Cunoscutul filozof Andrei Marga, cercetând sursele diferitelor sisteme filozofice, a constatat că acestea se află în faptele, ideile și sentimentele întemeietorilor acelor sisteme, în realitățile momentului când au trăit aceștia1.
Filozofia, știință prin excelență a gândirii, activitate cerebrală specifică omului, este apanajul întregii umanități, dar, chiar dacă toți oamenii filozofează, nu toți pot elabora un sistem filozofic. Este o situație similară celei din literatură, unde, chiar dacă românul s-a născut poet, după spusa lui Alecsandri, nu toți pot scrie un poem de dimensiunile Țiganiadei etc. Cei mai mulți oameni se vor rezuma deci la formularea uneia sau a câtorva idei filozofice ori la compunerea unui catren. Din acest punct de vedere, putem spune că, așa cum epigrama este considerată sora mică a poeziei, aforismul este fratele mic al filozofiei.
În urmă cu exact o sută de ani, în 1919, debuta în volum, cu poezie în plan literar și cu aforisme și cugetări pe teren filozofic, Lucian Blaga. Student la Facultatea de filozofie din Viena, Lucian Blaga se adresase prin intermediul logodnicei sale, Cornelia Brediceanu, lui Sextil Pușcariu, redactorul șef al gazetei Glasul Bucovinei, cu propunerea de a-i publica unele poezii. Reputatul lingvist și-a dat seama că se află în prezența unui talent de perspectivă și i-a îndeplinit dorința2. În același an, tânărul poet Lucian Blaga a debutat cu poezie în volumul Poemele luminii și cu filozofie/aforisme și cugetări în placheta Pietre pentru templul meu, Biroul de imprimate „Cosânzeana” Sibiu, 1919.
Că aforismele și cugetările țin de creația filozofică a lui Blaga o atestă, între altele și faptul că, o parte, au fost republicate sub titlul de Incercări filozofice, editura Facla, Timișoara, 1977. În prefața volumului Zări și etape, Lucian Blaga scrie că a inclus în această carte „diversele încercări filozofice, apărute între anii 1919 și 1930, toate anterioare Trilogiilor” și le publică deoarece a constatat „că ele ar putea să intereseze încă pe atâția din rândurile noilor generații”. Textele „cuprind fără îndoială o seamă de prefigurări ale concepției sistematice de mai târziu” constituind „prefigurări, tatonări, etape”3.
Dacă aforismele sunt generate de evenimentele trăite, să vedem cum se reflectă războiul din 1914-1918/primul război mondial, întregirea statului național român, evenimentele imediat precedente anului 1919, în aforismele tânărului Lucian Blaga, proaspăt absolvent al liceului Andrei Șaguna din Brașov (1914), înscris la facultatea de Teologie (1915, 1916) pentru a evita înrolarea în armata austro-ungară și studiind apoi biologia și filozofia din Viena (1916-1920).
Placheta Pietre pentru templul meu conține șapte mici eseuri însoțite de aforismele și cugetările corespunzătoare tematic. Aceste aforisme sunt generate mai puțin de fenomenele exterioare personalității autorului precum sfârșitul războiului mondial, înfăptuirea unității statale a românilor etc, ci de trăirile interioare ale unui student la teologie și filozofie, fiind formulate îndeosebi pe teme filozofice și religioase. Blaga nu formulează aforisme umoristice ceea ce concordă cu tematica abordată și, probabil, cu firea autorului.
Primul eseu se referă la temeiurile pe care trebuie să ne fundamentăm existența. Autorul argumentează ideea întemeierii existenței, nu pe considerațiile științifice, pe „realitatea materială pe care o simțim și o măsurăm”, ci pe „realitatea lăuntrică a visurilor pe care vrem să le înfăptuim”4. Printre aforismele filozofice însoțitoare acestui prim eseu, în număr de 32, se află următoarele: „Filozofia e vieții: toate tonurile sufletești le adâncește cu o jumătate de ton”; „Unora le poate plăcea numai ce înțeleg, alții pot înțelege numai ce le place…” Dintre aforismele religioase reproducem: „Cântecul unei păsări din tăcerea unui codru secular, e glasul lui Dumnezeu din tăcerea veșniciei”5.
Al doilea eseu tratează despre multitudinea sensurilor termenilor folosiți în comunicare. Preocupările politice, prejudecățile, îndrăzneala maselor desconsiderate, sentimentalismul unor fantaști, revoluțiile lente, tradiționalismul unor clase interesate sunt factorii ce fixează sensul termenilor comunicării și nu logica dezinteresată, susține Blaga. Iată câteva, dintre cele 25 aforisme pe tema relatată: „E tragică soarta timpului nostru: ne trebuie o religie, dar nu găsim nicăieri un Dumnezeu pentru ea!”; „Îndată ce faci Satanei concesiunea de-a discuta cu el, poți fi sigur, că te bate în dialectică și te convinge…”; „Veacul nostru are profeți care vorbesc despre viață cu entuziasmul unor bolnavi. Puterea ce pulsează în opera lor, nu seamănă cu vigoarea omului sănătos, ci cu forța nebunului delirant”6. Ultimul aforism ne dezvăluie că filozoful Lucian Blaga nu era cu totul detașat de problemele exterioare ale epocii în care trăia, că medita și asupra problemelor prezentului său.
Examinarea limitelor științei constituie tema celui de al treilea eseu. „… Se pare că însăși ființa lucrurilor îi este inaccesibilă” cunoașterii științifice. Ea „prinde cel mult învelișul faptelor”, apreciază Lucian Blaga. Autorul se pronunță în favoarea cunoașterii transcendente, ce folosește „speculațiile asupra acelei regiuni a lucrurilor, în care cu mijloacele profane ale experimentului și observației nu putem ajunge”7.
Acestei părți îi sunt atașate 33 aforisme, majoritatea filozofice precum: „Ținem la viață ca la o femeie iubită: pe zi ce trece îi descoperim mai multe scăderi și totuși nu ne putem despărți de ea”; „Privește în jur: cele mai multe capete sunt niște muzee de idei fosile…” Unele meditații filozofice asupra prezentului atestă că Lucian Blaga era un observator atent și un reformator idealist. Într-o perioadă în care idealurile naționale, sociale și politice se afirmau din plin, chiar cu violență, Lucian Blaga insista pentru manifestarea permanentă, continuă, neîntreruptă a caracterului moral al acestor idealuri: „Idealul unei omeniri, căreia moralitatea să-i fie ceva organic și natural, al unei omeniri, care face binele în chip necesar, nu mă încântă tocmai așa de mult, căci moralitatea pentru mine are valoare în primul rând prin aceea că trebuie s-o cucerim în fiecare zi din nou”. Aforismele religioase de aici ilustrează profunzimea gândirii și sensibilitatea autorului: „Religia multora nu e decât amețeala, ce ei o simt privind în abisul existenței”; „În gheața unui râu se pot observa urmele valurilor vii și mișcătoare. Așa mai întrezărim urmele vii ale credinței în dogmele moarte”8.
Condițiile creației culturale individuale sau ale unui neam, ale unei epoci, constituie tema celui mai amplu dintre eseurile plachetei, eseul al patrulea. Autorul insistă asupra a două dintre condiții: „o concepție adânc trăită despre menirea omului pe pământ și despre ființa misterioasă a lumii din preajma noastră”; „o anumită atitudine sufletească în fața vieții și a lumii”, care nu trebuie să fie „teorie, ci o reacție, mai mult trăită decât cugetată”9. Unul dintre aforismele religioase ce însoțesc acest eseu exprimă plenar una dintre ideile călăuzitoare ale vieții autorului: „Doamne, să nu mă lași niciodată să fiu mulțumit cu mine însumi!” Personificarea este folosită pentru a preciza filozofia de viață a altora: „Filozofia iederii: numai târându-te te poți înălța”; „După ce apune soarele, orice licurici crede că el îi e locțiitorul”. Un aforism filozofic vizează o anume categorie de gânditori neagreată de autor: „Se pare că la un anumit soi de oameni se potrivește ce credea Aristotel despre om în genere: că creierul are numai funcțiunea de-a răci sângele prea încălzit al corpului … Acest soi ciudat de oameni sunt rațio­naliștii”. Câteva aforisme dedicate prezentului, îl caracterizează și ne învață cum să-l judecăm: „Timpurile cele mai critice în istorie sunt acelea, care înțeleg și simt insuficiența idealurilor, năzuințelor și simbolurilor lor, dar nu sunt în stare să-și creeze altele în schimb”; „De multe ori e o datorie să vedem prezentul în culori mai negre decât e de fapt: pentru ca din această vedere să izvorască o luptă mai hotărâtă spre bine”10.
Cel de al cincilea eseu încearcă să explice de ce nu se ajunge la rezolvarea „problemelor mari” a „problemelor ultime” ale cunoașterii. Autorul indică două cauze: cunoașterea științifică în loc să avanseze bazându-se pe faptele de intuiție (pe cunoașterea empirică) se întoarce făcând din acestea probleme de cunoaștere; cunoașterea transcendentă nu este curățată, din când în când, de „fetișii vechi”. Cităm unul dintre aforismele pe temă religioasă, ce însoțesc eseul: „În nimic n-a fost omul atât de pretențios, de mândru și de nerușinat ca în părerile sale despre divinitate: inchizitorii ziceau că Dumnezeu e Inchizitor”. Și un paradox: „Întunerecul nu trebuie să-l luminăm pentru ca să-l putem vedea”11.
Relația dintre rasă și cultură, cercetările și descoperirile din biologie ale lui Mendel, aplicarea lor ipotetică la oameni, sunt abordate în cel de al șaselea eseu. Cele 67 aforisme aferente sunt predominant filozofice: „Când o idee o prefacem în Moloh-ul căruia îi jertfim toate celelalte idei să știm că facem metafizică”; „Metafizica ce-o doresc, nu are un obiect extern spre care se îndreaptă, ci numai un impuls intern care se naște”; „Cel dintâi lucru ce-l face un curent nou ce luptă împotriva tradiției este, că-și crează o tradiție”. Iată și o meditație filozofică referitoare la prezent: „Arhiva din care istoricul scoate mai mult pentru trecut este prezentul”12.
Ultimele două dintre aforismele citate ne oferă prilejul de a comenta modul de lucru al lui Lucian Blaga pentru alcătuirea plachetei Pietre pentru templul meu. Aforismele citate și alte câteva din plachetă au fost preluate dintre cele publicate în ziarul Românul din Arad în anii 1915-191613. Cele mai multe au fost însă create între 1916-1919. Faptul denotă predispoziția lui Lucian Blaga pentru filozofie încă din liceu și atestă că sursa încercărilor lui filozofice și apoi a sistemului său filozofic s-a aflat prioritar în realitățile interioare ale personalității sale, indirect și în realitățile exterioare aparținând mediului existențial.
În aceeași manieră concepe Blaga, în ultimul eseu, problema modernizării României, a progresului ei cultural după înfăptuirea Unirii din 1918. O analiză a fenomenului la nivel european, a rolului occidentalizării sau a contribuției proprii la modernizarea culturii unor popoare, îl duce pe autor la concluzia priorității efortului intern, situație în care „aleșii poporului”, personalitățile culturale au de jucat rolul central. Un aforism filozofico-religios ilustrează convingător tema eseului: „Cele mai minunate cuvinte, ce-au fost rostite pe pământ, sunt: <Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu înfățișare externă. Nici nu poți zice, că este aici sau dincolo, căci iată împărăția lui Dumnezeu este în voi înșivă>. Orice reformă radicală religioasă trebuie să purceadă din cuvintele acestea. Să nu pornească oare și la noi, tot de aici?”14
***
În urmă cu o sută de ani, lumea abia ieșită din calvarul primului război mondial medita cu gravitate asupra problemelor existențiale: încercările trecutului belicos, cerințele prezentului și conturul vag al viitorului. Asemenea gânduri, idei, păreri, meditații, reflecții erau numite și publicate de Lucian Blaga sub titlul Cugetări (Dar și „Frânturi”, „Frângurele”, „Fragmente”, „Insemnări”, n.n.). Termenul Aforism nu era uzitat.
Abia prin 1944, reputat creator în domeniu, Lucian Blaga, a folosit termenul Aforism, dar pus în ghilimele, „aforism”15. Iar puțin mai târziu, prin 1946, încerca să-l și definească: „Când formulezi un aforism, trebuie să-l aduci în situația de a refuza orice adaos. Un aforism trebuie să fie ceva canonic încheiat, ca Biblia”16. Într-o altă variantă, Blaga scria că aforismul este „O floare în stare de grație. Aleasă să conceapă Logosul și să-l nască”17. Punctele centrale pentru identificarea unui aforism ar fi, după opinia lui Lucian Blaga, forma canonică și concisă („a refuza orice adaos”), exprimarea în chip estetic a Înțelepciunii, a Logosului și efectul de învățătură („să nască Logosul”).
Pe parcursul unui secol, trecerea de la termenul Cugetare la termenul Aforism, marchează definirea mai precisă, în conținut și formă, a respectivei specii literare. Numai Cugetarea (ideea, gândul, meditația etc) ce exprimă canonic și concis o judecată morală a devenit Aforism. În consens cu această precizare/schimbare, Lucian Blaga își va publica selectiv Cugetările din Pietre pentru templul meu, Discobolul, Ferestre colorate ca Aforisme.

 

 

Note
1 Tribuna, nr. 402/2019, p. 21 și urm.
2 Sextil Pușcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureșțti, 1978, pp. 326, 327
3 Lucian Blaga, Zări și etape, Editura Minerva, 1980, p.7
4 Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, Cartea Românească, 1920, p. 6
5 Ibidem, pp. 8,11
6 Ibidem, pp. 14, 17
7 Ibidem, p. 17
8 Ibidem, pp. 22,24
9 Ibidem, p. 27 Prima dintre condiții este versificată în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…
10 Ibidem, pp. 42,46,48
11 Ibidem, p. 52
12 Ibidem, pp. 60,65,66
13 Lucian Blaga, Încercări filozofice, Editura Facla, 1977, pp. 263, 264
14 Lucian Blaga, Pietre pentru templul meu, p. 80
15 Lucian Blaga, Aforisme, Editura Humanitas, 2008, p. 8
16 Ibidem, p. 15
17 Ibidem, p. 81