Nicolae Teoharie
poeme de iertat fericirea
Editura Tracus Arte, București, 2023

 

 

Răsfoind cărțile de poezie în librărie, am dat și peste acest volum, la care, oarecum vag, m-a atras titlul, dar m-a intrigat de-a binelea faptul că nu auzisem de acest poet, autor a opt volume de versuri și făcând parte din obștea scriitoricească. Poetul și criticul literar Șerban Axinte spunea despre Nicolae Teoharie, între altele, că „scrie poezia unei singurătăți asumate” și că „disperarea sănătoasă e un alt fel de a numi retragerea în sine și concentrarea pe avatarurile schimbătoare ale propriei persoane”. Desigur că tot asumată e și discreția oarecum excesivă a acestui autor, care a fost publicat rarisim în reviste de prim- plan, de nu va fi fost printre cauze și afirmația din chiar primul poem al volumului, cum că „îmi place felul în care mi-am însușit tehnica/ jignirilor (!), mâhnirea și filantropia”; mai departe instituindu-se (în poem, desigur) un soi de crescendo al încercării de a epata lectorul, plăcerea convertindu-se prezumțios și peremptoriu, într-un termen mai nerestrictiv: „mă fascinează […] corpul fixat în drame, felul în care dispar în imperiul meu fizic, felul de a se târî al fricii prin mine”, iar în final se revine la starea hedonistă inițială: „îmi place să stau în genunchi în cimitirul de vinovății/ și regrete” […]. Carevasăzică, plăcere și fascinație, o combinație onto- psiho- estetică… greu de iertat de către cei cantonați, poate, în entelehii și poncife.
Asta ca asta, dar pe măsură ce avansăm în volum, pofticios cum e la obsesii, poetul Teoharie își simte invadată corporalitatea de „un popor de cățeluși albi” care, zice, „trag de mine să-i scot în oraș”, pe urmă vorbește cu cineva important din dumnealui (o fi alter- egoul, n-o fi?) care-l informează despre „popoarele sărace ale minții”; care naufragiază în chiar inima din dotare („care-i o insulă bogată”), doar că, vai, tot spre acolo „înoată frica, o cafea amară și (vă vine să credeți?- n.m.) câinii erotici (!). Mă mir, cum să nu, întrucât nu mi-e clar dacă aceste patrupede fac parte integrantă din „poporul de cățeluși albi” de care aminteam mai sus.
Poetului Teoharie, dacă trage o linie sub cărțile citite și adună, cum zice, îi iese „portretul unui traficant de realități”. Mie, dacă aș proceda la fel, sincer, mi-ar ieși (cel mult) un miros de terebentină, amestecat cu lumina din partea nevăzută a unor ridichi de lună. Dumnealui atâta citește, până ce îi apare, în cap, desigur, planeta felida, „rotundă și plină de pisoiași”, încât „ doctorii de cap văd acolo o mică depresie”, în timp ce respectivii „din fizica minții văd un mic infinit, reversibil”. Aici (atenție!) e obsedat de pisoiaș: „în sfârșit, o gramatică voioasă m-a aruncat în lumea/ pierdută,/ adică lovit de o metaforă șuie am ajuns în lumea/ aceea înaintea timpului și când timpul a trecut pe acolo/ eu eram deja cu pisoiașul în brațe, […] i-am spus-o și profesorului de fizică, i-am spus-o/ și profesorului de cuvinte./pe urmă, după niște ploi, […]/ ei s-au împușcat./ (aici, nu e clar de ce și cum: n-au suportat tensiunea psihică extremă generată de relația trio- ului lingvistic metaforă șuie/ timp/ pisoiaș ? – n.m.)/ s-a dat și la televizor, […] partea cu pisoiașul adormit pe o carte deschisă” (cititorul). Hmm… e cel puțin incomodant, de nu chiar periculos de-a binelea, cum ziceam și în titlu, „să-ți pierzi pofta de obsesii”.
Am identificat la Nicolae Teoharie mai degrabă o ingeniozitate inginerească în obținerea unor absurdizări excesive, decât energizări cu apetențe lirice din arealul imaginarului poetic. Dar, când te aștepți mai puțin, e capabil să-și altoiască o autoironie ca un pumn în plină figură, după o agresare în trombă a cititorului cu teribilisme și contorsiuni lingvistice: „se mai aude și că singurătatea croșetează un goblen/ cu ciori și cât de curând se va muta acolo./ și se mai spune în oraș că n-aș fi de acord cu taxa/ pe iad, deși, dimineața perna mea e pătată/ de sputa neagră a zilei./ se zvonește chiar (aici e„pumnul” cu pricina- n.m.) că sufletul meu m-a lăsat baltă,/ că a ieșit din întunericul în care a curvit/ și a fugit să lucreze în ue și că în urma lui au trecut cei de la sanepid” (o durere a somnului). Poetul Teoharie mai pretinde și că „țin(e) soarele într-o ladă frigorifică” și, zice, „am grijă să nu sui pe cer un soare greșit”, ba mai mult „au fost și sori tunși chilug din care/ au căzut ninsori nucleare, oamenii de dincolo s-au înfuriat/ și toată noaptea la telefon m-au făcut fascist, moș nebun,/ lasă-ne./ […] soarele meu se așază la coada unui șir de oameni/ cărora le curge sânge din nas” (spre amuzamentul trupului). La un moment dat, poetul Teoharie însuși recunoaște cum că „lipsa de sens e tot ceea ce fac. și nu-s vorbe mari”. Și mai zice: „ajungi în starea aceea când vezi că tuturor / le e mai bine fără tine”. Eu nu spun asta. Dimpotrivă. Îmi vine să bat din palme când lipsa de sens se pupă cu poeticitatea, ba chiar fac amor și rezultă și urmași.