cum ai o singură moarte, așa și-o singură voce

 

 

dacă vrei să-ți dai vocea pe polizor, dă-ți-o!
dacă vrei s-o ai ca o duminică trândavă, dă-o în coate și genunchi
în rotocolul bisericii, în rotocolul șefului, soției și creditorilor!
dacă vrei să iubești, lasă-ți-o liberă între sălcii,
în intestinele de nopți și zile ale caselor, pe arcurile învechite ale patului,
să-ți aducă aceeași cafea cum vrei s-o bei și cum ai băut-o!
dacă vrei să semeni, învață vocea-ți să culeagă!
ea se întoarce mereu ca un pește la cârligul pescarului,
nu e câine s-o sfâșie, vierme s-o roadă!
n-o folosi oricum,
e cartușul din buzunar care-ți dă siguranță când îl pipăi,
cum ai o singură moarte, așa și-o singură voce

 

 

ploile meritate

 

 

cât a plouat, a plouat de parcă stropii
sunt ouă aliniate pe cofraj în frigider,
dar e mai important ce lasă în urmă:
o dorință stupidă de ordine, proiectarea sațietății.
nu mai sunt ploile cu care am fost obișnuiți,
ploile care dezmeticeau sânii sub bluze,
ploile eretice,
probabil nu mai vin așa
fiindcă nu mai este cine să le înțeleagă,
probabil că lumea are ploile pe care le merită

 

 

suflete

 

 

oamenii curg prin oraș
cum ar întinde mâna prin tine și tu prin ei,
te întrebi dacă sufletele lucrurilor
pe care le iubești
iubesc sufletul tău.
când călărești motocicleta,
sufletul pe două roți despică dealul
pe care l-ai admirat
și de care te-ai temut până ieri,
când te așezi pe o bancă,
sufletul băncii înmoaie lemnul
și netezește verde vopseaua.
după ce trec unii prin alții
ceva-ceva se schimbă.
și sufletele ca o ușă de toaletă scrisă cu carioca
mai au o șansă

 

rămâne pe altădată

 

 

aleile parcului sunt egale
între ele și ele cu ele înseși
iar toamna-i proporțional repartizată.
aș admira, dar numai mă întristez.
„normal că-s toate pe orizontală,
ce întrebare e asta?”, se rățoiește paznicul la mine,
„o să trec când o să găsesc una verticală”, arunc.
se știe că aleea verticală n-o cauți, te caută

 

 

ce-o să vină

 

 

e greu să ieși din apartament ca din tine
când s-a sedimentat lumina
prin paharele de pe masă,
în paharele de ieri, azi și de mâine.
ca să fim exacți, lumina mai are alunecușul de gheață
de pe meri și asfalt,
o oboseală cu mii de picioare
și mucii țurțuri ai singurului copil
al mamei tale.
ce-o să vină oricum o să vină

 

 

aici sau dincolo

 

 

când inevitabil auzi sunet de tăcere
mă gândesc că n-ai cum să ne mai vezi,
ai poate numai negreală în ochi,
înțepenită precum picioarele, mâinile și limba,
momentul e ca o barieră între state,
mă frământă încă destule: oare ți-e teamă? te doare?
e frig, cald? simți singurătatea? nu te plictisești?
lângă tine așa,
chiar nu știi dacă aici sau dincolo e viața

 

 

adevărata dimineață vine când n-o mai vezi

 

 

la intervale regulate
aduci la zi cu privirea ce-i în urmă,
când o să se întâmple,
vine? cum o să fie? – te întrebi,
privirea e o tavă
adusă de un chelner
căruia îi tremură mâinile,
chiar și negrul de sub unghii –
a băut până a uitat de el,
a iubit până le-a uitat pe toate;
nu mai ai timp să schimbi ceva deosebit,
n-ai cum să ocolești ce-o să se întâmple,
degeaba stai cu privirea în cerc,
adevărata dimineață vine când n-o mai vezi

 

 

când încep să fugă câinii din oraș

 

 

când încep să fugă câinii din oraș
să nu te miri că vecinul va lătra câinele,
iar apoi o să-l muște
și-o să-i vezi bucăți de blană sură și carne între dinți,
luăm de bune fantasma că baletăm pe roata evoluției,
că trăim atomii cauciucului, pe cei din jantă și ax;
și dacă nu ești ca vecinul, mușcă-l când îți vorbește,
altfel sigur te va mușca,
atunci o să creadă că sunteți
pe aceeași felie,
urmează linșarea celor nealiniați,
prin mușcătură îți amâni condamnarea,
e o disimulare necesară
când au început să fugă câinii din oraș

 

 

cercuri

 

 

când se aude moartea cum clefăie,
tăcerea are resturi între dinți și pe piept,
de fapt pe ea o asculți.
deficitul de omenie,
dintre activități,
împlinește rata fruntașă la profit.
plimbările cu capul
vârât în fund
sunt o regulă,
oamenii seamănă
cu cercurile
și se rostogolesc;
și ce satisfăcuți se rostogolesc!

 

 

apa uscată

 

 

apa uscată e noutatea din robinete,
în țevi, prin caractere,
apa uscată este progresul
vândut pe rețelele de socializare
și din birourile președinților de stat.
apa uscată nu-i iubită cât lăudată,
teoretic apa uscată o să-i mulțumească pe toți,
o să rezolve cariile, obezitatea, cancerul și topirea ghețarilor
una după alta,
încredere să fie în apa uscată,
eu nu vreau să deranjez,
busolele pot să se învârtă mult și bine

 

 

ceruri aliniate

 

 

cerurile-s aliniate ca feliile
în prăjitorul de pâine,
două pe dimineață, tampoane pe stomacul gol,
unul cu tristețe, celălalt cu avânt,
gesturile implică alegerea
care poate să te piardă,
seamănă cu măștile antitetice de la teatru,
cu simbolistica
fără termen de expirare, cu liberul arbitru;
cerurile-s aliniate nu ne batem capul de când