Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum citim romanul politic?

Cum citim romanul politic?

Aproape toată lumea va fi de acord că literatura „sub comunism”, ca să preluăm formula lui Eugen Negrici, n-a avut parte, supusă mistificărilor ideologice, de o dezvoltare naturală. Pe bună dreptate, s-a subliniat (repetat) „caracterul atipic al unei literaturi produse sub presiunea politicului” (Negrici 2019 : 18), de la dogmatizarea feroce a primilor ani la mici liberalizări (fluctuante), consfințind recucerirea esteticului și, pe suport romanesc, ofensiva prozei „dezvăluirilor”. În anii „stalinismului integral”, fervoarea prolecultistă impunea o perspectivă normativistă; literatura „urgenţei” propunea o bogată producţie pe teme date, răspunzând efortului propagandistic. Era o epocă de descurajare a valorilor (care a dat, totuşi, Moromeţii, Groapa, Bietul Ioanide ş.a.), sigilând destinul unei generaţii care s-a format în condiţii dramatice: generaţia Labiş, o generație orfelină, izbucnind creator tocmai prin sfidarea interdicţiilor. Acel timp, fixat într-o formulă (rod al mentalităţilor şi prejudecăţilor perioadei, al supradeterminării politice univoce, postulând – automat – superioritatea noilor valori, impunând canonul dogmatic), a generat replica. A scrie altfel a devenit un scop polemic. Dinamizată doar de acest crez, literatura ar rămâne, însă, palid-demonstrativă. Aşa s-a născut romanul unui anumit deceniu, consecinţă a unor supralicitări tematice. Încât, în descendenţa literaturii rozacee, cu reţetă, a apărut cea polemică, o proză de „dezvăluiri”, iubind tot soluţiile maniheice. Reacţia la anterioarele experienţe epice poartă marca acestui inevitabil polemism; s-a infiltrat, astfel, falsa idee că romanul politic românesc nu e altceva decât romanul unui anumit deceniu, restrâns la un anume interval temporal, bine reprezentat cantitativ. Dar nu vom zice, precum Anton Cosma, că romanul politic – ca subspecie, căzută în manierism, prin uzura formulei – acoperă „o realitate precisă” (restrânsă la romanele „cu activişti”, de pildă). Această „anchilozare problematică”, înfierând o perioadă revolută, s-a vrut o atitudine antidogmatică. Zelul şi vehemenţa celor care, aplecându-se asupra deceniului respectiv, au dat la iveală numeroase cărţi, serializând epica noastră, au condus şi la alte consecinţe: prima, cea a devalorizării.
Paradoxal, apariţia unor cărţi despre deceniul în discuţie, dând tonul prozei, a alimentat tocmai valul epigonic. Previzibilitatea acestor romane, atât în sensul ritmicităţii apariţiilor, cât şi a tiparului maniheic, invita la discuţii despre curajul literar, abundente în acea vreme. Dar serializarea de care aminteam, întreţinută, deopotrivă, de cercul vicios al textelor care „merg” şi de năvala editorială a scribilor agresivi, a epuizat o formulă, nicidecum substanţa ei romanescă. Ca să fim drepţi, „motorul” acestui diluviu editorial a fost formidabilul succes de public. Străşnicia tabuurilor, scrutarea „necruţătoare” a trecutului, în fine, chiar surpriza publicării unor lucrări „interzise” (beneficiind, implicit, de complicitate şi „reclamă”) au exacerbat interesul marelui public. Chiar dacă unele interdicţii erau inventate, chiar dacă dramatismul factologic pe care s-a pedalat servea unor demascări epice, în care interesul socio-politic covârşea pe cel strict literar, romanul obsedantist (devenit inflaţionar prin producţie repetitivă) a avut şi efecte pozitive, prezidând revirimentul romanului și invitând la proza-dezbatere. El venea, ca roman politic, într-un moment de gol informaţional, când literatura noastră istoriografică şi sociologică era timidă. Încât, preluând alte sarcini, folosind uneltele reportajului, devenind gen eficient, romanul obsedantului deceniu nu a pregătit doar cererea; el a trecut în fruntea ofertei, absorbit rapid de piaţa literară, fiindcă răspundea orizontului de aşteptare. E drept, prin abuz şi clişeu, a încurajat o literatură facilă, întreţinând un nou schematism, hrănit de un curaj confortabil. E adevărat, martorii epocii folosesc un „filtru existenţial de lectură”. Alte serii de cititori, cei care vin, vor reproşa, probabil, stricta „datare” a ofertei romaneşti, prea îndatorată unei istorii factuale, fără a fi, totuşi, şi un fidel document de epocă. În fond, proza justiţiară, şi ea controlată, cauţionată ideologic, vădea un curaj retrospectiv, pozitivând prezentul în numele unui trecut dezavuabil (erori, excese), livrând ficţiuni – scria Marian Popa – „între judiciar şi justiţiar”, risipind „fărâme de adevăr”. Până la urmă, parazitând inflaţionar o temă şi mixând subversivitatea (acrobatică, esopică) cu oportunismul productiv.
Să reamintim că era vorba de o literatură cu doi destinatari: Cenzura (generalizată, anonimă, „în trepte”, interdictivă, prescriptivă, fluctuantă, în funcţie de „şurubul ideologic”) şi Publicul (stratificat, complice, cu libertate de receptare, decodând mesajul „anvelopat”, trăitor într-o societate schizoidă, malformată). Cenzura, ca instituţie-pivot era „parte a ideologiei totalitare” (Culcer 2017 : 94). Esteticul s-a dovedit o funcţie de context, ţinând de strategia adaptării, „ecranând” potenţialul subversiv. Dar „eroismul” estetic nu putea funcţiona ca operator ideologic. Deşi sfida pedagogia dogmatică, ieşind din chingile realismului socialist, noul roman politic îşi dezvăluia, fatalmente, limitele, denunţate, printre alţii, de Monica Lovinescu, e drept, în numele unei „simetrizări militante” (cf. Marian Popa).
Discutând „limitele romanului politic” la noi și, cu deosebire, „imposibilitatea” unui roman cu adevărat politic, Monica Lovinescu nota caustic că „vehemența demistificatoare se oprea în pragul prezentului” (Lovinescu 2014 : 343), istoria fiind inclusă în „moștenirea ideologică a partidului” (Lovinescu 2014 : 350). Mitologia de partid crease o „suprarealitate” (ca ficțiune ideologică) și literatura dobândise o sarcină ingrată, scriitorul fiind – în absența documentelor credibile – „singurul recuperator al trecutului” (Lovinescu 2014 : 351), aducând la lumină „fâșii de memorie”. Proza obsedantului deceniu venea pe un loc gol și era, în epocă, necesară. Ca „specie fără trecut” (Negrici 2019 : 662), incriminând istoria apropiată (trecutul dejist) a fost citită în grilă politică, implicând „contribuția” cititorilor. Dar scrisul „pe dedesupt”, esopismul, „cultul șopârlei”, literatura acrobatică etc., impuneau un cifru stilistic, livrând – între veridicitate și concesivitate – fragmente de adevăr sub lustru estetic. Formula manolesciană „câtă artă, atâta curaj” salva aparențele; râvna literaturității, mesajul aluziv, învăluit, anvelopat, limbajul criptic asigurau un plus de rafinament prin „efectul de recunoaștere”. Strategia obliga, însă, la autocenzură și se bucura de complicitatea cititorilor, orice operă fiind „zămislită în trei”, pe traseul scriitor-cenzor-cititor (Negrici 2019 : 680). Desființată oficial, în 1977, dar generalizată, cenzura era omniprezentă, impunând, în trepte („vămi”), filtre interdictive. S-a născut, astfel, o literatură mincinoasă, spun numeroase voci, urmând îndemnul Monicăi Lovinescu, cea care constatase că „viitorul nu va mai avea cum să regăsească în ele (în acele romane – n.n.) o epocă” (Lovinescu 2014 : 146). Dar nu toată literatura, mizând pe ficțiune, e mincinoasă? Putem să-i cerem, ca proză realist-subversivă, să reconstituie arheologic, prin recodificare, o epocă, suplinind documentul? Convertirea ei în politic, despre care vorbea Eugen Negrici a cunoscut, observăm, două etape: cea impusă de regim, în primul deceniu republican, angajând cohorta osanaliștilor, producând maculatură ideologică și apoi, în deceniile ceaușiste, cea cerută de cititori, făcând o lectură voit politizantă. Liberalizarea romanului a generat, de fapt, un larg fenomen social, cu titluri de mare popularitate, fără ca uimitorul succes de public să fie unul „neapărat literar” (Manolescu 2008 : 1098). Romanele „făcutului cu ochiul” răspundeau așteptărilor publicului, sensibil la proza „dezvăluirilor”; iar prozatorii, sensibili la „ce se cere”, s-au înhămat acestui trend, de tematică obsesivă și rază localistă, limitativă.

*

Aşadar, ce rămâne din proza noastră postbelică („sub comunism”)? Unii au recomandat un negaţionism pauşal, alţii, dimpotrivă, preferă un transfer „criogenic”; dacă primii vorbesc despre o literatură integral contaminată, de servilism ideologic şi osanalism hipertrofiat, ceilalţi invocă autonomismul estetic, protejând valorile, chiar dacă însăşi subversivitatea, câtă a fost, s-a „istoricizat” iar refugiul în estetism nu era / nu putea fi şi opoziţional. Subterfugiul estetic era, de fapt, o soluţie politică; sau parapolitică, după Adrian Marino, esteticul devenind, el însuși, o ideologie! Fiindcă „esteticul n-a fost niciodată pur și neprihănit, ci și-a înfipt rădăcinile într-un sol ideologic”, observa Constantin Pricop.
S-a observat că, sub pretextul combaterii dogmatismului unei epoci revolute, exista pericolul apariţiei unui nou dogmatism, cu tematică tardivă. Chestiunea ne obligă la un examen contextual, constatând, în primul rând, că literatura politică nu este o variantă tematică. A spune că literatura modernă nu poate fi decât politică, recunoscând că este „îmbibată” de social, înseamnă a relua un enunţ cu valoare de postulat. Trăim într-un mediu politizat, în care impactul politicului nu se restrânge la nişte decupaje existenţiale, ci este chiar câmpul referenţial, sinteza ordonatoare a socialului. Întrebarea de neocolit e cum se răsfrânge în literatură. Atitudinea ideologică nu poate fi exterioară, dar predilecţia, fie pentru eveniment, fie pentru semnificaţie, dă naştere prozei leneşe sau, în celălalt caz, provoacă exerciţiul meditativ. Aici este de fapt nodul problemei: a distinge corect între atitudinea politică a autorului (devenind „obiectiv estetic”) şi meditaţia sa (ficţionalizată) asupra condiţiei politice a omului epocii noastre.
Trăind în captivitatea politicului, literatura şi, îndeosebi, romanul, gen prin excelenţă ideologic, fac inevitabilă o istorie politică a literaturii. Cu atât mai mult, sub comunism, deşi, evident, romanul politic nu este o invenţie a regimului comunist. Cum nu există operă care să nu aibă „un sâmbure politic”, cum romanul politic, de mare succes, nu poate fi restrâns la o meditaţie asupra puterii, cultivând „arta aluziei” într-un regim opresiv, o discuţie onestă presupune / impune o înţelegere integrativă a fenomenului literar, cercetând şi „viaţa externă” a operelor. Fiindcă metabolismul literaturii nu poate fi examinat ca istorie „pură”, în afara contextului ideatic (ideologie, mentalităţi, tradiţii), cu deosebire într-o realitate literară anormală, virusată ideologic. Şi în care literatura, devenind o instituţie, îşi arogă, surdinizat, „rosturi compensatoare”, scriitorul fiind un cumulard de roluri. Nu doar legile misterioase ale creaţiei, ci însăşi comunismul ca epocă încă „misterioasă”, vehiculând ficţiuni ideologice până la a crea acea „suprarealitate”, în termenii lui Alain Besançon, obligă la investigaţii „arheologice”, reconstituind ambientul politic şi descoperind cifrul epocii. E adevărat, presiunea politicului, prin bruiaj ideologic, tenace, eficace, cu mici pauze (relaxante), a impus replieri; dezvoltându-se reactiv, răspunzând la interdicţii, organismul literaturii, productiv, defensiv şi inventiv a găsit strategii de supravieţuire, chiar dacă, sesiza Mircea Martin, rolul Puterii (asupra textelor literare) a fost supralicitat. Oricum, „duşmanul comun” a consolidat solidaritatea scriitoricească, precară, altminteri.
Până la urmă, ne putem întreba ce (nu) este roman politic? Sintagmă contestată, lipsită de sens (pentru unii), definită inflaţionar, plurivoc, derutant, fie utopic, fie ca formulă romanescă, printre altele, e drept, comercializată, romanul politic poate fi acceptat, în sens maximal, drept roman al condiţiei umane. Şi Nicolae Manolescu, reamintim, în Arca lui Noe, nu socotea politicul „doar o temă”, ci îl privea ca un nou tip de roman. Aşa fiind, prin retroproiecţie, examinând / revizitând producţia romanescă, filtrată estetic, negreşit, vom fi de acord că, în răstimpul istoric cercetat, dar şi în „postcomunism”, romanul politic a fost şi este un fenomen literar reprezentativ. Altădată, în chingile politicului, răspunzând comenzilor şi redogmatizărilor, s-a dovedit chiar un vehicul ideologic, folosit ca instrument în contextul politizării literaturii. Nici viziunea critică nu l-a eliberat de constrângerile tematice. În interiorul speciei, îmbinând documentul şi ficţionalul, acceptând „limitarea externă” (cf. Mihai Zamfir) ca baraj temporal, romanul politic, ocolind actualitatea, era mai degrabă un roman „istoric”, al trecutului proxim. Cultivând o rezistenţă ambiguă, găsind soluţii de acomodare, agreate de regim, în registru evazionist. Preocupat de soarta romanului în interludiul comunist, Mihai Zamfir descoperea „trei grupe mari de opere”: fie prelungind modelul stilistic interbelic (prin câțiva mari prozatori refugiați în istorie), fie respectând slugarnic comanda politică, în așa-zisa proză de actualitate (cu o avalanșă de rebuturi), fie cultivând, tematic și stilistic, „modelul de nișă” (Zamfir 2018 : 13). Dacă în „primul comunism românesc”, placat pe modelul sovietic, literatura – în pofida evoluției deviate – supraviețuise prin uluitoare exemple izolate, ulterior, după borna ’65, fluxul literar erupe, chiar dacă tot despre o estetică totalitară e vorba, reacționând „ca replică sau repliere defensivă” (Negrici 2019 : 18).
Cândva „cel mai la modă”, scotocind, sub pavăza ficţionalului, „dedesubturile Istoriei”, romanul politic a dovedit, în numele „pozitivării”, doar curaj retrospectiv, răsturnând stereotipurile realismului socialist. Avalanșa „literaturii corective” (în context coercitiv) invita la asumarea trecutului, cu intenţii diversioniste, însă. În plus, epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” a sfârşit prin a crea, prin tenta criticistă, insatisfacţii chiar în ochii autorităţilor, înţelegând că, de fapt, era vizat sistemul, prelungind, dincolo de intervalul îngăduit, racilele blamate. Cartografiind proza românească postdecembristă, Mihai Iovănel sesiza dispariţia unor personaje sociale (personaje-tip), subiecte şi teme din recuzita de altădată, demonstrând, cu exemple la îndemână, „instrumentarea maniheistă” a anticomunismului. Încât, falsitatea / falsificarea sociografică a romanului „obsedantului deceniu”, mai puţin veridic decât „proza stalinistă” (în ochii lui Sorin Antohi), se prelungeşte. Optzeciştii, observă M. Iovănel, repliaţi în cotidianul cenuşiu, au renunţat la holism, radiografiind microrealitatea. Iar cei care i-au urmat au practicat tezismul, subminând credibilitatea sociologiei ficţionale: inerţie clişeistică, rezistenţă „fantasmată” etc. Adică, un realism social „pe dos”.
Virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la constatarea, de uz obştesc, că literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală. Intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere. Inevitabile, revizuirile critice, sub o dublă lectură, estetică şi sociologică, fac dovada unui metabolism cultural normal. Or, noul cod de lectură, activând dezbaterile trans-estetice, fisurează monopolul estetic, depăşind „reducţionismul estetic”, curent în istoriografia noastră literară, constata Mihai Iovănel; mai mult, tradiţia autonomiei esteticului devine „material de disecţie” şi prilej de „dezbatere istorică” (Iovănel 2017 : 107). Într-o versiune „mai suplă”, raţionează criticul, esteticul, abandonat ca unic operator, trebuie să deprindă „valorile instrumentalităţii”. Relaţionând factorii contextuali (genetici, culturali, politici), folosind un „lanţ criterial”, zicea Marian Victor Buciu, noua critică se leapădă de „minciuna” criteriului unic; fără a subscrie, totuşi, profeţiilor lui Sorin Alexandrescu care vestea şi cerea „sfârşitul canonului estetic”! Bogdan Creţu este explicit în acest sens: noul desant de critici „nu mai fetişează esteticul”; opera – prin imanenţa esteticului – nu îşi epuizează mesajul iar esteticul nu se mai opune ideologicului, fiind recuperat „ca un aspect esenţial al oricărei opere de artă” (Crețu 2015 : 390). Paradoxul e că în socialismul dictatorial, într-un feroce context mono-ideologic, Ion Simuţ, sistematizant-academic, „descoperă” patru literaturi paralele (oportunistă, evazionistă, subversivă, disidentă), în timp ce în „postcomunismul românesc” Mihai Iovănel inventariază „ideologiile literaturii”. E drept, după ’89, odată cu evaporarea cenzurii și dezinhibarea limbajului, se impune un „alt regim scriptic” (Zamfir 2018 : 13). O dublă perspectivă, estetică şi politică-morală, poate fi răspunsul corect, credem, la frământările care animă frontul cultural; dacă pentru memoria literaturii contează efectele (operele), cauzele, cercetate în rama istoriei, nu pot fi ignorate. În fond, operele sunt constante, lectorii sunt mereu alţii iar lecturile variază.

 

 

Note
Crețu (2015) : Bogdan Creţu, Un nou cod de lectură? Esteticul nu se mai opune ideologicului, în Iluziile literaturii şi deziluziile criticii, Editura Contemporanul, Bucureşti.
Culcer (2017) : Dan Culcer, Cenzură şi ideologie în comunismul real, vol. I, Editura Argonaut, Cluj-Napoca.
Iovănel (2017) : Mihai Iovănel, Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti.
Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000). Ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București.
Manolescu (2008) : Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti.
Negrici (2019) : Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași.
Simuț (2017) : Ion Simuţ, Literaturile române postbelice, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca.
Zamfir (2018) : Mihai Zamfir, Romanul sub comunism sau nișa providențială, în România literară, nr. 47/2 noiembrie 2018.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg