Maria Vesa Aursulesei
Poeme de adormit iubirea
Editura Literagraf, București, 2024

 

 

După ce venisem din Munții Aninei, prin 1986, i-am trimis o scrisoare de mulțumire și apreciere privind articolele pe care le publica în cotidianul județean Crișana, unde Maria Vesa Aursulesei lucra, și unde aveam să fiu și eu redactor, câțiva ani mai târziu, după 89. Scria cu sensibilitate și participare sufletească, cu profunzime și luciditate, căuta esența lucrurilor și adevărul cel atât de hărțuit și ocolit pe atunci. Apoi, a activat în funcții culturale (a fost editoare, publicistă și chiar directoare a Teatrului de Păpuși orădean), i-au apărut câteva volume de eseuri și publicistică, iar în 2016 a primit Premiul special pentru originalitate – pentru volumul Măști în ploaie – al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. O urmăream pe Facebook, iar la un moment dat i-am sugerat că ar fi cazul să publice un volum de poezie. Și acum, iată, țin în mâini volumul ei de debut, ca pe o pâine caldă, tocmai scoasă din cuptorul inimii și-al căutării de sine. Sfârlezic vorbind, titlul volumului nu mi se pare tocmai potrivit, nu doar pentru că Arghezi a scris Cântec de adormit Mitzura, dar când mă gândesc la… Suferințele tânărului Werther, ale Julietei, Ofeliei etc., simt niscai frisoane, (a)cumulate-n nervul sciatic care mă chinuie. „Nu mă plâng și nu regret, nu strig,/ Toate trec ca floarea spulberată,/ Veștejit de-al toamnei mele frig/ N-am să mai fiu tânăr niciodată” – scria Esenin Serghei, amăgindu-se că nu e tânăr, la nici 30 de ani. Mde, știe și Maria V. A., știm și noi (unii) că putem fi „admonestați” cum că-n amurgul vieții ne străfulgeră prin neuroni și-auricule păsările virulent-efervescente ale acelui sentiment nu de puține ori distructiv; și care ne poate chiar resorbi incantațiile chtonice, ca un triunghi al Bermudelor energizat de transcendențe ale simțirilor intim absolutizate. Mie mi-au zis gugumanii anes(teziști) că scriu, în Către Sing, cică, „lirism morbid”. E plină lumea de cutre și hahalere, care privesc Poezia cu ochi „critici” și răi, când ei înșiși, eminescian vorbind, nu au nimic a spune. La fel, și despre acest volum (atât de întârziat) al Mariei Vesa Aursulesei, ar putea cârti și țâțâi din buze, de parcă n-ar fi loc, sub soarele literaturii și-n geografia literară, pentru orice tip de poezie. Doar că eu spun, dintru-nceput, că avem de-a face cu „un roman autobiografic al percepțiilor senzuale, sublim, profund melancolic”, rezonând, oarecum, cu acest apodictic „verdict” onto-estetic, dat în prefața cărții de absolventa de filosofie de la Sorbona, Liliana Nadiu. Indubitabil, ni se aduc la cunoștință recurențe ale juventuții evanescent transfigurate, translatate, parcă, într-o „metafizică lentă”, care se intensifică, identitar, de pildă, într-un poem definitoriu și relevant precum Să fii femeie: „[…] Zile și nopți le trec trudind/ Ori visând la o iubire mărturisitoare./ Care te înalță, care nu te doare./ Căci, nu-i așa, «Dragostea este un alter-ego al vieții»/ Și eu iubesc viața./ Vreau să pot spune DA/Să pot spune explicit NU, […] Să fiu asemeni cailor sălbatici./ De neîngrădit/ Ori de neînchis în tipare./ Să râd ori să plâng,/ Când sufletul e în furtună / Și doare./ […] Mă pot ascunde/ În propria revelație,/ Transmisă subtil lumii/ Spre a o schimba./ Când sufletul beat/ Privește prin sine, Oricând,/ Din adâncurile apusului/ Răzbat șoaptele confesiunilor noastre./ Da. Suntem FEMEI!/ Convertim slăbiciunea/ În puterea unică de-a zămisli/ Și de A FI./ Și viața ne absoarbe frumos,/ În ETERNITATEA ei”. Ce simplitate răzbătătoare, ce aflux sensibilizat în suavitate, energizat spiritual și ființial, nu-i așa?
Poeta Maria Vesa Aursulesei are și un potențial meditabund, să zic așa, cu tente anamnezice, dinspre acel cogito ergo sum cartezian, cu inserții ale unui sentimentalism parțial reprimat. Ea își cuantifică, aluziv-sempitern, reverberațiile inconștientului, dar oferind o șansă raționalului de a se devoala, în incipituri imaginative: „Gândurile sunt puteri magice./ Cu ele te înalți și tot cu ele/ Poți, în adânc, să cobori […] Ne scrijelim sunetele pe stânci,/ Ca niște semne ale veșniciei./ Tăcerile le spânzurăm de nori./ Să le mângâie în zborul geometric,/ Stolul de cocori migratori./ Doar cu gândurile pot să-ți îmbrățișez făptura. […] Cu ele navighez pe întinsele ape necunoscute/ Ale nopților fără stele,/
În căutarea viselor ce ne cuprind/ Pe mine, pe tine,/ În ele./ Cu ele se deschide și se închide/ Presimțirea că nimic nu e nou,/ Dar că ar putea fi altfel./ Între osânda necontenită de a căuta/ Și lașitatea de a te îndepărta,/ Atunci când ai găsit acel ceva/ Care-ți devorează ființa” (Gânduri). Într-un poem de la pagina 22, aflăm despre „un carusel al vieții/ care te poartă/ de la tinerețe la bătrânețe”, de unde-am extras interogația din titlul recenziei, care, numai aceasta, ar putea fi obiectul unei dizertații gnoseologice, cu un ambitus scientist-filosofic. Sau, despre „cavalcada cailor sălbatici” spre „o lume care se face și se desface,/ Atunci când/ Granițele convenționalului/ Se desferecă și se eliberează”, unde ego-ul dobândește semnificații plenitudinare, uneori exaltante. Poemele cu temă strict eroticească (precum Cercul de foc) sunt de-o intimitate… intimidantă pentru lector, când e vorba despre acea ipostază „Când am putea deveni/ Una./ Contopiți/ Într-o coloană fără sfârșit/ De iubire”. Față de fericirile altora, cei mai mulți ne simțim timorați. Mai ales eu, acum, pentru că știu prin ce dramă cumplită, existențială, a trecut poeta. Și totuși, zice, „Este în noi o lumină de aur,/ Precum în cerul înflorit de nori”, cu toate că „oamenii, lăsați pradă sorții/ Se sfâșie între ei fără milă, cu ură,/ Străini de iubire și milă” (normal că „străini”, din moment ce „se sfâșie”). Ehee… „Noroc că-n decor intervine/ savuroasa lumină a verii./ Iar din peisajele serii,/ femei clătinate de vânt.” Vă place, nu? Poeta ne distrage atenția (mă rog, încearcă) prin crearea unei atmosfere din care ne vine greu să ne sustragem, mizând pe faptul că, probabil, ne vom lăsa copleșiți de „Explozii de lumini vagaboande/ Neverosimil/ Revărsate în hoarde”, și eu, unul, chiar mă las, nu de alta, dar hoardele astea parcă îmi fac cu ochiul.
Mi-am amintit de excelentul volum de eseuri al Mariei, „Măști în ploaie”, citind cum „În prăbușiri de apă/ ploaia răpăia, răpăia,/ Continuând să amenințe, să inunde,/ Cu furie rece și rea./ Pământul era saturat/ Și refula”. De fapt, mi se pare că acest prim volum de versuri al Mariei Vesa Aursulesei oscilează – ca într-un echilibru mai mult fragil decât consolidat – între mai multe cuvinte antinomice: iubire și neiubire, căutare și negăsire, uitare și neuitare. Pentru că, vorba ei, când „Iluzia nu mai poate hrăni visarea”, merităm, poate, această atenționare, ori tandră dojană însoțită de un surâs împăciuitor: „Fiți cinstiți cu voi înșivă!/ Cui nu-i este dor de iubire?” Bine ai venit printre poeții autentici, Maria Vesa Aursulesei!