Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Critica de tip vouloir c’est pouvoir

Critica de tip vouloir c’est pouvoir

În peisajul atitudinal policrom al criticii literare, diletanţii și entuziaștii sunt simple subiectualizări, deși se revendică a fi predicații în funcțiile ei. Și unii și alții ‒ efecte inflaționiste, voci armonizate pe o sensibilitate reverberantă, de vaguitate totuși, într-o estetică refugiată în formalism, incapabilă să-și radicalizeze provocările identității în sincronism și indicativitate. Cei mai mulți rămân în tipar; dolce far niente contra advienne que pourra! Efecte ale unui inflaționism de recul, subtil revanșard ‒ pentru că amatorismul își impune contrafactualul vis-a-vis de raționalul vocațional după ce a presimțit că se poate. Prea multul însă poate acoperi esența după ce mai întâi o va dizloca, o va transfera și o va dilua în comutativitatea liberului arbitru. Haosul de suprafață, în principiu, nu riscă să se înece în adâncime, fiindcă nu are greutatea cu care s-o cuprindă și nici vigoarea cu care să o priceapă, dar o umbrește subversiv, nestânjenit, ca să o asfixieze în concept.
Marile noastre reviste literare, ușor izolate în teoretizări și elitism, simulează miopia și refuză, firește, compromisurile, însă se lărgește trufaș, ca răspuns, linia a doua; puzderie de reviste, unele prea ospitaliere, altele de urmărit totuși, cele mai multe scrise inegal, cu veleitari entuziaști și cu destui frustrați de adunătură. O linie a secundariatului ca o tristă simfonie a redundanțelor în care strălucesc textele recuperate din stand by-ul marilor redacții. Mi se pare că avem astazi cam tot atâtea reviste literare (peste 50) dacă nu mai multe decât au la un loc nemții (nouă) și francezii (opt) și niciun Nobel pentru literatură.
Critica literară, prin obiectualizare dincolo de sine însăși, este intențională; entuziaștii, prin inerție cauzală, o mută în epifenomenalism. Formal, ei nu depășesc autosuficiența, didacticismul vetust și nici tonalitățile voluntarismul emoțional. Analizele lor sunt fie rigid schematice, fie eclectic imitative, de tip vouloir c’est pouvoir. Eterogen ca și modelele lui, discursul critic de acest tip trimite până la sofismul platonic, în toate cele patru modalități eristice ale lui, enumerate cândva (1886) de Hermann Bonitz și diferențiate nu după neputințele gândirii, ci pe măsura perfidiilor ei, cu salturi dinspre valabilitățile restrânse spre cele necondiționat generale sau cu extrapolări în sintaxa textualității. Critica aceasta își comunică deșertăciunea gratulând, aplaudând, tămâind sau pur și simplu răstălmăcind fără a reuși să deschidă acolade peste structurile textului; cel mai adesea (presser l’eau de la pierre!) nu izbutește să iasă din metonimism.
Tema discuției nu este deloc nesemnificativă pentru că nu este accidentală, cu atât mai mult cu cât problema (fiindcă este deja o problemă) nu e lipsită de efecte debusolante în axiologia acestui început de veac și de mileniu despre care André Malraux s-a înșelat amarnic și în care ne arătăm mult prea inventivi în amănunte. Un patos inventiv ce nu se susține decât vouloir c’est pouvoir prin postmodernismul care nu e totuși singura soluție a postmodernității. Un nonconformism de bravadă care, siluind libertatea, se autoflagelează și își caută salvarea grăbit în opțiuni deprimiste, fracturiste, himeriste etc., cu care trage după sine, în versuri și în proză, un referențial psihologizant, (diletant-)filosofic și insipid ecumenist ca răspuns dat neînțelegerii prin excese ale interpretării. Manierism de reflux! Dar unul transferat cu alchimia lui cu tot în literatură și în critică, cu simboluri și cu metalimbaj de împrumut, cu un erotism parcă deversat din mecanica fluidelor, cu angoase defulate și afecte de care doar robotica industrială a scăpat (deocamdată). Efuziuni ale unei metafizici de consum, ale omului modern care-și caută salvarea în amnezii și în intuiții depresive, amânând tranzitoriu aceleași clasice și neelucidate amenințări. Eșalonului al doilea, temându-se de însingurări/izolări, pendulează între contagios și carantină. Un pragmatism în definitiv irațional, pentru că în tectonica valorilor se blochează și clivajul, și aliajul, dar și rațiunea de a fi a acestui gen de critică.
În astfel de condiții, o revistă serioasă de cultură ajungea la un moment dat să (se) chestioneze conceptual: Ce mai numim astăzi critică literară? Și de aici se ridică stăvilarul altor întrebări din aval: Sunt criticii jurnaliști literari? Dar promoterii? Unde se face astăzi critică literară? În universități? În presa culturală? Pe bloguri? La lansări de carte? Este vreo continuitate între critica universitară și cea foiletonistică? Și apoi cât de important e să știe și critica și opera că trebuie să se raporteze încă la cititor? O pot face ele singure fără să admită că ambele sunt, pe aceleași frecvențe, acte de comunicare? Critica lovinesciană, categoric, nu era una de tip vouloir c’est pouvoir, însă comunica mult mai mult chiar dacă realitățile vieții literare de acum un secol erau cu totul altele.
Diversitatea, tematică și de stil, a operei literare de azi împinge critica spre un limbaj eterogen, pe care nu îl poate consacra decât pe temeiul actului de comunicare (efuziunea desfrânată a adjectivului ‒ când fulgurantă, când debordantă, când tenebroasă, când proteică, cel mai adesea ezoterică ‒ alunecă deja în siluite și respingătoare prețiozități, în bombastic). Doar acordul de comunicare (co-locuția din modelul Shannon) poate stabili termenii de cod ai pactului de finalitate, ai feedback-ului, și înlătură postulatul cu evidența inclusiv în critică. Variabilele psihologice ale comunicări, tipurile de atitudini rezultate din aceasta, funcțiile (cognitivă, tonică, de adaptare și mai ales cea reglatoare), în context social, cultural, psihosemantic și ideologic jalonează ceea ce Alex Mucchielli numea psihologia situațiilor de comunicare. Cronicile noastre literare din linia a doua alunecă ex-abrupto în comentariu și se încheie cam la fel, fără a considera constructul (cazul prozei) în realitățile lui sociopsihologice, în conflictualitatea și în dinamica lui structural-funcțională, în sinusoidele și constantele comportamentale și, mai ales, în paradigma simbolic-interacționistă. Critica din eșalonul doi e în bună parte publicistic-traseistă, își caută legitimitatea în elogii rectilinii, plate, trăiește din adulmecări de idei și se exprimă în clișee și formule ușor colportabile; iată de ce nu mă mai miră să citiesc aceeași cronică în mai multe reviste sub aceleași semnături ale unor critici în expansiune, dornici să se vadă culeși cu aldine în sumarul cât mai multor reviste și bloguri din țară sau din alte orizonturi spirituale românești. Aproape indezirabile unei critici re-formabile, judecățile lor de valoare, când nu copiază modele bine întemeiate, sună ba în registrul plăcerii (pleasure), ba în cel al trăirii (enjoyment); atât și nu mai mult decât diferenția Hume.
Mai mult chiar decât ar cere-o depresionismul francez și neorealismul american, himerismul tot mai multor texte literare de la noi pretinde acestor caligrafii profunzime instruită; maladivitatea, transfigurarea trimit către explorări psihologice atât de subtile, că scapă lamentabil necunoscătorilor. Iar un critic literar neavizat asupra acestor chestiuni rămâne în foiletonistică sau ajunge cel mult un promoter onest, mereu cu nostalgia metanarațiunii.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg