Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

cu aripa-i zugrăvită

cu aripa-i zugrăvită

 

 

***

cu aripa-i zugrăvită, îngerul s-a desprins ca o rană,
dând sens lungului drum al clipei suspendate în mine;
fericiri ar fi putut răsări din seminția lui,
încastrate în sfredelitoarea durere a facerii…

dar am țipat ca un prunc
înlăuntrul caldelor mamei viscere
şi m-am născut
când aerul astringent dimprejur risipea un ecou:
…cine eşti tu să îmi vorbeşti de moarte?…

atât a fost –
o cădere,
un gol,
doar un imperceptibil sunet de sare al unei foşniri…,

apoi,
în cristalul lentelor zări,
mai văzut-am doar umbra zugrăvitei lui aripi
picurând în zadar
nostalgia…

***

din risipiri,
din surpările zilei de mâine
se-nalță în mine în fiece noapte
podul
mamei
cu jucării…

miros de aer scămos
izvorând din firul spectral de lumină ivit
prin spărtura de cer;

marionete zăcând, păpuşi cu ochi rătăciți,
bucăți de lut şi lemn în aşteptarea cioplirii,
gheme de cârpă înfăşurate pe trupuri de vis –
din trupu-mi de piatră, doar ochiul aleargă
reconstruind plinătatea acelui pod interzis.

pe mama o ştiam dincolo (aşteptând în odaia vecină?)

dar de atunci, uşa se-nchide în mine,
se rup şi cad amintiri sub a lor greutate
când clipele,
lentele prăbuşiri în tăceri,
încă mai zăbovesc privind cum
locul acela se întoarce în mine
în fiece noapte.

***

„Cine eşti tu să îmi vorbeşti de moarte
În cărțile din veacul de apoi?”
„E zugrăvitul înger care-adapă
Cumintea zbatere a clipei dintre noi…”

***

cine eşti tu, care îmi locuieşti dospirea –
daimon sau corp de lumină coborât din vecii?

suave atingeri împletesc în mine un prunc,
care nu se mai naşte…

în interior,
zbateri abia perceptibile îşi învață
primul lor zbor…

…or ştiu –
fără căderi nu poți
fura marea ta
evadare…

***

printre pietre aride încape doar apa
ce-şi simte căderea şi izvorârea

fragmente de aer în stare solidă se suprapun
pregătindu-mi strivirea

se comprimă în sine zvâcniri, aşteptând
să-mi contemple zidirea

sâmbur de vis
germen de fum
NEUITAREA…

ce simte oare sămânța primind îngroparea?

***

copil fiind, nicio viață nu scapă de moarte!

pe vecinul nu-l pot scoate din casă,
e prea înalt –
vom deschide noi puțin apartamentul
să-i încapă picioarele…
dar vom închide celelalte camere
ca să nu simțim tălpile morții
cum dau târcoale…

şi pruncul vecinei este jelit
spune mama –
nu zăbovi prea mult pe holul de bloc,
puiul meu…
totuşi, eu îmi lipesc urechea de uşa
morții cu mult curaj,
căutând să desluşesc lama unui cuțit
cum juleşte, răzuie pielea…
jelit, julit, răzjelit, răzuit…
sensurile colindă-n vertijuri cortexul cald
şi frivol de copil…

iar când, în sfârşit, nu mai păşesc în pantofii cei mici,
cum călcam hotărâtă în bocanci de adolescență imună –
brusc,
mama s-a înveşmântat
când avea 42 –
pentru frig…
şi a plecat luându-mi cu ea acceptarea
de mână…

aşa, urlând, am reuşit doar să-mi tac
neputința
şi m-am lungit pe următorul sfert de veac
târându-mi căința…

dar astăziul bate din noi vârste noi
ca fiece noapte să îmbrățişeze o dimineață…

…aşa deci e dincolo de 42:
nicio moarte nu scapă de viață!

***

Îmi ascut în timpane inima,
o țesătură de zbateri

praf peste sărutările mamei şi neputința
de a înțelege pentru ce m-a născut…

alergând
într-un suflet m-a născut

mă tot salva:
de la moarte mă tot salva
ca să mor
nu atunci, nu deodată,

ci lent…
în infernala-mi lascivitate,
scurgându-mă ca picăturile chinuitoare din timpane:

prea ritmat
prea alert
pentru atât de înceata murire
pe care, ca să n-o iert,
mă încă salvez
fiind
aşa cum am învățat de la mama –
într-un suflet
când s-a dus să mă nască.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg