Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum să-l găseşti pe Dumnezeul cel adevărat? Cum voi dovedi „adevărul” lui Dumnezeu care se relevă şi relevă, dacă ştiința neagă revelațiile sale?

Adevărat este că adevărurile ştiințifice sunt altele decât cele ale revelației. Dar mai este adevărat şi faptul că dacă amândouă, cel al ştiinței şi cel al credinței ar fi adevăruri, nu ar trebui să se nege reciproc.
Să afirmi şi să susții că adevărurile credinței şi cele ale ştiinței nu pot fi în contrast pentru că credința şi rațiunea sunt amândouă Daruri ale lui Dumnezeu, şi aceasta este deoarece cele două situații se găsesc pe planuri diferite, este o afirmație a Bisericii şi a oamenilor săi. Dar, cea mai mare parte a oamenilor de ştiință sunt de alte păreri din simplul motiv că istoria demonstrează contrariul.
Este adevărat că Galileo a precizat faptul că Revelația ne spune cum se ajunge în cer şi nu cum este făcut cerul, dar ştiința neagă existența unui cer iar teologii trebuie să se refere la precizarea că cerul nu este, de fapt, un loc, ci o stare. Dar această afirmație spune numai că cerul, care va fi apoi locul de veci al oamenilor, nu este un loc, dar nu spune nimic despre „starea” lui şi cum va fi modul „de a fi” al acelor oameni care vor trăi într-o asemenea „stare”.
Dar, o atare chestiune reprezintă o dispută minimă care se naşte între credință şi rațiune. De fapt, rațiunea este cea care, înaintând în dezvoltarea sa şi în noile invenții, contrazice nu numai ceea ce se spune despre natura „cerului”. Altele sunt contradicțiile şi se adresează altor adevăruri pe care însăşi Scripturile le consideră ca fiind infailibile, de neschimbat şi sigure. Adevăruri care sunt infailibile, nemodificabile şi sigure, dar care nu pot fi demonstrate. De fapt, credința nu demonstrează, ci crede. În schimb, rațiunea demonstrează. Iar între rațiunea care demonstrează şi credința care crede, este nevoie ca credința să facă un pas înapoi atunci când respectivele adevăruri se contrazic.
De exemplu, dacă se demonstrează că hominizii din care ar proveni primii oameni ar fi avut deja un statut al vieții în care se luptau între ei şi în care se suferea şi în care ar fi existat răul, ce sens ar mai avea adevătul biblic al păcatului originar din care Scripturile afirmă că s-ar fi născut răul, moartea şi suferința oamenilor? Ce dreptate ar mai putea avea Scripturile şi chiar Dumnezeu care se relevă în ele şi revelează, în ceea ce priveşte problema referitoare la originea omului, care vede contrastul dintre poligenismul afirmat şi demonstrat de oamenii de ştiință şi monogenismul profesat de către doctrina Bisericii şi povestit de către Scripturi, conform cărora toată omenirea ar proveni dintr-o singură pereche, cea a lui Adam şi Eva?
Aşadar, dacă adevărul ştiințific dezminte adevărul din Scripturi, care adevăruri revelate pot să mă încred că ar proveni de la Dumnezeu, dacă nu-şi găsesc o verificare în practică ci sunt dezmințite de către ştiință? Când este Dumnezeu adevărat? Pe care adevăruri le voi considera cu siguranță că ar fi relevări ale lui Dumnezeu? Dar dacă ar fi dezmințite de rațiune şi de ştiință?
Dacă, de fapt, ştiința ne spune, demonstrând, că este greşit ceea ce ne propune credința, crezând, cum pot să îmi găsesc împăcarea în adevărul lui Dumnezeu, dacă nu este însuşi Dumnezeu cel care se împotriveşte negării ştiinței?
Dacă, de fapt, ştiința ne impune să admitem adevărurile sale pentru că le demonstrează, religia care crede este golită de orice conținut al adevărului.
„Existența lui Dumnezeu uno e trino” scrie Sergio Quinzio „care a creat şi conduce lumea, care iubeşte oamenii şi îl trimite pe Mântuitor pentru a-i salva murind pe cruce, care îl învie pe Isus şi le dă Spiritul său celor care cred în el, care a pregătit pentru credincioşi o consolare veşnică, toate acestea devin o convingere sublimă şi respectabilă, poate chiar folositoare: dar pur subiectivă, obiectiv nerelevantă. Ştiința nu spune că este greşită, falsă: zice ceva mai mult, radical distructiv, spune că nu are nici o relație nici cu adevărul, nici cu minciuna, tot aşa după cum nu le are vreo compoziție muzicală. Acum, fie că ne place sau nu, omul contemporan trăieşte într-o lume în care, în fiecare clipă a zilei, singurul criteriu al adevărului de care dispune este cel al verificabilității empirice oferită de ştiință: de aceea omul contemporan, ca atare, nu poate să nu refere la conținutul religiei criteriul dominant ştiințific al adevărului. Spre părerea lui de rău, cel care crede a trebuit să părăsească o mare parte a casei în care locuia, restrângând tot mai mult spațiul ocupat de credința sa. Chiar dacă încearcă să o apere pas cu pas, vedem cu proprii noştri ochi că este obligat să cedeze în fiecare zi cel puțin o bucățică. Se apără cedând mereu teritoriu: teologii interpretează tot mai adesea în sens metaforic ceea ce mai înainte era interpretat în sens literal.”
Aşadar, cum voi putea să cred în continuare că Dumnezeu este adevărat, că revelează, că spune adevărul dacă nu îmi va da ajutor să-l resping pe cel care îi respinge revelațiile? Credința poate să mă consoleze pe mine care nu cred că cred, dar cred că în ceea ce cred este adevărat. Dar eu trăiesc împreună cu alți oameni şi discut despre Dumnezeu cu ei. Eu nu le pot spune: „Unde este ştiința voastră?” Pentru că ştiința lor şi a noastră este garantată şi certificată de ceea ce produce şi ale cărei efecte şi rezultate le relevăm. Dar ei sunt cei care nu vor putea fi dezmințiți de către mine dacă mă vor întreba: „Unde este Dumnezeul tău?” Şi nu voi putea să le răspund eu, dacă nu este însuşi Dumnezeu cel care le răspunde. Eu nu le pot răspunde acestora prin credința mea, după cum ei îmi pot răspunde mie cu rațiunea ştiinței lor. Cum putem să asigurăm adevărurile Scripturii despre existența îngerilor şi a diavolilor, a Iadului şi Raiului, a Purgatoriului dacă chiar şi teologii creştini se îndoiesc de existența lor, rezolvându-le în poveşti de care trebuie purificat ceea ce este cuvântul lui Dumnezeu? Adevăruri mitice care „aparțin unei concepții pre-ştiințifice pe care de-acum ne este cu neputință să o acceptăm, altfel decât în mod ipocrit, refugiindu-ne într-un refuz de a deveni adulți şi de a privi realitatea în față”.
Adevărat este că după demitizarea operată de către teologi precum Bultmann, s-a ajuns la aceia care au tras concluzia în mod coerent că „Dumnezeu e mort”. Dar cum se poate susține că Dumnezeu nu a murit şi pentru noi, dacă el îşi prelungeşte sfârşitul petrecut în conştiința oamenilor, dacă el, după milenii în care s-a crezut în el, s-a sperat în el, a fost adorat şi lumea s-a rugat la el rămâne ascuns de corpurile opace care îi înnegresc imaginea, i-o împiedică şi încețoşează? Aşadar, noi înşine, încă trăind cu speranța în Dumnezeul „sfânt, drept, adevărat”, imităm îndrăzneala lui Iov şi a psalmistului şi îi strigăm, implorându-l:

Întru Dumnezeu ne slăvim în fiecare zi
lăudând tot mereu numele tău.

Dar de-acum tu ne-ai respins şi ne înjoseşti
şi nu mai ieşi alături de oştirile noastre.
Ne-ai făcut să dăm îndărăt în fața vrăşmaşilor
iar duşmanii noştri ne-au despuiat de toate.
Ne-ai dat ca pe nişte oi la tăiere
şi ne-ai împrăştiat printre alte popoare.
Ți-ai vândut poporul tău pe nimic
fără a câştiga ceva din vânzare.
Ne-ai făcut de ocară printre vecinii din jur,
ruşine şi batjocură pentru ceu ce stau lângă noi.
Ne-ai făcut de poveste între alte neamuri
şi ele îşi scutură capul deasupra noatră.

Toate acestea au venit peste noi
dar nu te-am lăsat în uitare
şi nu ne-am călcat legătura.

Trezeşte-te, Doamne, de ce ai adormit?
Scoală-te, nu ne repinge pentru totdeauna.
De ce îți ascunzi fața
şi uiți de sărăcia şi apăsările noastre?

Ridică-te, vino întru ajutorul nostru
şi ne mântuieşte prin îndurarea ta.
(Psalmul 43)

Concluzia este că, în adevăr, nu în Scripturi se face auzit cuvântul lui Dumnezeu şi nu îi găsim şi experimentăm prezența nici în Biblia care este considerată ca fiind cuvânt al lui Dumnezeu.
Şi nici nu se poate spune că numai eu sunt cel care nu îi simte prezența şi nu-i aude glasul, în timp ce alții sunt asurziți şi orbiți de glas. De tăcerea lui Dumnezeu şi de absența lui sunt mâhniți nu numai sfântul Anselmo d’Aosta, Maica Teresa din Calcutta şi numeroase alte spirite întristate şi cu conştiințele purificate. Există o mare literatură a sufletelor care au suferit îndelungă vreme din cauza tăcerii şi absenței lui Dumnezeu. Absență care este chiar dramatică pentru că acolo se percepe şi acolo se trăieşte ca „privațiune”. Cel care trăieşte absența lui Dumnezeu, suferă. Şi de tăcerea lui Dumnezeu se poate chiar muri.
Dacă Dumnezeu este Ființa perfectă, dreaptă, sfântă şi nu este în Biblie locul în care îi auzim glasul şi îi simțim prezența, nu este din cauză că am fi creştini răi şi necredincioşi. Alții ca şi noi, mari gânditori şi sfinți, îi suferă tăcerea şi nu îi văd prezența.
Scrie Ratzinger: „Augustin îl caută pe Dumnezeu şi înțelege că trebuie să i se adreseze Bibliei, dar este atât de îngrozit de Vechiul Testament încât zice:
«Nu-i aşa, desigur»! Simte cu putere contrastele şi, mai exact, în ciuda Dumnezeului lui Avram, al lui Isac şi al lui Iacob, că acele poveşti par neverosimile şi nedemne de credință.

 

În româneşte de
Ileana Damian

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg