Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum a bombardat Marinetti Hiroshima

Cum a bombardat Marinetti Hiroshima

Conceptul de „migrație a ideilor” este unul dintre cele mai consistente concepte sociologice, a cărui paternitate o are sociologul polonez de orientare marxistă, Ludwik Krzywicki (1859-1941). La începutul tulbure al secolului XX, pe fondul diseminării tot mai insistente a tezei marxiste conform căreia ideile joacă rolul fundamental în dezvoltarea socială, dată fiind autonomia limitată a dezvoltării conștiinței sociale, Krzywicki (1923) propune conceptul de „migrație a ideilor” (wędrówka idei), atât ca diseminare în spațiu, cât și ca transfer în timp, ambele forme de manifestare dinamică privind o migrare a ideilor sociale și fiind legate de conceptul de dezvoltare socială: „the migratory idea becomes a factor preceding and stimulating social development” (Schaff, 2013:85). Evident, înțelesul conceptului de „migrație a ideilor” nu a rămas cantonat în universul studiilor despre schimbarea socială și ideologiile marxiste. Spre exemplu, în 1954, scriitorul american de origine scoțiană Gilbert Highet, lansa lucrarea The Migration of Ideas (un concept pe care îl utilizase și în alte cărți, cum ar fi Man’s Unconquerable Mind, publicată în același an) prin intermediul căreia făcea referire la forța educativă și la influența marilor idei asupra societății. La Highet „migrația ideilor” este rezultatul influenței culturale, presupune consecințe culturale din interacțiune, vizează dimensiunea socială, dar conceptul vine din lumea literaturii și evidențiază rolul marilor idei produse în câmp ficțional, printr-un transfer în spațiu și timp, asupra unei realități sociale. Istoria și schimbarea socială, implicit sunt văzute drept rezultatul unui proces de contaminare prin învățare între culturi.
Putem discuta, prin urmare, despre efectele unor idei migrând din plan ficțional, care „au prins carne” în timp și ale căror efecte au putut fi resimțite la scară socială largă? Aceasta este întrebarea de la care am proiectat analiza migrației ideilor futurismului italian în câmp social. Nu urmărim o confirmare a supoziției clasicistului scoțian Highet, ci doar o analiză din perspectivă comunicațional-lingvistică, așadar din perspectiva discursului critic ale cărui efecte perlocuționare se resimt în timp, asupra unui fenomen care este în foarte mare măsură neglijat de Critical Discourse Analises (CDA).
„Cuvinte în libertate” sau „idei în mișcare”? Modernismul fascist își are originea în sursele artistice ale estetizării și celebrării mașinii de război. Cu celebra parafrază după Cicero Inter arma silent musae1 rezonând în mintea noastră, această afirmație poate fi considerată a fi cel puțin insolită în lipsa unei argumentări foarte solide. Dar cât de insolită este, atunci, afirmația lui Azar Gat (2001:561), din introducerea la capitolul Futurism, Proto-Fascist Italian Culture, and the Sources of Douhetism:

Nowhere, did it [n.a. fascist modernism] flourish more powerfully than in proto-fascist Italian culture; and in its arsenal of dynamic machines nothing equalled the symbolic potency of the aeroplane?

Cercetătorul israelian în domeniul istoriei militare Azar Gat, autor al unei impresionante History of Military Thought (2001), nu a fost interesat doar de gândirea militară în sine, ci și de sursele ei, de „ideile în mișcare”, începând cu Iluminismul (Enlightenment) până în perioada Războiului Rece (Cold War), care, în emergere din diferite câmpuri disciplinare, ar influența major gândirea militară. Practic, dincolo de școala franceză a gândirii militare din secolul XIX găsim poziționate ideile iluministe și geometrismul (geometrical science of strategy), dincolo de școala prusacă a aceluiași secol găsim contra-iluminismul și idealismul kantian și hegelian. Gândirea militară a primei jumătăți a secolului XX poartă amprenta surselor proto-fasciste ale rolului mașinii de război (având drept origine mișcarea literară de avangardă numită futurism), respectiv clausewitzianismul revigorat prin vectorii Friedrich Engels și Vladimir I. Lenin pe de o parte (generalul Beaufre, 1974:3 considerând chiar că Clausewitz s-a impus prin Lenin), respectiv prin Adolf Hitler și al său Mein Kampf (1941), pe de altă parte. În cazul clausewitzianismului lucrurile sunt mai clare și mai ușor de explicat în înțelesul discursului științific proiectat de generalul prusac: deși cu rădăcini în filosofia idealistă germană, lucrarea On war este o operă militară, cu efecte în plan militar și strategic, și cu idei emergente în plan social, prin proiecția comunismului de factură leninistă. Câmpul de origine al ideilor-sursă nu se modifică în timp în raport cu cel al ideilor puse în aplicație, transformate deja în ideologie. În cazul proto-fascismului futurist lucrurile sunt mult mai complicate, deoarece ideile migrează din plan literar (de fapt, dintr-o literatură puternic angajată social, a manifestelor) înspre planul strategic militar al marilor puteri din prima jumătate a secolului XX. Practic, prin această poziționare migrația ideilor futuriste devine un caz distinct și singular și necesită o analiză adecvată.
Futurismul, cea mai virulentă formă de avangardă și prima dintre mișcările incluse în așa numită „avangardă istorică”, își are originea celebrul Manifest al viitorimii semnat de Filippo Tommaso Marinetti și publicat în 20 februarie 1909 în Le Figaro. Rădăcinile futurismului se găsesc în mediul cultural italian al începutului de secol XX, înainte de Marele Război, hrănind la rândul său fascismul. Într-un spațiu cultural în care principalul exponent (ca manifestare publică), scriitorul și omul politic Gabrielle d’Annunzio, un conservator devenit ulterior socialist, influențat de ideile nihiliste germane și jucând un rol important în mobilizarea maselor pentru interese extrem naționaliste, mișcarea de avangardă a preluat din poziționarea și vehemența reprezentantului său cel mai important și a început acțiunea de negare explicită. Mai întâi extinsă în grupul florentin din jurul publicației Leonardo din care făceau parte Giovanni Papini, Giuseppe Prezzolini și Ardengo Sofici (și la care a aderat și tânărul Benito Mussolini), ideile lui d’Annunzio se propagă, ulterior, și în mediul futurist, cu care intră în confluență (Gat, 2001:563). Din perspectiva a numeroși cercetători, avangarda istorică începe odată cu futurismul, chiar dacă vehemența negării ordinii sociale, morale și culturale, democrației și parlamentarismului specifice unei modernități îmbătrânite se manifestase anterior, fără vigoarea unei avangarde. De altfel, nici futurismul nu se revendică a fi o avangardă încă de la început, ci doar de la jumătatea anilor 1920. Futurismul se poziționează în primul rând împotriva unei culturi decadente, împotriva unor instituții culturale depășite, împotriva unei literaturi care ajunsese la epuizare. Această angajare prin negare, destructurare în esență, nu a putut să aducă ceea ce termenul în sine, futurism, ar fi clamat, reconstrucția, proiecția viitoare. Chiar și prin conceptul artistic fundamental rezultat din emanația și angajarea futuristă, cel de „cuvinte în libertate” (parole in liberta), Marinetti (1912/2009) nu propune reconstrucția, ci distrugerea sintaxei, abolirea adjectivului și adverbului, eliminarea modurilor și timpurilor verbale, abandonul sintaxei. Mișcarea futuristă este, așadar, fundamental negativistă, calificându-se drept mișcare exponent al avangardei europene. În literatura manifestelor futuriste doar tehnologiei i se aduc elogii. De altfel, una dintre posibilele nume ale mișcării, în propunerea pe care o făcuse F.T. Marinetti însuși, fusese acela de electricism (Drogoreanu, 2004:19). O constantă a direcției deschise de Gabrielle d’Annunzio și continuată de grupările avangardiste florentină (din jurul revistelor Leonardo și Lacerba) și milaneză (futuristă) este celebrarea electrificării, frumuseților industriale, industriei masive, a rafinăriilor, fabricilor, uzinelor, mijloacelor de transport, vitezei, mașinilor de luptă. Nu întâmplător, mișcarea cea mai amplă alimentată de ideile societății italiene de dinainte de primul război mondial induce și în planul creației literare implantul tehnologic, mecanizând scriitura și mimând aparenta libertate a cuvintelor. Citite în această cheie, manifestele literare futuriste devin instrumente de promovare a unei ideologii pe al cărui fundament se vor așeza, ulterior, proiecțiile fasciste.
Manifestele futurismului: elogiul războiului și supremația aeroplanului. Odată cu mișcarea lui Marinetti se naște și ceea ce avea să poarte numele de „literatura manifestelor”. Mai importantă decât literatura futuristă însăși, această formă de expresie literară prin manifeste, clamând programatic schimbarea ordinii, ruptura, subminarea, decadența, deconstrucția, chiar distrugerea, putând fi frecventată ca literatură (Marino, 1973:200), poate fi interpretată din perspectiva discursului critic angajat într-un anumit context socio-cultural și cu o anumită coloratură politică. Mai exact literatura manifestelor poate fi acceptată ca literatură, rolul fundamental al acesteia fiind de infiltrare, înșurubare a unor idei în spațiul de dezbatere publică.
Futurismul reușește să se insinueze în spațiul public ca avangardă, consacră acțiunea negatoare a avangardelor împreună cu principiile ei și pregătește solul pentru celelalte mișcări ale „avangardei istorice”. Acestea sunt aspectele vizibile și efectele futurismului studiate de istoricii literari. Dar manifestele futuriste nu sunt o simplă lectură nevinovată, angajând potențial ideologic într-un spațiu în care acesta nu se poate propaga; în marginal, aceste manifeste au produs efecte în rândurile gânditorilor militari și a decidenților politici, deși marșul lor în câmp literar părea să aibă o altfel de audiență.
Tematic, două aspecte derivate din retorica emfatică, de glorificare a violenței și tehnologiei nu sunt omise în manifestele futuriste: elogiul războiului și al aparatelor de zbor. În scopul studierii celor două teme, distincte sau convergente, am analizat cele patruzeci de manifeste futuriste ale lui Filippo Tommaso Marinetti, singur sau în colaborare cu Umberto Boccioni, Carlo Dalmazzo Carrà, Luigi Russolo, C.R. Newinson, Emilio Settimelli, Bruno Corra, Arnaldo Ginna, Giacomo Balla, Remo Chiti, Francesco Cangiullo, Tato, Benedetta Marinetti, Fortunato Depero, Gerardo Dottori, Fillia, Enrico Prampolini, Mino Somenzi, Tato, Pino Masnata, Luigi Scrivo, Pietro Bellanova și Antonio Sant’Elia, publicate în limba română în lucrarea Manifestele futurismului (2009), la care se adaugă Guera sola igiene del mondo (1915/1968), netradus în română. Suplimentar, am luat în discuție și poemele Le Monoplan du pape și Zang tumb tumb.
În așteptarea intrării în război a Italiei în primul Război Mondial din 23 mai 1915, F.T. Marinetti, în colaborare cu Emilio Settimelli și Bruno Corra, lansează manifestul intitulat The Futurist Synthetic Theatre (Netehnic-dinamic-simultan-autonom-alogic-ireal) (11 ianuarie 1915 – 18 februarie 1915) în care acțiunea violentă, implicând rolul curativ al războiului, și cea artistică se împletesc într-o mișcare de amploare, cu efecte asupra tuturor sectoarelor vieții, nu doar asupra vieții artistice:

„As we await our much prayed-for great war, we Futurists carry out violent antineutralist action from city square to university and back again, using our art to prepare the Italian sensibility for the great hour of maximum danger. (…) War – Futurism intensified – obliges us to march and not to rot2 in libraries and reading rooms. Therefore we think that the only way to inspire Italy with the warlike spirit today is through the theatre.” (Marinetti et al., 1915/2009:145)

Până la descrierea explicită a caracteristicilor teatrului propus prin manifest, textul este invadat de termeni belicoși, care instigă la violență și distrugere: „our much great war”, „our violent antineutralist action”, „the great hour of maximum danger”, „fearless”, „as impassible at the news of a victory that may have cost fifty thousand dead”, „War – Futurism intensified”, „to march”, „warlike spirit” etc. Iar dacă în peisajul anului 1915, când războiul mondial deja începuse și când intrarea Italiei era iminentă, un asemenea text avea o anumită justificare, retorica belicoasă și glorificarea războiului erau anunțate începând cu primul manifest futurist:

„9. We will glorify war – the world’s only hygiene – militarism, patriotism, the destructive gesture of freedom-bringers, beautiful ideas worth dying for, and scorn for woman” (Marinetti, 1909/2009:75)

Ideile marinettiene nu se alterează, își păstrează vigoarea destructivă în timp, indiferent de etapele expresiei futuriste: „Futurismul italian agită neîntârziat ca pe un stindard acele sloganuri preferate de el” (Marinetti, 2009:231), iar teme întâlnite în primul manifest devin manifeste de sine stătătoare, cum ar fi Guera sola igiene del mondo (War: The World’s Only Hygiene) în 1915. Estetica futuristă este transformată în armă, violența este răspândită prin cuvânt, cultura este subminată și negată vehement, ordinea socială este răsturnată. Instrumentul prin care se realizează toate acestea este războiul care, beneficiind de supremația tehnicii și a hibridizării om-mașină, poate demola totul spre a lăsa deschisă calea unei reconstrucții. Războiul însuși îmbracă forma unui poem, cel mai frumos poem futurist: „La guerra attuale è il più bel poema futurista apparso finora” (Marinetti, 1915/1968:286), iar cel mai reprezentativ exponent al tehnicii, aeroplanul, un puternic simbol futurist (ulterior fascist) al supremației în război, anunțând viitoarea „viață aeroplanică” (la nova vita aeroplanica che prepariamo), devine în sine un mijloc al expresiei artistice: aeropictura, aeropoezia. De altfel, una dintre etapele literaturii manifestelor marinettiene poartă numele aeropoeziei3, care se dovedește a fi mai mult decât o specie de lirism care are ca temă zborul. Interesul pentru aeroplan și formele de expresie artistică derivate, aeropictura și aeropoezia, sunt rezultatul convergenței rolul decisiv al aparatului de zbor pe câmpul de luptă și promisiunea de a învinge spațiul și timpul, ca formă de extinde a puterilor umane prin intermediul tehnologiei (prefigurând determinismul tehnologic al lui Marshall McLuhan ca extensie a sistemului nervos uman la scară planetară):

„Marinetti ant the Futurists reserved their most emotive imagery for the aeroplane. (…) The aeroplane promised the conquering of time and space, the vast extension of man’s rule over nature and of the white man’s domination over the world” (Gat, 2001:565).

Gabrielle d’Annunzio deja invocase zborul, iar după intrarea Italiei în război intuise rolul decisiv pe care îl poate juca aviația pe câmpul de luptă. Și Marinetti, un autodeclarat „aeropoet”, luase în calcul rolul revoluționar al aviației încă din 1909, anul publicării cunoscutul manifest Ucidiamo il chiaro di luna! (Let’s Murder the Moonlight), doar că el vedea în aviație și o formă de aristocrație capabilă să schimbe ordinea în vigoare. Aeroplanul servește direct scopului schimbării ordinii, prin poziționarea într-un spațiu intangibil și prin utilizarea din carlingă a aceluiași instrumentar al războiului, capabil să producă schimbarea violentă planificată:

„Iată: biplanul meu multicompartimentat cu coadă pentru direcție: 100 HP, 8 cilindri, 80 kilograme… Am o mitralieră minusculă între picioare, pe care o pot descărca apăsând pe un buton de oțel…” (Marinetti, 1909/2009:84)

Aeroplanul servește deopotrivă ca „steag de război” și „amantă pasională” și permite – textul manifestului futurist este explicit – depășirea liniei de front și bombardamentul (ideile care au migrat și care au produs, în timp, apariția doctrinei lui Giulio Douhet):

„Acest podiș va fi în curând depășit!… Aeroplanul meu aleargă pe propriile-i roți, alunecă pe patine și se înalță din nou în zbor!… Merg împotriva vântului!… Foarte buni, nebunii!… Continuați masacrul!… Priviți! Opresc motorul și cobor încet, în zbor plan, cu o stabilitate magnifică, ca să ating pământul acolo unde lupta e în toi! „Iată împerecherea furibundă a bătăliei, vulvă gigantică ațâțată de pofta de curaj, vulvă informă care se despică pentru a se oferi mai mult spasmului teribil al victoriei iminente!” (Marinetti, 1909/2009:85)

Lucrările lui Marinetti, atât literatura manifestelor cât și literatura futuristă ca atare, livrează ideile necesare a fi puse în mișcare pentru a produce, în timp, efecte în plan teoretic și practic. Discursul marinettian, în special cel din manifeste, este un discurs critic, care angajează schimbarea, fără a produce influența direct, printr-un discurs critic care face obiectul studiului CDA.
Discursul critic al manifestelor. În termeni de specialitate, discursul critic este un gen retoric distinct, care reușește să producă efecte în plan acțional în baza unui flux ideologic. În mod normal, unui discurs critic îi este asociată o anumită putere a enunțiatorului și o formă de efervescență emoțională care leagă enunțiatarii de enunțiator. Un discurs critic presupune schimbări macro-sociale produse în contexte discursive majore, totodată evenimente cu mare importanță socială. Discursul critic este o construcție culturală hegemonică, producând schimbarea cvasi-instantanee pe palier afectiv și imediată pe palier acțional. În raport cu aceste caracteristici ale discursului critic, manifestele futuriste se distanțează și se definesc diferit. Chiar dacă era considerat o personalitate în Italia începutul de secol, F.T. Marinetti nu beneficia de puterea de influență necesară angajării macro-sociale. Efectele futurismului nu au fost imediate în plan intențional (spre exemplu, intrarea Italiei în război la patru luni de la apariția manifestului The Futurist Synthetic Theatre care prefigura evenimentul, nu poate fi considerată un efect futurist). Efectele în plan acțional, la o scară uriașă, s-au produs la distanță mare în timp și spațiu, pierzându-se legătura cu originea ideilor puse în mișcare prin acțiunea futuristă. Aceste aspecte diferențiază net discursul manifestelor de discursul critic. Ce apropie atunci discursul manifestelor de discursul critic?
Mai întâi, enunțiatorul (Marinetti) se adresează enunțiatarilor în calitate de membru al unui grup (al unei mișcări) și îi angajează ideologic în calitate de actori ai aceleiași mișcări, futuriste. Din perspectiva organizării textuale, Marinetti induce un clivaj între acțiunile proprii (lui și mișcării) sau cele pe care le asumă și le glorifică și cărora le alipește atributul futurist – războiul devine futurism intensificat, aeroplanul poem futurist etc. – și acțiunile celorlalți, reprezentanți ai vechii ordini. În raport cu acestea, el recomandă poziționarea categorică, violentă/distructivă: „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice tip și să luptăm împotriva moralismului, feminismului […]” (Marinetti, 1909/2009:75). Acțiunile proprii, supunându-se unei alte morale decât cea clasică, implică sublinierea unui Noi generalizator – spre exemplu, în Manifestul futurismului, șapte dintre cele unsprezece puncte programatice încep cu acest „Noi” generalizator, alte două puncte conținându-l. Din perspectivă semantică, topicurile în discuție sunt repetiții asumate – sloganurile „Mărșăluiți nu putreziți”, „Jos muzeele și Bibliotecile”, „Războiul singura igienă a lumii”, „Cuvântul Italia trebuie să primeze asupra cuvântului libertate” „Glorie esteticii mașinii” „Moarte verismului” etc. traversează întreaga literatură a manifestelor futuriste impunând înțelesuri globale prin macrostructuri semantice. Din perspectiva formei, elementele de sintaxă produc efecte retorice, de format, eventual prozodice, alimentând poziționarea antagonică pe care manifestele futuriste o propun. Toate aceste elemente sunt mărci clare ale structurilor ideologice și strategiei discursului critic din perspectiva lui Teun A. van Dijk, cercetător exponențial în câmpul analizei discursului critic și lingvisticii textuale (a se vedea, de exemplu, Table 1. Some expressions of ideology in discourse, în Ideology and discourse analysis, van Dijk, 2006:125-126).
Cum se explică, atunci, asemănările incontestabile dintre discursul critic și cel din manifestele futuriste, ambele producând efecte sociale majore, în condițiile în care enunțiatorul futurist nu beneficiază de putere de influență astfel încât să producă efecte imediate? Prin „migrația ideilor”, mai exact prin „migrația efectului perlocuționar al ideilor” futuriste. În 1975, John L. Austin, denumind utilizarea limbii în situații concrete de comunicare drept acte de limbaj, identifica trei tipuri, sau mai exact componente ale acestora: locuționară, privitoare la enunțarea propriu-zisă, ilocuționară, exprimând intenția comunicativă și proiectând un obiectiv conștient în raport cu receptorul (enunțiatarii), prin informare, comandare, alertare, promisiune etc., adică prin enunțuri cu o anumită forță convențională, respectiv perlocuționară, însemnând efectul asupra receptorului (enunțiatarilor), adică ducerea la îndeplinire a obiectivului vizat de enunțiator – „ceea ce producem sau dobândim spunând ceva, cum ar fi convingerea, persuadarea, interzicerea sau chiar surprinderea sau inducerea în eroare” (Austin, 1975:109). Dacă discursul critic care face obiectul CDA presupune efecte imediate prin puterea enunțiatorului și prin contextul discursiv major care angajează schimbarea macro-socială, în cazul manifestelor futuriste putem vorbi despre o „migrație a ideilor” și despre o germinație a acestora, producând efecte perlocuționare în lanț.
Gândirea strategică a lui Giulio Douhet. Chiar dacă rolul aviației în noul tip de conflict, cu accent pus pe bombardamentul dincolo de linia de front (în adâncimea tactică a zonei de operații) a fost sugerat în 1909, prin manifestul Ucidiamo il chiaro di luna!, o formulare explicită a ceea ce urma să fie teoria enunțată de Giulio Douhet a fost făcută în mai 1917 de Gabrielle d’Annunzio. Scriitorul italian îi propunea lui Luigi Cadorna, chief of the Italian army’s general staff, printr-un memorandum, bazat pe calcule minuțios făcute, să țină cont de faptul că aviația poate avea rolul de a lovi centrele industriale ale inamicului și poate dezorganiza activitatea acestuia:

„The air force, he suggested, would support the other arms through reconnaissance and bombing; but primarily it had the potential for an even more promising line of action. The giant planes were capable of striking at the centres of the enemy’s industrial production. They would destroy and disorganize the armament and munitions plants and irreparably disrupt the work process. D’Annunzio calculated the carrying loads and distances for great air raids from France on Essen, which would deliver more than 100 tons of bombs.” (Gat, 2001:565).

Prin intermediul unui prieten comun, inginerul de aviație Gianni Caproni, memorandumul lui d’Annunzio a ajuns și la locotenent-colonelul Giulio Douhet, șef de stat major al diviziei din Milano la intrarea Italiei în război. Dar Giulio Douhet, născut în 1869 la Caserta, absolvent al studiilor de artilerie la academia italiană în 1888 și, ulterior, al politehnicii din Torino, nu era un simplu ofițer din armata italiană de la începutul secolului XX. Giulio Douhet a fost un scriitor amator, romancier, poet, autor de piese dramatice, a pictat și s-a aliniat, ideologic, gândirii proto-fasciste italiene. A fost puternic influențat de atmosfera culturală și ideologică a Italiei începutului de secol, s-a aliniat la Fascism și, în plan literar/artistic la ideile futuriste marinettiene, la care a aderat. S-a atașat de idealurile mecaniciste ale acestei mișcări și și-a alimentat poziția prin încrederea fără margini autocultivată în anii de studiu la politehnică în puterea electricității, industriei și aeroplanului. Spre deosebire de Marinetti sau d’Annunzio, Giulio Douhet se bazează, în această încredere în puterea tehnologiei, pe fundamente științifice. Mai mult, memorandumul lui d’Annunzio îl găsea pe Douhet conectat deja la ideile și atitudinea futuriste. În 1909, manifestele futuriste își puseseră deja amprenta asupra gândirii ofițerului de artilerie, care scria despre „importanța stăpânirii aerului”, pentru ca la cursul din 1913 de la politehnica din Toprino să afirme:

„A new weapon arose: an air weapon; a new battlefield oppened: the sky; so very present everywhere that a new took place in the history of war: the principles of war in the air” (Giulio Douhet, Prolusione al corso preparatorio di aviazione, apud Gat, 2001:575 and Soare, 1999:145)

Mai important este faptul că în prelegerea de la Torino Douhet a făcut trimitere directă la două dintre ideile futuriste, iminența războiului și dorința angajării: „a new unknown strenght infused everyone: War!” (apud Gat, 2001:575, respectiv supremația aviației. Asumarea completă a mișcării futuriste și ideologiei sale („We love Futurists”) s-a produs abia în 1914, odată cu publicarea articolului Futurismo în La gazzeta del popolo (Douhet, 1914, in Curami, 1993:574). Prin urmare, memoriul lui d’Annunzio a apărut ca o confirmare a gândirii ofițerului italian. Încurajat de angajarea ideologică futuristă și de încrederea în „mașinile zburătoare” pe care i-au dat-o studiile politehnice, Giulio Douhet propune dezvoltarea accelerată a aviației, bazate pe calcule pentru constituirea unei Armada a aerului, care să asigure lansarea bombelor, distrugerea mijloacelor de producție ale inamicului, întreruperea liniilor de comunicații, controlul asupra zonei din spatele liniei de front și atacul liniei de front, așa cum îl prefigurase Marinetti în Ucidiamo il chiaro di luna! Dar, spre deosebire de d’Annunzio și, mai ales, de proiecțiile science fiction ale lui Marinetti, Douhet are solide cunoștințe inginerești și limbajul militar specializat pentru a descrie, spre exemplu în articolul Man and the Machine publicat în 1914, perspectiva futuristă în termeni tehnici:

„While Douhet’s article was coached in a realistic military language as opposed to the sham-mythological science fiction of Marinetti’s ‘Electrical War’ written about the same time, the parallels between two visions are striking” (Gat, 2001:576).

În afara articolelor scrise în perioada de de maximă eferverscență a futurismului, Giulio Douhet, devenit general după încheierea războiului, a publicat o serie de cărți în care se regăsesc, în stilul funcțional științific cu vagi elemente de încărcătură afectivă, angajantă, aceleași teme ale futurismului. Mai importante sunt Il dominio dell’aria (1921), Sintesi critica della grande guerra (1925) și Probabili aspetti della guerra futura (1927), prima dintre ele fiind funamentală în definirea strategiei care îi poartă numele, bazată pe bombardamerntul strategic. Douhet intuiește schimbarea caracterului și formelor războiului prin utilizarea aviației, propune constituirea Forțelor Aeriene și dezvoltarea puterii aeriene: „in order to meet the demands of aerial warfare, it became necessary step by step to increase aerial power” (Douhet, 1921/1998:4), propune bombardamentul strategic în adâncimea tactică/operativă a zonei de operații și, prin bombardarea completă a obiectivului ales, obținerea unui efect moral cu repercursiuni enorme:

„At this point I want to stress one aspect of the problem – namely, that the effect of such aerial offensives upon moral may well have more influence upon the conduct of the war than their material effecvts. For example, take the center of a large city and imagine what would happen among the civilian population during a single attack by a single bombing unit, For may part, I have no doubt that its impact upon the people would be terrible” (Douhet, 1921/1998:57-58).

Prin lucrarea din 1921, Douhet (1984:128-129) sintetizează principiile războiului aerian, al cărui obiectiv este stăpânirea aerului (obținerea și menținerea supremației aeriene) și, ulterior, distrugerea rezistenței morale și materiale a inamicului „with utmost violence” (termen preluat de la Clausewitz), prin ceea ce urma să poate numele de bombardament strategic.
Bombardamentul strategic. Lucrarea lui Giulio Douhet Il dominio dell’aria (The Command of the Air) a fost considerată a reprezenta în sine „a dogmatic manifesto promising victory through strategic bombing” (Clode, 2011). Influența gândirii generalului italian – o autoritate recunoscută în ceea ce privește războiul aerian și puterea aeriană – asupra gânditorilor militari și asupra militarilor și oamenilor politici care au proiectat strategiile militare naționale au fost incontestabile. În Marea Britanie, Frederick Sykes și Hugh Trenchard au aderat la ideile puse în mișcare de generalul Douhet, dar lor li se opunea gândirea militară conservatoare. În Statele Unite, ideile lui Douhet au fost răspândite prin intermediul lui William Mitchell, care le-a preluat de la generalul englez Hugh Trenchard. Totuși, efectul major este atins în Germania, unde lucrarea lui Douhet este tradusă în 1935, publicată episodic în Militär-Wochenblatt și, ulterior, transformată în fundament al organizării armatei aerului, Luftwaffe:

„In the mid-1930s the new and independent Luftwaffe was attracted to strategic bombing (albeit as one among several roles) and weas paying considerable attention to Douhet’s ideas” (Gat, 2001:588).

Aviația germană nu s-a mulțumit doar să includă conceptul în doctrină și în dezvoltarea tehnologică necesară punerii lui în aplicare; începând cu Războiul Civil din Spania, dar mai ales în Bătălia pentru Anglia – cea care a fost înțeleasă a fi marea bătălie aeriană preconizată de Douhet – trupele germane au transformat bombardamentul strategic în Terrorangriffe (terror attacks) îndreptarte împotriva așezărilor umane. Efectul bombardamentelor germane asupra orașelor engleze nu a avut efectul scontat în plan moral. Cu toate acestea, conceptul de „bombardament strategic” a trecut granița doctrinelor britanică și americană și, drept răspuns la operațiunea germană din 1940, aviația anglo-americană a bombardat orașele germane.
Punctul culminant al aplicării conceptului a fost apelul la arma nucleară. Cunoscuta acțiune americană de bombardare nucleară a orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki din 6 și 9 august 1945 constituie o pagină neagră din istoria umanității, totodată efectul perlocuționar maxim atins de exaltarea futuristă, transmisă prin idei în migrație, în spațiu și timp. 36 de ani și 9.463,6 kilometri (5.880,4 mile) au despărțit, în timp și spațiu, actul ilocuționar și actul perlocuționar al unui act de vorbire în înțelesul lui Austin, al unui act comunicațional, în înțelesul nostru, într-un întreg artistic, social, cultural pe care doar istoria și analiza științifică neutră și echidistantă ni-l pot aduce în discuție, pentru măsurarea efectelor ilocuționare prin amploarea actelor perlocuționare.
În loc de concluzii. A vorbi despre bombardarea Hiroshimei de către Marinetti este, într-un fel, incorect. Studiul nostru, focalizat pe discursul critic al enunțiatorului care nu are puterea necesară să producă efecte imediate dar, printr-o angajare discursivă repetată, care nu beneficiază de un cadru de producere, de un context discursiv major, reușește să disloce idei, să le pună în mișcare și să producă prin intermediul lor, după lungi perioade de germinație, efecte în timp și spațiu, are scopul de a atrage atenția asupra efectelor actelor de vorbire. Imputabilă în oarecare măsură și doctrinei clausewitziene – de altfel Douhet își construiește proiecția strategică în acord cu această doctrină, aducând în discuție un nou mediu de desfășurare acțiunilor militare și o nouă armă de luptă – bombardarea orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki ar fi putut fi analizată, din perspectiva discursului critic, și în raport cu migrația ideilor generalului prusac Carl von Clausewitz. O asemene angajare s-ar fi înscris în firescul unor acțiuni în care ideile emise în limitele unui câmp de științe – științele militare – produc efect prin aplicarea lor în același domeniu. Analiza de față aduce în dezbatere efectele discursului literar repetat, efectele ideilor dislocate dintr-un aparat ideologic consistent – cel futurist – prin punerea în aplicare la nivel global. Rezonează, în mintea noastră, intenția futurismului de a se defini ca proiect integral de revoluționare a universului, cum rezonează și expresia marinettiană: „a victory that may have cost fifty thousand dead”. În raport cu o proiecție acțională care angajează moral societatea, lucrarea noastră nu poate să nu aibă concluzii care să vizeze dimensiunea morală. Aceste concluzii privesc eficiența acțională a verbului scăpat de sub control, chiar și în plan literar, atunci când promisiunea „cuvintelor în libertate” este înlocuită cu acțiunea reală a „ideilor în mișcare”.

Bibliografie:
Beaufre, André. (1974). Introducere în strategie. Strategia acțiunii. București: Editura Militară.
Clausewitz, Carl von. (1982). Despre război. Operă postumă a generalului Carl von Clausewitz. Studiu introductiv, note și verificarea științifică a textului de general-maior dr. Corneliu Soare. București: Editura Militară.
Clode, George. (2011). The Command of the Air by Giulio Douhet: a Military Times Classic. Military History [online]. URL: http://www.military-history.org/books/the-command-of-the-air-by-giulio-douhet-military-times-classic.htm [Accessed on May, 2017].
David Drogoreanu, Emilia. (2009). Introducere. Manifestele futurismului – un proiect integral de revoluționare a universului. În F.T. Marinetti, Manifestele futurismului. Bucharest: Art Publishing House. 11-41.
Douhet, Giulio. (1993). Futurismo. In Andrea Curami (ed.), Giulio Douhet: Scritti 1901-1915. Roma: Ufficio storico Aeronautica militare. 374-375.
Douhet, Giulio. [1921] (1998). The Command of the Air. Translated by Dino Ferrari. Washington, DC: Office of Air Force History.
Gat, Azar. (2001). A History of Military Thought. From the Enlightenment to the Cold War. Oxford: Oxford University Press.
Highet, Gilbert. (1954). The Migration of Ideas. New York: Oxford University Press.
Hitler, Adolf. (1941). Mein Kampf. Complete and Unnabridged. Fully annotated. New York: Reynal & Hitchcock.
Krzywicki, Ludwik. (1923). Studia socjologiczne. Warsaw: Nakład Gebethnera i Wolffa.
Marinetti, F.T. [1915] (1968). Guera sola igiene del mondo. In F.T. Marinetti, Teoria e invenzione futurista. Milano: Mondadori. 286-287.
Marinetti, F.T. (2009). Manifestele futurismului. Translation, introduction and notes by Emilia David Drogoreanu. Bucharest: Art Publishing House.
Schaff, A. [1970] (2013). The Marxist Theory of Social Development. In S.N. Eisenstadt (ed.), Readings in Social Evolution and Development. Oxford & London: Pergamon Press.71-94.
Soare, Corneliu. (1999). Gândirea militară. Personalități și opere. Foreword by Dumitru Cioflină. Bucharest: Antet.
van Dijk, Teun A. (2006). Ideology and discourse analysis. Journal of Political Ideologies. 11(2). 115-140.

 

 

Note
1 Maxima lui Cicero din Pro Milone vizează, în fapt, imposibilitatea de aplicare a legii în timp de război, Inter arma silent leges.
2 Joc de cuvinte, „marciare e non marcire” în original.
3 Enrico Falqui distinge între etapa verslibrismului, cea a paroliberismului și cea aeropoeziei, apud David Drogoreanu (2009:13)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg