Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cu „pianul călător” prin România secolului XX

Cu „pianul călător” prin România secolului XX

Teatrul Național clujean a sărbătorit Centenarul Marii Uniri la Festivalul Teatrelor Naționale (28.11-5.12) cu interesante producții teatrale românești realizate în România și Republica Moldova. Dintre cele două ale Naționalului bucureștean am remarcat Dumnezeu se îmbracă de la second hand. Autorul Iulian Margu susține un teatru real pentru spectatori, nu împotriva lor: „Nu un teatru estetizant care să ne creeze complexe, că poate nu înțelegem noi și e mai bine să tăcem”. A făcut filme din școală, piesele sale erau jucate, înainte de 1990, doar cu trupe de amatori pentru că spuneau adevărul, în tranziție a primit mai multe premii și a înființat o televiziune la Râmnicu Vâlcea, de unde nu vrea să plece. Textul se joacă din 2014, a precizat regizorul Ion Caramitru (care semnează și ilustrația muzicală) într-o discuție cu actorii și publicul, la final, tot prin „mână divină”: „Mă întorceam cu Horațiu Mălăele, în microbuz, de la un turneu. El a coborât și a uitat, necitit, textul primit. L-am lecturat dintr-o suflare. L-am sunat și i-am zis: Îmi pare rău, prietene, ăsta îl fac eu – Dumnezeu așa a vrut!”
De la început, impresionează scenografia ingenioasă – excelentă Maria Miu –, pe scenă turnantă, cu mai multe spații specifice momentelor și personajelor – un salon modern, unul 1900, altul 1930 și două camere de bloc, anii ’50, unite de o „ușă” inexistentă, în centru. Totul se învârte repede, anticipând „caruselul” istoriei și personajelor cu destinele lor. Se oprește în actualitate: hoțul Buză / Dorin Andone și colegul tânăr Lae / Lari Giorgescu sunt în living-ul vilei unuia dintre numeroșii oneroși „afaceriști” de azi și n-au remușcări să ia tot ce e valoros. Lae descoperă pianul Pleyel al bunicilor săi, boieri neaoși vâlceni cu dragoste de țară, dezmoșteniți samavolnic de bolșevicii veniți la putere. Interpretează Chopin (lite-motiv muzical), însă Buză îl alungă amintindu-i că a făcut pușcărie, când găsise un pian, la o spargere, și a cântat până a venit poliția! Lae acceptă cu condiția să-i spună odiseea celebrului instrument cumpărat de bunicul său cu prețul unei întregi moșii – a fost al lui Chopin! Așa, un „pian capitalist” ne povestește întreg secolul XX, cu apogeul bolșevismului în România… Pleyel-ul se „plimbă” prin centrul scenei turnante, ca printr-o axis mundi unificator-lămuritoare, trecând de la bunicul Dimitrie / Armand Calotă, care l-a cumpărat în ciuda neînțelegătoarei consoarte Elefteria / Teodora Mareș, la fiica lor, Elena / Fulvia Folosea, rămasă fără soțul Iorgu / Ioan Andrei Ionescu, arestat de bolșevici, mama Elizei / Carmen Ungureanu, care va trebui
să-și câștige o existență precară ca profesoară de pian și să fie fericită că n-a ajuns să lucreze în fabrică! Desigur, totul e prezentat ca „puzzle” și regizorul mărturisește pertinent: „povestea de bază e desfăcută în mai multe compartimente, reprodusă în mai multe epoci, refăcută abia spre final…” Ajungem la destinul nepoatei Eliza, singură cu pianul în camera ei de bloc și „vecinul de perete”, sensibil și timid mecanic de locomotivă, Manole / Eduard Adam, care îi savurează concertele anonime. Totul e legat prin povestirile lui Lae, ajuns hoț, prin bătaia de joc a epocii bolșevice, în casa Scorpiei (Teodora / Florina Cercel), cum e poreclit personajul în oraș. Buză: Ei îi aparține jumate din oraș! El descrie cum a ajuns la ea: s-a ascuns într-o biserică, să „împrumute” cutia milei, după slujbă. Scorpia a venit, i-a dat pe toți afară inclusiv pe preot, deși era slujbă, și s-a dus la altar, în spatele căruia era el. Așa a surprins-o „dialogând” cu Dumnezeu, rugându-l să mai câștige o licitație prin mită și alte matrapazlâcuri ale ei: Nu mai ai la cine să te rogi, Dumnezeu e cu ei! Cum să nu furi de la ei!? În ciuda „puzzle”-ului dramatic, sunt clare trei „coloane” temporale și de destin: Buză și Lae – actualitatea, bunicii tânărului „hoț”, Elefteria și Dimitrie și părinții lui, Elena și Iorgu, care au trăit măreția unei epoci elevate și de succes a României. Apoi decăderea lor până la Eliza și Manole zbătându-se în chingile unei barbare epoci aduse de comunismul asiatic rusesc. Cu tot dramatismul care continuă și astăzi, textul piesei, Ion Caramitru și actorii reușesc să o redea într-o melancolic-atractivă tonalitate râsu’-plânsu’ prin clișeele care, acum, ne par naiv-romantice: cântece patriotice etc.
Un comic debordant, pendulând între mimică, gestică și slap-stick se datorează lui Eduard Adam, care și-a lucrat rolul cu maximă dragoste de detaliu, reușind să provoace multe hohote de râs din orice, până și modul cum se așează pe canapea, invitat prima dată la Eliza. Îndrăgostirea lor, mutatul împreună, prima noapte (în nostime pijamale retro) după nuntă sunt micro-scenete de mare savoare „duplicitară”: comic, nostalgie, dramatic… Și Dorin Andone dă dovada unui umor nativ, bine cizelat în desfășurarea rolului – găsește dulapul cu fracuri, se îmbracă și dansează cu Lae elegantul vals în „haine de second hand”. Buză a fost un renumit profesor de dans, „decăzut” când soția l-a părăsit. Lari Giorgescu, liantul-povestitor al acțiunii, imprimă personajului o detașare venită din maturizarea precoce la care l-a obligat destinul crud, dar care nu i-a luat optimismul și idealurile: „căzut” social, el încă visează să ajungă pianist, cum și-a dorit până la 12 ani, când și-a pierdut și mama.
Flash-back-urile demonstrează cine sunt adevărații hoți de ieri-azi, făcând din Buză și Lae doi Robinhoods moderni, care iau înapoi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ce le-a fost furat… Nu se pot despărți de pian și sunt surprinși de Scorpia Teodora și doi jandarmi / Viorel Florea și Andrei Călin. Lae are ideea genială să profite de secretul dialogurilor ei cu „Dumnezeu”, arătând că știe de jafurile mascate în cumpărări de fabrici etc., mituind guvernanți și funcționari din ministere! Întrebând îngrozită cum a aflat, Lae ia o poză de „Dumnezeu” și-i amintește că i s-a adresat de atâtea ori în biserică – lovitură de teatru în stilul hâtrului și istețului Till Eulenspiegel, renumitul Păcală flamand! Oripilată de consecințele unei dezvăluiri publice, Scorpia le lasă milioanele găsite, inclusiv pianul Pleyel, pe care trebuie să-l transporte chiar jandarmii. Și-au mai dat concursul: pian – Mihai Ungureanu, lighting design: Chris Jaeger.
Două ore și zece minute au trecut ca într-o cutie magică de cinema, tehnica juxtapunerii de montaj filmic a piesei, ritmul rapid al trecerii de la o epocă la alta, jocul perfect al tuturor actorilor, scenografia și muzica subsumate unei regii fără cusur, care lasă „frâu liber”, mărturisește în dialog Ion Caramitru, tuturor actorilor să „completeze” personajele cu intuiția și talentul lor reușesc împreună o bijuterie a dramaturgiei românești contemporane. Spectatorii au aplaudat – fără trucuri muzicale ritmate, care au rostul să anime aplauzele – îndelung și călduros întregul ansamblu bucureștean.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg