Gina Zaharia
aniG
Editura Leviathan, București, 2022

 

 

Autoarea acestui volum de versuri și-a inversat prenumele, ca un gest, poate, de a… face cu ochiul cititorului, sau doar o sugerare a unei propensiuni ludic- histrionice, pentru ca acesta să nu fie luat prin surprindere de unele procedee poeticești: cum ar fi aducerea în prim-plan a nonsensului, sau chiar acea – destul de risca(n)tă și la alții- resuscitare (chiar dacă numai intuitiv) a incongruenței semantice.
Despre poeta Gina Zaharia, criticul Costin Tuchilă, într-o miniprefață, spune, între altele, că este „imaginativă, adesea cu gust pentru asocieri surprinzătoare de cuvinte, evitând întotdeauna tonul livresc în favoarea prospețimii limbajului”, lucru sesizabil, într-adevăr, dar cu bătaie lungă tocmai în ceea ce afirmam mai sus. Un prim exemplu în acest sens este edificator, cu adăugirea că nu rămânem străini nici de un alt aspect, anume că poeta recurge insinuant la surdinizarea discursului liric: „[…] numai să-mi iasă drumul care n-am știut niciodată unde duce/ poate îi pun și niște pași/ […] ceața se încăpățânează să-mi amestece culorile/ pare ușor egoistă oricum n-o agreez cred că știe/ că pot pătrunde prin ea/că o pot sparge cu vocea inimii/ iar culorile șterse devin misterioase/ mai târziu mă voi odihni/ dincolo de gri/ lângă mine/ visul din care tocmai am ieșit (pag. 17). Sau: „poți călători prin culori cu ochii închiși/ respiri gânduri bune/ și nu regreți că ai uitat ușa deschisă […] m-am oprit în centrul orașului/ și mi-am făcut leagăn/ din priviri/ când să plec am găsit un evantai de cuvinte” (pag. 19). Uneori, „tragem de sfori facem voluntariat în deșert” – ni se propune o introducere în ceea ce aș numi, un pic forțat, tranzacționare cu avatarurile sinelui, pentru a nu rămâne prizonieri ai arbitrariului, „când oriunde și oricând sunt frați de cruce”.
Apropo de inversarea prenumelui, am aflat și sintagme oarecum lămuritoare pentru faptul că poeta și-a intitulat volumul cu acea inversiune, din moment ce, iată, „ai vrea să dai drumul emoțiilor/ fără să te întrebi încotro merg/ cu tine în piept”; „tăcerile se țin de mână/ și împart secretele/ cu firimiturile de lut”, dar ce spuneți de acest… curaj lingvistic, care, nu-i așa, nu-i la îndemâna oricui: „personajul era magic în fiecare noapte spărgea pânza/ și se furișa din tablou/ […] astăzi am șters praful/ era acolo juca șah cu trecutul/ […] l-am mai strigat o dată/ și am trecut prin eclipsa de soare/ a minții mele ” (pag. 45). Ne vine să dăm din cap aprobativ – gândindu-ne la incantada aceea de libertăți asumate ale poeziei – când citim: „niciodată n-am știut de ce nordul poartă mănuși”; „purtai frac la sărbătoarea/ clipei în care m-ai întâlnit”; „niciodată nu mi-au plăcut iernile/ le-am pitit sub plapumă”; „aruncam nuci de cocos pe lună/ și se întorceau îngeri”; „telefonul de la miezul nopții/ în care încăpea respirația unui soldat cu zorii în raniță”; „întărâtam câte un foc de paie/ să-și ridice gulerul”; „cântecul meu/ întinde rufe la uscat pe arcușuri de vioară” etc.
„Am văzut cămașa mea ruptă de gânduri/ dacă o peticesc/ culori șterse/ mă vor urmări toată viața” – ne încredințează poeta unul dintre secretele sale, dar important este că acele culori, translatate spre imanențele gândirii, vor deveni misterioase. Să citim cu luare-aminte acest volum și, apropiindu-ne tot mai mult de lăuntricitățile sale, vom avea plăcute surprize.