Dacă artele, în general, se raportează mai înainte de toate la judecata de sine, la teorii ale genului, curente, interpretări preluate cu predilecție din critica de specialitate, atunci și teoriile se pot reconceptualiza pe actualizări ale exigențelor estetice, pe reorientări de conținut, pe tendințe ale extensivității sau ale intensivității; aposteriori și critica, după rațiuni proprii și evaluări ale stărilor de fapt, constată și consacră criterii, modele, opțiuni în consens nu doar cu tendințele, ci și cu o anumită tradiție – apriorism minimal – și în perspectiva diacroniilor particulare. Pe acest temei și văzând, în parte, preocupări actuale ale criticii literare românești, Radiografiile critice (Editura Editgraph, Buzău, 2023), semnate de cunoscutul critic literar Marin Iancu, scanează cu acribie remarcabilă tendințe, experiențe sau simple orientări critice din peisajul publicistic românesc de azi.
Eseurile critice din sumarul cărții lui Marin Iancu au o structură flexibilă, scutită deci de monotonia șabloanelor și trec de la prezentarea emblematică, analitică (Stan V. Cristea, Mircea Moț, Petre Isachi, Barbu Cioculescu, Mariana Pândaru) sau pun în incidență, prin cauzalitate, preocupări constante cu promovarea unor criterii estetice, a unor opțiuni critice în sinteze de personalitate (Perpessicius, Mihai Ralea, Petre Pandrea, Titi Damian ș.a.) – cel mai adesea, autorul, pe parcursul aceluiași eseu, face remarci sumative, deopotriva analitice și sintetice; un control atent, deci, și al formei sau al esteticii propriului discurs. Cartea nu are extensii didacticiste și, în consecință, nu are nici subtilități cu caracter programatic – este constatativ-evaluativă și valorifică idei, le urmează în paradigma lor atât cât să le testeze fiabilitatea antrenând o vastă informație din literatura critică și lasă deschise interpretările fără a le amenda esențializările ori factualiatea.
Titi Damian, monografia literară redivivus, de pildă, valorifică o experiență care nu își pierde actualitatea odată cu trecerea vremii: „Susținător al ideii că literatura reflectă viața, Titi Damian vede în creația artistică a lui Damian Stănoiu un fenomen complementar al realității, al mediului care, confruntat cu biografia, duce la lămurirea cauzală a operei, privită ca un depozit de semnificații de natură foarte diferită”-p.145 (cu trimitere la monografia Damian Stănoiu, Editura Editgraph, Buzău, 2021), iar „în ciuda unor inegalități, cartea lui Titi Damian aduce o profunzime de date și informații, unele din ele mai puțin știute, desprinse din partea tulbure a sufletului și atitudinii lui Damian Stănoiu în relațiile cu autoritățile clericale, a hărțuielilor de tot felul” (p.146), acesta punând preț în chip rațional și pe realitate, dar și pe complenentaritatea ei.
Citind Radiografiile critice ale lui Marin Iancu, reflectăm la considerentele lui Pierre de Boisdeffre care au condus la Une histoire vivante de la littérature d’aujourd’hui – 1958 („O istorie vie a literaturii franceze de azi”), inclusiv ca argument la Métamorphose de la literature -1950, școala de critică literară franceză continua astfel să conjuge în reciproca lor determinare discursul criticii cu cel al teoriei literare. Criticii literare românești de azi nu-i poate fi reproșat un anumit partizanat, nici apartenența exclusivistă la o orientare sau alta: raționalismul critic, formalismul rus, sociologism, psihologism, cognitivism, ecocriticism, feminism etc. – acestea sunt doar repere teoretice de diferențiere, de frondă, care însoțesc adesea descriptivismul, reduplicațiile interpretative, fiindcă în critica noastră, dacă depășim apetitul steril al filosofării în gama diletantismului, găsim când opinii de genul celor ale lui Peter Barry (Beginning Theory. An Introduction to Literary an Cultural Theory – 1995) răspândite cu rapiditate din Anglia pe Continent, dar și în America de Nord, când idei provenind din poetica lui Michael Ryan, când din feminismul lui Lois Tyson ori al Deborei Appleman, când din varii exotisme care nu se susțin cu destulă seriozitate, dar tot mai des și din moda criticii fermentative sau a creatorilor care se avântă în critică reușind în multe cazuri să-i prețuiască suficient neutralitatea (Eliot, Poe, Coleridge ș.a).
Sumarul cărții lui Marin Iancu ne dă suficiente prilejuri să constatăm o atare realitate sau individualizări surprinzătoare: „Petre Isachi preia de la Borges un tip de discurs construit pe cele mai amețitoare digresiuni, cu multiple și curioase suprapuneri de subiecte, de imposibile și incongruente reuniri de elemente aflate într-o nesfârșită înșiruire” (p.20, în art. Petre Isachi. Portret de cititor de la Nietzsche la Luis Borges); „Stan V. Cristea trădează o anume expresivitate critică, o propensiune narativă a actului critic menite să dea evocărilor substanță și strălucire portretistică” (p.25, în art. Stan V. Cristea. Bibliograful lui Marin Preda); „A.Gh. Olteanu a atras atenția prin preocupările constante din domeniul folclorului și al folcloristicii, autorul Gloselor fiind de altminteri unul dintre cei mai perseverenți cercetători pe care îi avem în prezent asupra unor genuri sau categorii de gen ale folclorului literar din spațiul cultural românesc, prin cercetări interdisciplinare făcute într-o elegantă atitudine academică (p.167, în art. A. Gh. Olteanu și condiția gravității critice) etc.
Discursul critic al lui Marin Iancu refuză șablonismul cu care ne-a obișnuit, din păcate, critica de întâmpinare publicată prin cele mai multe dintre revistele noastre. Fiind vorba despre judecăți de valoare, mai mult sau mai puțin explicite, articolele critice din sumar urmează riguros raționamentului – înlănțuirea logică inducțivă sau deductivă – Marin Iancu formulează opțiuni alternative și argumentează convingător în asertotica sa în fiecare caz: „Eseistica sa, pe teme diverse, dar decurgând dintr-un principiu teoretic consecvent și nu dintr-un amatorism subtil, felul de a fi al lui Petre Pandrea ca intelectual, ca scriitor, constituie un exemplu care rămâne modelul prin excelență al veritabilului om de cultură” (p.51, în art. Petre Pandrea. „Mandarinul valah”). Sau prefigurează din evocarea unei cariere esențialul discursului: „După debutul editorial cu un eseu Despre George Bacovia (Editura Orator, 2002), urmat de volumele Ion Creangă sau pactul cu cititorul (Editura Paralela 45, 2004) și Însemnări de la Mancha (Editura Academiei Române, 2015), Mircea Moț se lasă sedus de această dată de proza lui Mircea Eliade…” (p.93, art. Mircea Moț. O capodoperă în șapte lecturi). Ori, dincolo de aceste aspect de ordin formal, deloc de neglijat din estetica discursului critic, Marin Iancu se îngrijește în chip special, cu un condei versat, de conținutul judecăților, de la premisă și argumentare spre aserțiune, fără echivoc, fără formulări sibilinice, ci numai cu certitudini de tipul quod erat deomnastrandum sau quid sequitur. Discursul (critic) este prilejuit și de evocări (rememorări) ale unor figuri remarcabile, care se cer readuse în actualitate pentru o anume contribuție (ex. „În toamna aceasta se împlinesc 125 de ani…”), pentru o amprentă a personalității.
Iată, de pildă, figura lui Basil Munteanu, un spirit european care, „dincolo de aprecierile profesorilor săi, cu deosebire ale celor venite dinspre Charles Drouhet, Basil Munteanu își va dovedi de timpuriu talentul literar și diversitatea preocupărilor și preferințelor ideologice și tematice…(p.189, art. Basil Munteanu. Intruchipare integral a unui spirit European). Marin Iancu salută cu onestitate contribuțiile, ca în cazul neînchis încă al Poeților Văcărești: „În toate aceste cazuri, informația biografică este cercetată prin rezonanța pe care poate să o aibă în structurile mai adânci ale conștiinței, de unde se răsfrânge în imaginația creatoare a artistului. Evitând cu grijă faptele și actele de comportament conjunctural, ca și ideea determinismului total al evenimentului biografic traumatizant, Victor Petrescu are meritul…” (p.131, art. Victor Petrescu și „Dinastia Văcăreștilor”).
Un aspect care nu poate scăpa nici cititorului grăbit este cel al analizei sumative sau de personalitate, conturarea unei astfel de imagini solicitând antrenarea sintetică a argumentelor după o prealabilă ordonare a lor în judecăți-premisă: Cazul lui Petru Creția (art. Petru Creția, traducător din Biblie), „unul dintre oamenii cei mai învățați pe care i-a avut cultura română” (p.79), asupra căruia, în anii comunismului, se lua una dintre cele mai nejustificate măsuri, fiind îndepărtat, după 18 ani străluciți de profesorat, din colectivul Catedrei de limbi clasice a Universității din București; traducerea a cinci cărți din Biblie (altceva decât Pentateuhul), cu inspirată și doctă insistență asupra Cântării Cântărilor, fiind subiectul în a cărui asumare Marin Iancu ridică interpretări, subliniază contribuții la fel de strălucite (a se vedea și art. Perpessicius – editorul lui Eminescu, p.201).
De asemenea, se aduce în discuție, dintr-un alt unghi însă, și cazul lui Nicolae Oprea, „cunoscut în spațiul cultural românesc prin calitatea sa de profesor la Catedra de literatură română a Universității din Pitești și, cu deosebire, printr-o susținută activitate în spațiul publicistic…” (p.149, art. Nicolae Oprea. „Spovedanii literare”); articolul anunțându-se cu referire la „demersul de investigare a fenomenului literar de la noi” unde se probează „forța argumentativă într-un ansamblu coerent de opere”(ib.), interviul fiind totodată instrument și metodă.
De fapt, Marin Iancu are prilejul să evidențieze o a doua tinerețe a acestui gen jurnalistic care, iată, trece în literatură cu valențe și relevanțe înnoite. La Mariana Pândaru (art. Mariana Pândaru. Convorbiri nedeghizate), inerviul este prilej de explorare rafinată a sufletului, a sensibilităților și a tainelor lui, a scriiturii unor autori cunoscuți (vol. Interviuri fără frontiere, Editura Călăuza, Deva, 2018): „Variabilă de la un caz la altul, substanța mărturisirilor este grefată cu insistență pe situații și acte de construcție a unei atmosfere evocatoare (p.100), ocazie cu care, „confirmând fluiditate și degajare a stilului și a modului de a gândi, întrebările scriitoarei Mariana Pândaru înregistrează siguranța unui spirit deschis spre modernitate, dornic să înțeleagă adevărul relativ al fiecărui lucru și al fiecărui temperament” (p.101). În spovedaniile lui Nicolae Oprea interviul vine după nevoile constructului intuit de autor: „În partea a doua a cărții, rolurile se schimbă, cel care se supune interogatoriului fiind de această dată Nicolae Oprea, autorul cărții Dialoguri convergente. Răspunzând întrebărilor formulate de Gellu Dorian, Lucia Negoiță, Ioan Radu Văcărescu, Mircea Bârsilă, Marian Drăghici și Jean Dumitrașcu, criticul literar Nicolae Oprea se arată preocupat să reconstituie fapte, să creeze nu doar o atmosferă, dar sigur să și judece oameni”(p.158), spovedaniile celor intervievați rezumându-se la momente depășite sau la încercări de răscruce cu accente pe caractere, pe comportamente, pe chipuri morale contrastante.
Aidoma interviului, jurnalul se deschide relevanțelor cotidianului, ale autobiografiei, ale sinelui lucid, sensibil, receptiv: „Reticent față de finalitatea pozitivă a jurnalului, cu al cărui ritm disciplinat de susținere zilnică nu s-a acomodat, se pare că, prin publicarea în 2014 a ediției mult îmbogățite din volumul Amintirile unui uituc. Exerciții de memorialistică (Editura Bibliotheca din Târgoviște, 2014), Barbu Cioculescu își învinge toate inhibițiile și se orientează, în cele din urmă, din punct de vedere formal, spre o altă specie a literaturii subiective, identificând în statutul memoriilor modelul de discurs retrospectiv…” (p.174, art. Barbu Cioculescu. Itinerariile memorialistului).
O radiografie critică face Marin Iancu și în art. Vasile Filip. Jurnalul ca mărturisire de sine: „conexiunea cea mai profundă dintre jurnal și existență” (p.119), apoi ne amintește de I.D. Sârbu (Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Editura Scrisul Românesc, București, 2009) care refuza formula de jurnal intim.
Eseul este totuși privilegiat prin sublinieri prilejuite de lucrările celor antologați de autor, dar, mai mult decât atât, i se consacră un articol (Starea de grație a eseului) în cinci episoade: o introducere exhaustivă și patru ilustrări din tradiția literaturii române: Odobescu și Pseudokineghetikos, Emil Cioran și Amurgul gândurilor, Mihai Ralea – eseist și estetician, apoi Petre Pandrea cu Mandarinul valah – diferențieri pe care, de altfel, Marin Iancu le sintetizează ireproșabil în Introducere (p.37) notând câte ceva despre apariția eseului, cultivarea lui în filosofie, în istorie, în literatură, în critica literară, adăugându-i ilustrativ câteva nume cunoscute din literatura universală: „În spațiul literar românesc, termenul eseu pare să fi pătruns și să se fi impus prin literatua franceză în publicistica interbelică” (p.37, art. Starea de grație a eseului).
Astfel, cartea lui Marin Iancu este o lectură utilă și accesibilă nu doar criticului literar, specialistului, ci oricărui alt cititor fiindcă, stilistic, discursul său răspunde atât exigențelor cuprinderii și argumentării, cât și celor ale scriiturii literare agreabile: „Într-o cuceritoare evoluție a comentariilor sale, Stan V. Cristea se integrează în ansamblul preocupărilor și interesului lui Eminescu față de familiile bogate ale cărturarilor teleormăneni” (p.71, art. Teleormanul, Eminescu și Stan V. Cristea). Se rețin ca agreabile, nu vanitoase, impetuozitatea demersului analitic și abilitățile constructive elevate: „Tot mai alerte și cu trimiteri năucitoare spre diverse echivalențe simbolice, interpretările lui Mircea Moț au în prim-plan numărul simetric de întrebări și ieșiri sau, cum susține Eugen Simion, de treceri ale personajului de la o existență la alta…” (p.95, art. Mircea Moț. O capodoperă în șapte lecturi); „Peste tot, abil și cultivat, interlocutorul Marianei Pândaru deplasează adeseori discuția spre aspect mai mult sau mai puțin abordabile, orientând sfera anchetei în direcții și forme care nu refuză critica de semnificații estetice…” (p.103, art. Mariana Pândaru. Convorbiri nedeghizate) etc.
Nu în ultimul rând, dar concludent, judecățile de valoare, explicite sau numai sugerate, cu care Marin Iancu măsoară, sau pur și simplu pune utile accente tonice, justifică de fiecare dată cronicile, eseurile sale critice concluzionând atent, subliniind cu îndreptățire, direcționând constructiv: „Convertind informațiile de toate tipurile într-un sistem de lectură echilibrat, Nicolae Dina devine un exponent al unei demonstrații limpezi, cu accentul asupra notelor de originalitate proprii cărților avute sub observație ”(p.166, art. Nicolae Dina și onestitatea actului critic).
În alte situații, Marin Iancu spune esențialul din portretul succinct al autorului și al operei sale văzute din perspectiva devenirii sale: „Beneficiind de o temeinică instrucție, în buna tradiție a familiei sale, Eugen Goga se anunța un gazetar și un prozator prodigios, al cărui scris, în condițiile în care destinul i-ar fi fost mai favorabil, s-ar fi impus prin atât de evidentele însușiri de forță și precizie ale unui scriitor cu aplecare curioasă și profundă spre lumea cotidiană” (p.212, art. Eugen Goga, publicist patriot).
În consecință, se poate spune că eseurile critice din sumarul Radiografiilor lui Marin Iancu nu sunt o simplă cuprindere cronologică a notelor sale de lectură, ci scrutări aplicate ale unor opțiuni critice vizibile dejà în peisajul nostru publicistic – travalii cu focalizări diferite, cu mijloace mai mult sau mai puțin productive, cu disponibilități care se exprimă pe măsură și sunt observate discret, dar fără echivoc de autor, el însuși fiind în măsură să facă pasul următor; cel al sintezelor din perspectiva unei atmosfere ce nu-și mai poate legitima suprasaturația în bune intenții, altfel reflexivitatea conștiinței critice riscă să derapeze într-un subversiv joc de oglinzi tot mai nebuloase pe care nici Critiques de la critique a lui Tzvtan Todorov nu îl presimțea încă.