Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum e să mori

Cum e să mori

 

Lui Mircea Muthu

Am fost surprins să-l aud întrebându-mă:
— Dragul meu, tu știi cum e să mori?
— I-am răspuns:
— Nu, n-am de unde să știu, n-am murit până acum niciodată.
— Ei, dacă tu nu știi cum e să mori, află că eu știu. În momentul în care mi-am dat seama că am făcut infarct, mi-am zis: gata, asta e, ce mai pot eu face?…
— Și totuși trăiești și încă te manifești vivace.
— Am știut asta de cum am intrat în casă. Avionul avusese întârziere vreo patru ore. Era ora trei noaptea…
— Nu înțeleg ce vrei să spui.
— M-am uitat la ceasul de pe perete, era ora la care a murit Mariana…
— Faci legături stranii, dragă prietene.
— Nu, vorbesc cât se poate de realist. Am simțit durerea aceea sub formă de gheară din piept în vreme ce mă uitam la ceasul de pe perete. Și mai e ceva, l-am auzit pe Rex mârâind. Mi-am zis, gata, am dat-o dracului. Imaginează-ți, am mai avut atâta prezență de spirit să-l sun pe vecinul meu să-i spun că-i bai. A venit imediat la mine, în pijama…
— Și-mi spui abia acum asta, după o jumătate de an asta?
— Da, pentru că nu prea mai speram să trăiesc.
— Și, iată, ai supraviețuit infarctului, ești bine.
— Îți dai seama ce face întâmplarea. Am intrat în apartament fără să încui ușa, fiind preocupat să rezolv problema bagajului și vecinul meu a putut intra în casă…
— Ești un om norocos, știai asta?
— Știam, fuseseră atâtea în viața mea cărora le-am supraviețuit. N-am murit în război, în timpul bombardamentelor, acum însă șansele să supraviețuiesc erau minime. Simțeam că nu mai era nimic de făcut. I-am spus vecinului meu: Te rog mult să ai grijă de câine…
— Ciudat, voiai ca vecinul tău să aibă grijă de câinele tău și nu de tine, doar îl chemaseși să te ajute…
— Așa e, îl chemasem să mă ajute, dar durerea din piept era atât de cumplită încât nu-mi făceam iluzii că voi trăi.
— Și totuși, te văd aici în carne și oase, ba chiar vivace.
— Domnule, nici n-am realizat că vecinul meu sunase la serviciul de ambulanță, paramedicii au ajuns acolo extrem de repede. I-am văzut, încă eram capabil să le observ mișcările… Mi s-a părut că fac parte dintr-un scenariu perfect al omului menit să moară… Eram extrem de mulțumit că vecinul meu începuse să-mi mângâie cățelul…
— Pe Rex al tău, cu care ieși seara la plimbare în parc.
— Da, imaginează-ți, vecinul, venit la mine în pijama, îmi mângâia cățelul la care țin enorm.
— Conștientizai tu asta în momentele acelea?
— M-am gândit și eu la asta mai târziu, cum dracu de conștientizam că vecinul îmi mângâia câinele.
— Sincer, te-ai gândit că mângâierea aceea era un fel de compasiune pentru cățelul ce avea să rămână fără stăpân?
— Cred că asta era, îmi dădeam seama că vecinul se gândise și el ca și mine la moartea mea.
— Vrei să spui la eventuala ta moarte.
— Nu, nu, nu la eventuala mea moarte, ci chiar la moartea propriu-zisă…
— Doamne, o fi fost vreo asociere cu moartea Marianei?
— Iisuse, dar cum ți-ai dat seama de asta?
— Păi, nu mi-ai spus tu că totul se întâmpla la ora trei noaptea?
— Ba ți-am spus, numai că atunci vecinul meu nu era acasă, era plecat la băi…
— Se zice că oamenii mor singuri, dar se pare că nu-i așa. Dacă era să mori, vecinul tău era colo, îți mângâia câinele…
— Întrucâtva ai dreptate, numai că fenomenul morții îți aparține sută la sută. Înainte de-a muri Mariana, i-am luat mâna și i-am sărutat-o… Murea totuși singură, oricât sufeream alături de ea pe patul pe care petrecea ultimele clipe de viață. Eram atât de uimit că a pretins să-i aprind lumânarea, iar eu am strigat la ea: Nu muri, de ce să mori, de ce să nu trăiești!? Pe buzele ei am văzut un zâmbet. Cine știe, poate era felul ei de a-și lua adio de la mine, de la viață…
— Mă uimești cu povestea asta a morții soției tale.
— Da, pentru că eu mă prăbușeam pe covorul din sufragerie la ora trei noaptea, privind ceasul de pe perete…
— Erai sigur că vei muri zici, de ce nu ți-ai mai dat o minimă șansă de viață?
— Pentru că nu puteam, nu eram în stare de asta. Apoi aflasem de atâtea cazuri de oameni care au făcut infarct și-au murit în vreme ce erau duși la spital cu ambulanța, iar paramedicii tocmai sosiseră acolo și mă puneau pe targă.
— Da, îmi pare straniu să mori pe o targă în drum spre spital.
— Așa e, nu-i nimic eroic în asta.
— Pentru o asemenea moarte, vrei să zici.
— Da, domnule, nu știu ce-mi făcuseră, dar auzeam sirena ambulanței și asta mă dispera…
— Pe mine mă disperă doar când văd o ambulanță, deși de cele mai multe ori vreau să cred că ea salvează vieți.
— Cum să-ți spun, mi-era tot mai clar că deja începusem să mor. O parte a inimii noastre care nu primește sânge cu oxigen începe în clipa următoare să putrezească.
— Știai tu asta?
— Da, pentru că tata a făcut infarct și-a murit când era de vârsta mea…
— Funcționa, așadar, autosugestia…
— Cred că funcționa, se reactiva în momentele acelea inconștientul…
— Erai în momentele acelea un om fără speranță pe o targă într-o ambulanță ce în goana ei spre spitalul de urgență pornise sirena, iar sunetul acela îți părea sinistru.
— Chiar așa. M-au debarcat pe o masă de intervenție. Am auzit pe cineva de lângă mine, ca prin vis: Dacă sosea cu cinci minute mai târziu, nu mai era nimic de făcut.
— Auzind asta, îți vei fi zis: Iată, voi trăi.
— Nici vorbă, eram încă atât de sigur că voi muri; mă împăcasem cu gândul ăsta. Mă auzeam spunând în gând: Asta e, nu mai este nimic de făcut. Și, ciudat, nu-mi mai era frică de moarte. Toți oamenii mor, iată, voi muri și eu, mi-am zis. Văd că te uiți neîncrezător la mine, te rog să mă crezi, chiar așa a fost.
— N-am nici cel mai neînsemnat motiv să nu te cred, doar că mi se pare cam mult că în momentele acelea făceai chiar atâtea raționamente referitoare la viață și la moarte.
— Știi cum a fost, ca într-un vis. Tu n-ai visat niciodată că ai murit?
— Dacă stau să mă gândesc bine, voi fi avut și eu un asemenea vis.
— Diferența e că atunci când murim în vis, trăim un regret imens, în vreme ce când murim cu de-adevăratelea, nu ne mai încearcă nici un fel de regret, ba chiar ai impresia, dacă nu certitudinea, că ți-ai rezolvat toate problemele cu lumea.
— Interesant, eu n-am trăit experiența asta ca să te pot contrazice.
— Nu știu ce-mi făcuseră că puteam să răspund la tot ce mă întrebau medicii, sau, să nu exagerez, la aproape tot. Unul dintre medici mi-a zis: Priviți pe ecran, aici este artera strangulată. Vă vom pune un stent și totul va fi în ordine. Mai că-mi venea să-l cred, când în vreme ce mi-au străpuns brațul stâng să-l aud pe același medic: Te rog să numeri, soră, dacă stentul nu ajunge în treizeci de secunde aici, nu are șanse să supraviețuiască.
— Dar e teribil să spună așa ceva, doar știau că ești conștient, că auzeai ce vorbeau.
— Ei, în momentul acela am fost sigur că nu vor fi suficiente cele treizeci de secunde să ajungă stentul prin venă în locul în care era strangulată. 29, 30, 31… Gata, nu mai e nimic de făcut. Aha, carevasăzică așa e să mori, mi-am zis.
— Mă faci curios să aflu cum ai supraviețuit.
— Simplu, asistenta numărase cele treizeci de secunde inexact, iar stentul ajunsese la locul unde trebuia în timp optim.
— Trăiai, erai un om fericit.
— Cât de mult te înșeli. Erau proceduri de recuperare, să nu-ți închipui că îmi făceam iluzii că medicii mă salvaseră. Un văr de-al meu a murit la 50 de ani în urma unei astfel de intervenții…
— Să nu-mi spui că ți-ai reamintit și de întâmplarea asta tragică a vărului tău.
— Ba tocmai îmi reamintisem, în fața ochilor mi-au reapărut scenele de la înmormântarea vărului ăstuia, toată jalea de a colo. Mi-am zis: Da, a murit tata de inimă, a murit vărul Sebastian, acum e rândul meu, iar când ți-e clar că tu urmezi să mori după ceilalți, că e normal să se întâmple așa, nu mai ai nici un regret, deși tu abia ai împlinit șaizeci de ani…
— Încerc să te înțeleg. Îți ziceai probabil măcar dacă aș fi apucat să mă bucur de doi-trei ani de pensie.
— Nu, nu așa, nu regretam asta. Bunicul meu Grigore a trăit nouăzeci și doi de ani și ce-a câștigat că a trăit patru ani după moartea fiului său?
— Să nu-mi spui că ai fost în stare să faci și un asemenea raționament în momentele acelea.
— N-am făcut raționamentul acesta atunci, dar îl făcusem un an sau doi după moartea bunicului, care pe la 90 de ani se urâse să trăiască.
— Ce tot spui, cum să se urască omul să trăiască?
— Mi-e greu să-ți explic, fapt e că așa se exprima către lume bunicul…
— Care nici el, ca și tine, nu s-a temut de moarte…
— N-are nici o legătură una cu alta. Bunicul se urâse de viață, probabil de povara bătrâneții, cu mine se întâmpla cu totul altceva. Aveam cincizeci și opt de ani…
— Și ce vrei să spui cu asta?
— Că omului i se poate întâmpla asta, să fie cuprins de-o liniște și-o împăcare stranie cu sine în vecinătatea morții.
— Iată, vrei să zici că tu spui toate astea din proprie experiență, fără însă să fi murit.
— Așa e diferența, de vreme ce eu eram absolut sigur că voi muri…
— Mi se pare ciudat să afirmi asta.
— Ascultă. M-au dus în camera de așteptare când omul e între viață și moarte, când se separă apele. Pe un pat alăturat mai era cineva, mi-am dat curând seama că era un bărbat, care mi s-a adresat: Aveți grijă să vă fi pus cum trebuie toate șuruburile alea. Nu am știut ce să-i spun, iar el a făcut un semn cu mâna, ca și când și-ar lua de la cineva rămas bun. Nu peste mult timp, am avut curiozitatea să-l întreb pe omul de lângă mine ce voia să spună cu șuruburile alea, dar el nu mi-a răspuns. Desigur, murise, altfel de ce mi-ar fi făcut semnul acela de rămas-bun cu mâna?…
— Vorbești de parcă ai fi călătorit în Infernul lui Dante.
— Așa e, pentru că nu mai eram deloc sigur dacă trăiesc sau sunt mort, iar liniștea de acolo îmi părea cu adevărat suspectă. La un moment dat mi s-a părut că lângă mine văd doi tineri îmbrățișați. Mi-am zis: aha, a început călătoria spre trecut, căci în momentele premergătoare morții omului îi apar pe retină asemenea imagini ale trecutului…
— Vrei să spui că aveai certitudinea că te afli într-o cameră mortuară.
— Da și nu regretam deloc, doar mă incomoda liniștea adâncă de acolo.
— Straniu!…
— Curând a apărut lângă mine o matahală de femeie de vreo 140 de kilograme în halat alb, care m-a întrebat dacă am luat cu mine o sticlă cu apă. Mi-am zis impacientat de ce mă întreba asta. Am auzit-o spunându-mi: Nu vă supărați, insist să-mi spuneți dacă aveți cu dumneavoastră o sticlă cu apă, dacă nu aveți să-mi dați trei lei să vă cumpăr.
— Nu-mi vine să cred ce-mi spui. Era în halat alb o infirmieră și nu moartea, care ar fi venit în halat negru.
— Dragule, să nu-ți imaginezi că ăia te duc la morgă în halate negre, nu, te duc îmbrăcați în alb…
— Și ce i-ai spus femeii ăleia care ți-a cerut trei lei să-ți cumpere o sticlă cu apă?
— Tu ce i-ai fi spus?
— Eu m-aș fi răstit la ea: Cum, doamnă, îmi cereți trei lei să-i cumpărați apă unui om mort?!…
— Nu puteam face o asemenea imprudență. I-am zis: Distinsă doamnă, vă voi fi recunoscător să-mi faceți serviciul acesta, iar ea: O sticlă de apă costă la noi trei lei. Bine, o să vă dau trei lei, dar acum n-am la mine portmoneul. Ea: trebuie negreșit să vă hidratați…
Mi-am zis, ăștia într-adevăr mă lasă să mor, cucoana asta n-o să-mi dea un pahar cu apă dacă nu o plătesc.
— Și tu nu aveai la tine portmoneul…
— Între timp femeia a început să-l elibereze din aparate pe omul ce tocmai murise. Am auzit-o: Dar i-am spus să bea apă și nu m-a ascultat…
— Povestea asta începe să semene cu cea din Zbor deasupra unui cuib de cuci a lui Ken Kesey…
— Sunt, într-adevăr, oarece asemănări.
— Și totuși n-ai murit.
— Da, n-am murit, are asta însă vreo importanță?
— Eu cred că are.
— Dă-mi voie să te contrazic. Mi-era totuna dacă muream sau trăiam.
— Nu fi ipocrit, te văd fericit că trăiești.
— Da, pentru că în vreme ce nenorocita aia în alb de 140 de kilograme se ocupa de mortul de alături, a apărut acolo fiică-mea cu o butelie de apă plată…
— Iaca, să nu spună cineva că nu sunt pe lume miracole..
— De data aceasta sunt nevoit să-ți dau dreptate. Dragul meu prieten, tu zici că nu știi ce-i moartea, că n-ai murit. Ești tu sigur de treaba asta, că nu ne-am întâlnit și discutăm dintr-o altă realitate?
— Ei, uite că la lucrul ăsta nu m-am gândit. Recunosc că mă aflu într-o confuzie de care nu prea am cum scăpa. Prea s-au adunat multe pe capul meu în ultima vreme.
— În ultima vreme zici? Și ce-i vremea asta pe care o invoci mereu?
— Uite, zău că nu știu. Ție chiar îți e clar totul?
— Da de unde, nici vorbă, nici vorbă…
— Și ce propui să facem să scăpăm de angoasa asta?
— Eu zic să căutăm și să găsim pe undeva o cârciumă să bem o bere…
— Să fiu sincer, eu aș prefera o tărie…
(Alba Iulia, 11-14 ianuarie 2016)

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg