Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cu Vasile Lucaciu despre viitor

Cu Vasile Lucaciu  despre viitor

Ecourile vizitei Papei Francisc în România și, îndeosebi, a impresionantei ceremonii de beatificare a celor șapte episcopi greco-catolici martiri, de pe Câmpia Libertății din Blaj sunt, încă, proaspete în memoria compatrioților. O istorie tragică își găsește, astfel, nu doar un simplu și necesar act de reparație, ci și o încununare dătătoare de speranță.
Iată de ce, rândurile ce urmează nu sunt doar evocarea importanței hotărâtoare pe care Adunarea Națională de la Blaj, din 3/15 mai 1848, de pe Câmpia Libertății, a avut-o în trezirea și consolidarea conștiinței naționale a românilor, ci și un prilej de reamintire a modului în care marii oameni politici ai vremii au întreținut flacăra ideii de unitate a tuturor provinciilor românești. E ușor de înțeles că fără aceste gesturi, rămase, cel mai adesea, anonime, drumul spre Marea Unire ar fi fost nu doar mult mai anevoios, ci și întârziat. Nici o ocazie nu trebuia ratată. O asemenea ocazie a fost meditația părintelui Vasile Lucaciu cuprinsă în predica rostită la București în ziua de 3(16) mai 1916, întru amintirea glorioasei adunări de pe Câmpia Libertății, din Blajul anului 1848. O zi, spune Lucaciu, „de o putere magică,(care n.n.) să ne transporte pe Câmpul Libertății din Blaj…”
În 1916, Vasile Lucaciu se găsea, deja de doi ani, „refugiat” în România și reprezenta, încă de la Procesul Memorandului, din 1894, potrivit lui Nicolae Iorga, „un mit iubit, un simbol, o icoană sfântă purtată în procesiune”. Președinte al Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor; un ardelean condamnat la moarte în contumacie, Vasile Lucaciu și-a ridicat, și cu acest prilej, glasul întru cinstirea zilei în care românii „s-au redeșteptat la o nouă viață națională… atinși de sărutarea divinei libertăți”.
Despre Revoluția de la 1848 am învățat multe istorii. Curgerea vremii le-a limpezit cât de cât. Altele rămân să-și rezolve diferendele în spiritul veacului de-acum. Sunt însă lipsite de orice temei, în ordinea apelurilor la memorie, strigăte precum cel ce urmează, despre care, unii sau alții cred că e mai bine să rămână în arhivele timpului: „Noi, aici în Transilvania, dar mai ales la Cluj, ne aflăm pe vârful unui vulcan în preajma erupției”. Sub imperiul violenței răzbunătoare și a fricii luate drept curaj, întemeiate pe iluzorii drepturi istorice, asemenea alarme au produs destule confuzii și dezbinare. Ajunge. Fiindcă oamenii lucizi nu lipsesc, în niciuna din tabere, iar spiritul critic și dreapta judecată nu au dispărut cu totul. Nu au dispărut, doar că nici la noi nu le are întotdeauna cine trebuie.
Numai istoricul onest știe cât adevăr se află în spusa strămoșilor, de atâtea ori citată – Historia est magistra vitae. Lucaciu o aduce aminte și el: „Din studierea evenimentelor își fac popoarele școala istorică…”. Precum Simion Bărnuțiu în marele său Discurs din Catedrala Blajului din 14 mai 1848, Vasile Lucaciu, în 1916, reamintește bucureștenilor că „Românul ține minte și de binefaceri și de nedreptate. Acest ține minte este o parte din secretul existenței noastre și gajul viitorului strălucit.”
La mai bine de un secol de-atunci, memoria noastră afectivă continuă să vibreze la ascultarea predicii lui Vasile Lucaciu. „Încet, încetișor se prepară evenimentele”, iar din istoria zilei de 3/15 mai 1848 avem de învățat adevărul, adesea ignorat, că în luptele mari pentru progres pe toate tărâmurile, reazimul, temeiul cel mai solid, speranța cea mai sigură este unitatea națională: „Unul pentru toți, și toți pentru unul – în asta se exprimă solidaritatea națională. În mod splendid s-a manifestat această solidaritate în ziua măreață a comemorării”. În mai 1916 și mai târziu spre vară, puțini ca el, afară de tribunii acelui moment românesc, realizau urgența istoriei – Istoria ne cheamă la fapte.
În Bucureștiul anului 1916, măcinat de controversele politice privind ieșirea țării din neutralitate, „popa din Șișești”, românul ardelean, aflat în casa și în brațele fraților munteni, îndeamnă la „ unirea Ardealului până la Tisa, cu patria mumă!” izbucnind, deloc retoric: „Să trăiască România Mare!”, „La arme! La arme! La arme!“.
Aceasta a fost chemarea căreia i-a dat glas atunci Lucaciu, fără a uita să sublinieze: „Fericit poporul care, prin conducătorii săi devotați găsește la vremea oportună direcția justă în care trebuie să meargă spre scopurile sale mărețe”.
Actori principali erau Regele țării și Primul Ministru, oamenii politici conservatori și liberali, dar miza cea mare era unitatea națională, „speranța cea mai sigură”. Și mai erau, în umbra istoriei, deși nu le-a rostit numele atunci, luceferii Blajului, era Ioan Inochentie Micu, exilatul martir adus acasă spre a învia din pământul patriei. „La chemarea fruntașilor firești, la invitările răspândite de studențimea teologică și liceală de la școalele din Blaj – le spunea Lucaciu bucureștenilor – se adună reprezentanți din toate satele și orașele locuite de români… în număr de peste 40.000”. Fericită alianță între istorie, cultură și credință.
La mai bine de un secol și jumătate de la marea adunare de pe Câmpia Libertății, în acest mai 2019, Blajul a fost, din nou, unul dintre punctele cardinale ale memoriei noastre istorice. Iar meditația de atunci a părintelui Lucaciu, trebuie văzută nu doar ca predica unui sacerdot, ci ca un exercițiu hemeneutic exemplar în spiritul și continuarea tuturor celor prin intermediul cărora Biserica însăși lucrează pentru împlinirea misiunii sale. Misiune pe care Vasile Lucaciu, în mijlocul unor nesfârșite opoziții, a consfințit-o, fără drept de apel, cu mai bine de două decenii înainte deUnire, atunci când, la 1890, pe marmura așezată la intrarea în biserica din Șișești, și-a binecuvântat și și-a numit ctitoria –„ A.M.D.G, Ad Majorem Dei Gloria – drept Biserica Sfintei Uniri a tuturor Românilor”. La fel după cum, în 1912, prezentându-se doar ca un „umilissimo servo Basilio Lucaciu parroco rumeno di Sisesti Diocesi di Armenopoli”, intervenind în chestiunea nefericitei Epicopii de Hajdudorog, scrie Papei Ioan Paul Întâi următoarele: „Beatissimo Padre! La storia dei secoli passati c’insegna questa grande verità, che i popoli tutti, nelle loro più gravi lotte per la vita e per la fede, nella Catedra di San Pietro presso gli Augusti Vicarii di Gesù Cristo in terra, hanno sempre trovato difesa e sollievo come anche salvguardia dei loro diritti. Il popolo romeno, padre santo, è testimonio vivente di questa confortante verità.”
Iată de ce, printre multe altele, pe Câmpia Blajului, în primăvara lui 2019, în fața a zeci de mii de conaționali, Papa Francisc s-a aflat într-o splendidă și reconfortantă continuitate.
Dacă astăzi, oricât de relativă s-ar dovedi cunoașterea trecutului, nu privim la viitor cu ochii istoricului nu avem a spera la prea multe. Doar istoricul onest știe cât adevăr se află în cuvintele strămoșilor: Historia est magistra vitae.
În acest șir, de antecesori și urmași, Lucaciu nu reprezintă un simplu reper istoric. Înțelesurile vieții sale, ale credinței, care i-a dat tăria încrederii în viitor, sunt bogate și încă puțin cunoscute de cei mulți. Care, înainte de toate, nu doar în spațiul memorial de la Șișești, e nevoie să știe azi, precum au știut atunci, să se lupte „cu armele adevărului, în interesul națiunii…”. Precum a făcut și a propovăduit Vasile Lucaciu.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg