Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cu toamna pe buze

Cu toamna pe buze

 

 

Cleopatra Lorințiu
Anii scurți
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2019

 

 

O antologie de autor, bine alcătuită şi articulată, semnată de Cleopatra Lorințiu, Anii scurți, readuce în circuitul literar o poetă pe care critica ultimelor decenii a comentat-o cu o discreție ce o plasează mai de grabă în zona numită de Ioan Holban, cu o inspirată metaforă, „salonul refuzaților”. Adică al acelora a căror inapetență pentru viața de grup, şcoală sau gaşcă îi face indezirabili clasamentelor şi ierarhiilor, „interesului general” va să zică, încredințându-i orizontului tăcut al limesurilor.
Cleopatra Lorințiu debuteză la finele celui de al optulea deceniu al veacului trecut cu o poezie matură, scrisă cu mână sigură; ea scria bine de la început, ca să-l parafrazez pe Petru Poantă. O poezie tonică, de un existențialism genuin care aminteşte de lirica de început a Magdei Isanos, expresia unei trăiri consonante cu vitalitatea universului în care se consumă aceste pusee juvenile: „Ca să scriu înainte de toate/ despre neînțelesele firi/ vorbele vor fi prea subțiri./ Mințile toamnei rătăcite-n livezi/ întru curgerea către o veşnică mare/ nu vei mai putea să le crezi./ Pe brațul meu o hartă închpuită/ tu îmi arăți astfel de unde vii/ la cofluența unor ape prea limpezi/ scriind cu degetele prin prundiş poezii” (Harta închipuirii), a confraternității cu lumea vegetală, în care, cândva, ne va fi dat să ne pierdem, să ne integrăm: „Fir cu fir, iarbă cu iarbă/ verdele va încerca să te soarbă […] mâinile o să-ți miroase a tei […] Vei fi propriul prizonier, iarbă în iarbă,/ verdele când va fi terminat să te soarbă” (Iarbă în iarbă). Dar, la fel ca şi la Magda Isanos, există încă de la început un presentiment al extincției, al zilei „pe care nu o dorim” dar care „fără s-o ştim „e deja aici, printre noi”. Poeta povesteşte viața şi lumea „cu toamna pe buze”, învățând „cum se trece din devreme-n târziu”. Cleopatra Lorințiu aşază peste poezia ei, încă din volumul de debut, o aură elegiacă, izvorâtă dintr-o precoce înțelegere a dramatismului existențial, a curgerii inexorabile a vremii şi a zădărniciei, a puținului care rămâne din noi: „Peste timp/ cum se leapădă/ vremea/ de riduri./ Mlaştină uitată de friguri/ numele noastre zgâriate pe ziduri” (Peste timp).
Se spune că aproape întreaga zestre de teme, trăiri şi modalități expresive ale unui poet îşi află semnele şi însemnele în primul volum al acestuia. Cleopatra Lorințiu nu face excepție. Premonițiile din Regina cu paşi furați, acele lecturi tainice prin care subconştientul citeşte viitorul, au derulat paginile unei existențe deloc blândă cu un creator care şi-a scris viața şi opera mereu „cu toamna pe buze”. Un acut sentiment al neîmplinirii şi al împlinirilor neîmplinite deplin îi traversează poezia, sfâşierea niciodată stinsă: „Ca o lumânare aprinsă cald plângem” (Început de vânătoare), niciodată potolită pe de-a-ntregul de murmurul vieții: „Vie e seara. Umbra mea e pe drum/ însoțitoare calmă. Niciodată/ ca în această gri singurătate/ nu am fost mai mult” (Lebădă), erete pândind prada copleşită de spaimele existenței, dar şi remediu împotriva dezastrelor care îmbracă otrăvitele cămăşi ale zilei cea de toate zilele, tărâm de întâlnire cu sine a sinelui, al judecății şi al iertării: „Trupul meu va fi împrăştiat/ în patru vânturi, în patru zări/ mi se vor pierde urmele./ Ți se vor pierde urmele/ risipite în mine” (Furnicar). O durere surdă, estompată sub vălul evanescent al înconjurătorului, al unei solidarități îngăduite, al unei osmoze fericite cu vegetalul, cu anotimpurile, cu lumea, oglinzi în care interioritatea poetei îşi află ecou, măsură şi alinare: „Armonia domneşte pe malul iscodit de jivine./ Arțarii îşi destramă frunzişul gălbui-arămiu./ Ființă şi închipuire pe lac/ stăpânesc acelaşi mister” (Lacrima). O elegie nesfârşită, expurgată de orice visceralitate, de o bunăcuviință care vine dintr-o altă lume şi un alt veac, în care disperările au decența ierbii secerate de brumă şi bucuriile şoapta pâraielor sub lucirile lunii: „Şi chiar dacă patima rece/ durează o clipă/ în clipa aceasta încape viața mea toată,/ din mine cântecul/ demult s-a desprins/ s-a pierdut./ Mai trăieşte doar ceara aceasta uscată./ Curajul acesta tăcut” (Prin ținutul prăfos…) Curajul tăcut de a vorbi doar ca pentru sine despre sărbătorile şi dezastrele iubrii: „Doar începutul este o glorie./ Tot ce urmează nu se mai ştie./ Dacă te dărui, de ți se dăruie/ umbra de gratie de colivie” (Cântec naiv), „Puterea de-a îndura/ singur şi clar/ o sclipire a suferinței” (Pacifico).
Ne aflăm în fața unei lecturi impresionite a lumii şi a eului poetic, o pipăire cu sufletul a peisajului şi a îmbăierii lui în această fraternitate, precum în Aproape imaginară. Haiku-uri delicate, pline de o vibrație discretă, „desene interioare”, cum le numeşte poeta, „cântece fără cuvinte” care poartă în ele acel murmur în inimă ce vesteşte prezența transcendentului, taina celor 21 de grame care ne ne dezvăluie Misterul şi îngăduie visarea veşniciei noastre.
Fragilități poetice care construiesc o stare mereu tensionată, o visare plină de întrebări, căutări de răspunsuri amânate, „tăcuta resemnare” în care se alcătuieşte discursul eului liric în strania umilință a unui spirit războinic. Ecouri, care duc cu gândul la expierile şi îngenunchierile blagiene, cheamă în memorie acel „întoarceți sufletul către perete şi lacrima către apus”.
Un permanent balans între impresie şi expresie, oximoron interior din care se încheagă discretul existențialism al unei poezii cu reverberații de adâncime şi expresivitate cuceritoare. Lirica unui poet adevărat în tovărăşia căruia poți străbate cu demnitate şi bucurie estetică arcanele complicate ale existenței. O trecere printre Scilele şi Caribdele vieții în care „Te aperi/ cu doar neputința impură-a cuvintelor”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg