturii, pontificatului și ca papă emerit.
În postfața sa, Saverio Gaeta face intuitivă importanța volumului. Este vorba de o carte despre „uno dei piu colti e teologicamente preparati pontefici nella storia della Chiesa” (p. 325), cu o existență caracterizată de „coerenza estrema” (p. 326), având ca nucleu „l’unica sa preocupazione – quella di incarnare in ogni tapa del ministero la piena testimonianza della Verita” (p. 326). Având diverse vieți – ca profesor de teologie, teolog, ierarh, pontif și pontif emerit, Joseph Ratzinger a putut privi lumea din unghiuri felurite. Dar în toate a rămas preocuparea „mărturisirii Adevărului”.
Cu siguranță, fiind vorba de asemenea personalitate, cartea va fi exploatată în fel și chip în societatea mediatică de azi și în constelația forțelor ce înconjoară un pontificat. O iau ca relatare a ceea ce s-a petrecut, cu detalii pe care le poate oferi uneori doar cel care a fost zi de zi în contact cu prefectul Congregației pentru puritatea credinței, devenit Benedict al XVI-lea, apoi papă emerit.
Linia cărții o dă observația că Joseph Ratzinger era astfel că părea „fuori dal mondo ecclesiastico” (p. 9), cum spuneau mulți, în înțelesul că s-a interesat de Dumnezeu și prea puțin de ascensiunea ierarhică. În anul 2003 – cu care începe relatarea lui Georg Gänswein – cardinalul Joseph Ratzinger era convins că a pregătit totul pentru succesorul său în fruntea Congregației și, la nevoie, pentru succesorul lui Ioan Paul al II-lea, a cărui sănătate devenise precară. A și formulat a treia oară cererea de a fi lăsat să se întoarcă la Regensburg. La nevoie, era gata să mai sprijine un timp Sfântul Scaun ca director al Arhivei Secrete de la Vatican.
Raportările la chestiunile administrative Joseph Ratzinger le-a pus totdeauna în subordinea raportărilor la Dumnezeu. El a și lucrat la elaborarea a ceva mai mult decât o concepție organizată pentru scopurile unei insituții – o viziune. Din perspectiva acesteia el a interacționat cu fiecare dintre cei care, la un moment dat sau altul, au fost ierarhic deasupra sa.
Cartea lui Georg Gänswein aduce detalii ce contribuie la profilarea viziunii lui Joseph Ratzinger în raport cu antecesorii și succesorul său în însăși exercitarea magisteriului petrin. Mai cu seamă că, în ceea ce privește această viziune, și Paul al VI-lea, și Ioan Paul al II-lea și Francisc au elogiat anvergura ei neobișnuită. Pentru fiecare Joseph Ratzinger a constituit cotitura, plină de rezolvări originale, spre centralitatea lui Isus în creștinism.
Nu mă opresc aici asupra scrierilor de cotitură ale lui Joseph Ratzinger, căci am făcut-o în monografia deja menționată, chiar dacă Georg Gänswein aduce amănunte demne de atenție. Nu stărui nici asupra detaliilor reacțiilor contextuale ale lui Joseph Ratzinger. Mă opresc asupra viziunii, concepției și soluțiilor sale, luând în atenție relația celor patru pontifi, asupra căreia cartea aruncă, justificat, lumina. Voi încheia, firește, cu reflecții asupra unor chestiuni deschise ale actualității.
Cartea Nient’altro che la verita. La mia vita al fianco di Benedetto XVI face cunoscut Testamentul spiritual al lui Joseph Ratzinger. Acest document începe cu mulțumirile adresate lui Dumnezu, părinților, surorii, patriei de suflet, Bavaria, colaboratorilor, celor care l-au adus la credință (fede). Prima parte se încheie cu o chemare adresată poporului german și lumii: „rimanete saldi nella fede! Non lasciatevi confondere” (p. 322). În continuare, Joseph Ratzinger insistă asupra ideii că nu științele contrazic teologia. O fac interpretările filosofice ale științelor, chiar dacă și teologia a trebuit „să învețe” și să-și corecteze formulări. Aruncând o privire asupra epocii în care s-a profilat, Joseph Ratzinger consemnează că în timpul său s-au succedat interpretări teologice pe care le consideră a fi „simple ipoteze”: liberalismul lui von Harnack și Jülischer, existențialismul lui Bultman și marxismul. Față de toate, el subliniază că rămâne neclintit la Isus: „Gesu Cristo e veramente la via, la verita e la vita – e la Chiesa, con tutte le sue insufficienze, e veramente il Suo corpo” (p. 323).
Se poate spune că acest cristocentrism a făcut mereu gloria intelectuală lui Joseph Ratzinger și îi asigură, în opinia mea, locul singular în contemporanitate (pentru detalii vezi A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014). Dar cristocentrismul a fost și rădăcina diferențelor sale specifice.
Plecând de la cartea lui Georg Gänswein se vor specula diferențele dintre pontifi. Nu cred, însă, că apar argumente profunde pentru a-i contrapune – diferențele fiind naturale. În fond relația lui Joseph Ratzinger cu pontiful de la data respectivă a fost conformă respectului pentru Santo Padre, care are în mână decizia ultimă. Nu aș înainta, așadar, pe linia unor presupuse falii, căci acestea nu au de partea lor, la nivelul informațiilor de azi, probe. Diferențele la care m-am referit, ies, desigur, în relief în această carte.
Relația lui Joseph Ratzinger cu Paul al VI-lea a fost de cordialitate reciprocă. Cardinalul Montini și-a dat seama între primii de potențialul tânărului profesor. Devenit papa Paul al VI-lea, l-a și forțat pe profesorul care voia să lucreze la opera teologică, sub amenințarea sancțiunii, să accepte preluarea arhepiscopiei de München-Freissing. Joseph Ratzinger avea să-și amintească cu respect multe idei și sfaturi ale pontifului italian. De pildă, formula lui Paul VI – „fides quarens intellectum” și preferința acestuia pentru deviza din Evanghelia după Ioan: să fim „cooperatores veritatis” spre „dare testimonianza alla Verita”. „Lavora nella vigna del Signore” i-a cerut Paul VI atunci când l-a uns arhiepiscop (p. 77). Și sfatul de la întronizare, după care atunci când un ierarh nu mai are puteri fizice, iese din rol. Joseph Ratzinger nu a acceptat să schimbe reglementarea privind legarea sacerdoțiului de celibat, dată de Paul al VI-lea, deși în rest a simplificat protocoalele din jurul papei. Bunăoară, prietenilor le cerea să-l tutuiască, iar bisericilor surori nu voia să le apară ca un fel de superior în ierarhie!
Ioan Paul al II-lea a trebuit să facă eforturi să-l convingă pe arhiepiscopul de München-Freissing să accepte prefectura pentru Educație, apoi conducerea Congregației pentru puritatea credinței. La celălalt capăt al conlucrării lor, eforturi ca acesta să nu se întoarcă în Germania natală, la vârsta regulamentară de pensionare.
Adus la Vatican, Joseph Ratzinger și-a promovat consecvent vederile. Aici a contribuit, ca prefect al Congregației, la scrierea enciclicilor lui Ioan Paul al II-lea, exceptând prima, Redemptor homines. Disonanța dintre cei doi a apărut pe față la Asissi (p. 37), unde Ioan Paul al II-lea era gazda unui dialog interreligios pentru pace. Joseph Ratzinger nu a acceptat însă să se semneze documentul într-un altar creștin, cu statuile unor simboluri religioase din afara creștinismului în față. Nu era, de fapt, decât concretizarea opoziției sale constante la relativizarea creștinismului și la sincretismul religios. Desigur că nici Ioan Paul al II-lea nu le accepta, dar voia să folosească o oportunitate de dialog.
Au fost și alte disonanțe între un cardinal adânc cristocentric și un papă uneori mai conciliant. Aceste disonanțe au privit relațiile cu masoneria (p. 39), care criticase uneori Biserica, cu „teologia eliberării” din America de sud (p. 41), care tindea, prin unele ramuri, să suprapună „mântuirea (redempțiunea)” cu scopul unor mișcări politice. Disonanțele au privit în cele din urmă (p. 49) aplicarea documentului Dominus Jesus, în care importanța salvifică cheie a lui Isus era afirmată fără compromis de Joseph Ratzinger. În reacție la pedofilia în rândul preoților ce se dezvăluia sub Ioan Paul al II-lea, deja în calitate de prefect Joseph Ratzinger a întărit sancțiunile în codicele canonic și a cerut trimiterea în instanțe civile a cazurilor.
Lungul pontificat al lui Ioan Paul al II-lea s-a încheiat, cum se știe, cu anii marcați de maladie, în care era evident sfârșitul pontificatului. În context, Joseph Ratzinger s-a secundarizat voluntar, exprimând până și la intrarea în Conclavul alegerii pontifului, din 2005, dorința de a nu fi ales și de a reveni la Regensburg. Nu s-a lansat niciun „popemaker”, precum fusese cardinalul de Viena, König, artizan al alegerii lui Ioan Paul al II-lea.
Dar, în împrejurările cunoscute, cum avea să spună Joseph Ratzinger cu umorul său grav, „secure caduta” (p. 81) și a fost ales, cu o majoritate covârșitoare. Din balconul înfățișării ca pontif, el a reafirmat formula lui Paul al VI-lea, a „umilului lucrător în via Domnului”. Și-a reasumat reflecția lui Bonaventura, că „guvernare non era semplicemente fare, ma era sopratutto pensare e pregare” (p. 120), și a adăugat că „la Chiesa non deve parlare primariamente di se stessa, ma di Dio” (p. 120). A numit apoi mulți în roluri, dar nu neapărat în linie cu viziunea sa teologică – ci mulți care se socoteau „liberali” (p. 125). Se aștepta de la colaboratori la convingeri naturale și acțiuni responsabile, nu administrate birocratic sau conduse de interese mărunte.
Fiecare pontificat are dificultăți, dileme, puncte de vedere diverse, reușitele și nereușitele sale. Desigur, au existat dezamăgiri pentru Benedict al XVI-lea, dar au fost trăite lăuntric. Precum confuziile cardinalului Bertone (p. 123-125), eliminarea din competiție a cardinalului Angelo Scola, scoaterea din joc a cardinalului Angelo Sodano (p. 132-135), scurgerea de documente (p. 135, 140) din birou, pe ruta unui secretar și a unei foste colaboratoare, nemulțumirea arhiepiscopului Vigano, alte cazuri.
Joseph Ratzinger nu a ascuns că sănătatea îi joacă feste și-și asuma lucid că pontificatul ar putea fi scurt. El a spus în câteva rânduri că nu va accepta să sfârșească pontificatul precum Ioan Paul al II-lea și, la nevoie, se va retrage (p. 197). Retragerea a venit ca urmare a scăderii forțelor fizice, a unui „progressivo deperimento” (p. 271), fiind public că în 1991 trecuse printr-un ictus, pentru ca în 2003 să i se pună un „pacemaker”, ce a fost repetat. Magisteriul petrin se putea exercita deja și online, dar Benedict al XVI-lea voia să fie cu credincioșii (fedeli) și a refuzat.
Benedict al XVI-lea avea în față mereu ce spunea Paul al VI-lea, anume că un episcop care nu are sănătatea certă iese din rol (p. 209) și precizarea lui Reginald Pole (sec. XVI) că martirologia se suspendă în asemenea caz. El cunoștea bine istoria lui Celestin al V-lea care s-a retras la 80 de ani, după o lună de pontificat, pe care l-a și omagiat, de altfel (p. 212). Al 264-lea papă și-a încheiat astfel pontificatul cu maxima „un episcop rămâne totdeauna în fidelitate față de Dumnezeu”.
Relația dintre Benedict al XVI-lea și Francisc a fost de deferență de ambele părți. Momentele concrete au fost multe. Joseph Ratzinger anticipa alt succesor, dar a avut, ca papă, prețuire pentru cardinalul Bergolio. Acesta venea rar la Vatican, dar Benedict al XVI-lea l-a scos în față solicitându-i, prin șeful ordinului iezuiților, o analiză a stării Companiei lui Isus (p. 235). Din toate motivele ce se cunosc azi, nu are suport contrapunerea lui Benedict al XVI-lea și Francisc. Între altele, și din precauție, cum se poate bănui, papa emerit nu a agreat să primească decât foarte puțini oameni la mănăsirea Mater Ecclesiae.
Diferențele mergând până la tensiuni nu puteau să nu apară. În fond era vorba de concepția asupra bisericii. Scrisă „la două mâini”, cum s-a spus, encliclica Lumen fidei are completări din partea lui Francisc, dar fundamental reafirmă ideea lui Joseph Ratzinger, conform căreia „credința (emouna, fede, Glaube)” înseamnă a-ți asuma existența lui Dumnezeu și a-ți pune soarta în mâinile sale. O exigență, se știe, cu răsfrângeri în orice direcție!
În discuția despre folosirea metodelor contraceptive, avort și homosexualitate diferențele sunt mai clare. Joseph Ratzinger avea să reafirme convingerea sa de nezdruncinat că „lupta pentru viață este lupta pentru Dumnezeu” și să ceară să nu se confunde teologia cu acțiunea publică a partidelor (p. 246-247). El a avut o atitudine înțelegătoare față de primul papă sud-american, dar a continuat să reafirme nevoia supunerii față de exigențele „credinței” (p. 249). Acestea au prevalat totdeauna la Joseph Ratzinger.
Cardinalul de Sao Paolo a reclamat că în regiunea Amazoniei nu poate găsi pentru preoție bărbați care să fie necăsătoriți. În această situație prefectul cardinal Sarah, prieten cu Joseph Ratzinger, a apărat reglementarea dată de Paul al VI-lea și Ioan Paul al II-lea în chestiunea „celibatului sacerdotal” și a obținut un text de susținere din partea papei emerit. Cineva a scris, însă, în presă că în vreme ce Joseph Ratzinger este un teolog cu operă, Francisc este un om simplu, încât adepții lui Francisc au bănuit imediat anturajul papei emerit.
Joseph Ratzinger a reacționat spunând că nu din anturaj vine acel articol de presă. În cele din urmă Benedict al XVI-lea a precizat că în acel text a fost vorba doar de o „clarificare personală”, iar Francisc a cerut „să nu ne luăm după ziare” (p. 268). Fapt este însă că Joseph Ratzinger nu a retractat vreodată ceea ce a spus, și a spus ceea ce a gândit, dar a adăugat că nu mai publică nimic pe acest Pământ (p. 260). Ceea ce a și făcut.
A fost deja cunoscută opoziția dintre cardinalii Joseph Ratzinger și Walter Kasper în privința relației dintre „centru” și bisericile „naționale”. Devenit papă, Francisc a apelat la cardinalul Kasper – de data aceasta în chestiunea familiei, pentru a susține o anume relaxare a regulilor moștenite. Joseph Ratzinger a reacționat cu argumentul că dificultățile pastorale nu trebuie confundate cu adevărul teologic (p. 282), iar mulți cardinali l-au susținut. Dispoziția papei Francisc, din 2021, de a se reveni la liturghia anterioară reformei din 1970, Joseph Ratzinger a respins-o, el rămânând la liturghia latină, pe care a și promovat-o.
Dar papa Francisc a intervenit în discuția privind homosexualitatea în apărarea măsurilor luate de Joseph Ratzinger. Deja în 1983, ca Prefect al congregației pentru puritatea credinței, el a stabilit pedeapsa maximă, excluderea din cler, pentru abuzurile sexuale. În volumul de interviuri Il Luce del Mondo (2002) el s-a și plâns că din anii șaizeci nu s-a mai respectat codicele penal al catolicismului (p. 292) și a acuzat mișcările din 1968 de o relaxare a regulilor sociale, care a creat cunoscuta criză a pedofiliei. Se infirmă astfel complet alegațiile despre pretinsa pasivitate a lui Benedict al XVI la acest fenomen oribil.
Ca prefect al Congregației și, mai înainte, ca profesor de teologie fundamentală, Benedict al XVI-lea a acționat conform credinței sale adânci că cine vrea viață confortabilă este la Isus la adresă greșită. El a putut pretinde că nu a greșit adresa și, cu un ultim efort, înainte de a închide ochii, a putut adăuga liniștit „Signore, ti amo” (p. 318). Viața sa a fost conform viziunii sale.
Temele disonanțelor sunt limpezi. Este clar că temele relației cu iluminismul epocii moderne, centralității lui Isus, interpretării mântuirii, celibatului, familiei ating multe decizii. Luăm lumea ca loc al valorilor în care chemările lui Isus la credință în Dumnezeu și iubirea aproapelui ca pe tine însuți sunt ghid sau acestea devin cel mult ornamentale? Dincolo de particularitățile culturale și până la urmă personale ale pontifilor, aceasta este întrebarea ce se pune.
Trăind conștient epoca relativismului și sincretismului și pericolele lor Joseph Ratzinger a îmbrățișat o lume a urmării lui Isus. Neobișnuit de exigent, odată a și spus că „lumea aceasta este pierdută”. Nu se poate contesta rigoarea sa teologică. Presiunile la o altă tablă de valori, inspirată de activismul modern și de credința că lumea este doar un material la îndemâna pământenilor, care o pot schimba oricum, fără consecințe nefaste, sunt însă enorme. Lor li se rezistă greu.
Este egoismul hedonic ceva ce poate fi pus în paranteze? Este ascetismul creștin tradițional bine formulat? Este natura umană ceva destul cunoscut ca să nu ne facem nici iluzia constanței ei și nici pe cea a variabilității ei după împrejurări? Este suficientă credința în Dumnezeu pentru a trăi sau are nevoie de complemente? Sunt doar câteva dintre întrebările ce solicită noi răspunsuri.
Ceea ce este de așteptat, după părerea mea, în situația creată, este venirea pe scena teologiei și, cu aceasta, a culturii, a unei noi sinteze. Ora este a acesteia. Este clar că ea va trebui să concilieze urmarea deloc ușoară a lui Isus și imperative și atracții ale vieții moderne. Sau măcar să evite ca una să se opună alteia!
Joseph Ratzinger a fost cel mai conștient de gravitatea dezacordului la care s-a ajuns în societățile actuale. Cu siguranță, el a făcut cel mai mult dintre gânditorii contemporani pentru a deschide calea unei rezolvări. Este o altă discuție cine va putea aduce noua sinteză. Este limpede, de pildă, că în termeni actuali, abia cine are anvergură teologică, intuiție civică și sensibilitatea la suferința concretă va putea încerca.
Fiindcă în discuție este adusă inevitabil poziția bisericii, este tot mai limpede, între altele, că bisericile nu trebuiau închise în pandemie. Este treaba autorităților gestionarea unei pandemii, dar Biserica are misiune proprie.
Se spune, de asemenea, nu fără solide rațiuni, că războiul actual nu ar fi fost dacă la decizii erau alți lideri, de pildă, Trump, Merkel, Netanyahu. Se poate gândi și astfel! Opinia mea în acest punct este aceea că, alături de alți decidenți, războiul nu ar fi avut loc dacă bisericile își asumau la timp inițiative specifice.
În fapt, așa extins în lume cum arată, războiul actual nu este doar ortodox-ortodox, cum se perorează superficial. Este și război creștin-creștin. Nu se va putea împiedica exploatarea lui într-o lume plină de conflicte, în care istoria, fie ea și fals scrisă și manipulată, este folosită ca probă propagandistică. Din nefericire, în orice ordine viitoare a lumii faptul va conta. Iar dacă afilierea creștină a combatanților nu va conta, atunci va fi cu atât mai grav! „Lumea piedută” în debusolările și conflictele ei va fi devenit realitate.