Într-o carte care a suscitat oarecare interes, numită bombastic Warum es die Welt nicht gibt, Berlin, 2013, Markus Gabriel, cel mai tînăr profesor de filosofie din Germania, se străduie din răsputeri să ne demonstreze că lumea nu există.
Ceea ce reproșează Markus Gabriel filosofiei de pînă la domnia sa este faptul că aceasta, prin intermediul metafizicii, a crezut mereu că lumea există și că, în schimb, există o „monstruozitate numită sinteza transcendentală a apercepției” care ar asigura unitatea aperceptivă a lumii și care, după părerea sa, este goală de sens, mai precis nu există. Prin această monstruozitate, Kant duce cercetarea metafizică într-un zid, zid care are drept cărămizi, în principal, în sinele, lumea în sine, lucrul în sine, ființa, etc. Tot jargonul filosofic, înclusiv cel heideggerian, este dus în derizoriu și considerat drept nul.
Într-o încercare de ontologie negativă, Markus Gabriel nu numai că renunță, de dragul unor argumentări mai mult sau mai puțin sofistice, am accentua totuși pe „mai mult”, la ideea de lume ca și unitate a ființării, lucru pe care de la greci începînd și pînă la gîndirea sa metafizica a tot încercat să îl demonstreze, metafizica clasică desigur, în varii gîndiri și susținută de diferite concepte fundamentale printre care: ființa, adevărul sau voința, ca să menționăm doar cîteva, dar încearcă, la un mod deloc convingător, să le desființeze.
Astfel, după Markus Gabriel, nu numai că lumea nu există ca un tot unitar, nu numai că aceasta nu poate fi percecepută iar realitatea ei poate fi contestată, ci există doar o sumedenie de mici lumi, cum ar fi lumea paianjenului sau a altor insecte, care au și ele o lume a lor, diferită de lumea noastră care e guvernată de o falsă ființă superioară: omul. Demonstrația lui Markus Gabriel, care nu se susține, vede realitatea ca tot ceea ce obiectual există, în afara lumii. Obiectualul aparține astfel lumilor create infinite și care nu pot și nici nu e nevoie să fie aduse la unitate. Astfel realitatea este fărîmițată și redusă la obiect și lumea sa. Undeva am mai citit aceste afirmații și, cum nu mă înșel, le-am citit la William Ockham, atunci cînd vorbește de inexistența Universalului, a ființei și lumii, precum și a altor concepte care determină generalitatea abstractă dar prin aceasta nu lipsită de realitate. Cel mai real dintre lucrurile reale este Ideea, zicea Hegel.
Cum spuneam, metafizica are prostul obicei de a opera cu diferite concepte de genul: categoriilor, sintezei tanscendentale a apercepției, ființei, adevărului, voinței, energiei, etc. Markus Gabriel spune că acest lucru este ilicit și că doar lumile obiectuale în particularitatea lor extremă există, ceea ce există mai puțin este lumea.
Pentru a putea face asemenea demonstrații, tînărul profesor din Bonn face apel cel mai adesea la imaginație, începînd cu exemple ale unor romane rusești(Degetele mici ale lui Buddha, bunăoară), extrem de populare, care preiau o temă heideggeriană a spațiului, și trece mai apoi spre mult mai complicații extratereștrii, pe care îi pune să observe o lume care nu există cu un spațiu care nu există, anume spațiul lumii. Realismul de tip ockhamist de care vorbește îl va intitula „noul realism” și va susține că este singurul autentic atît timp cît și științele au obiceiul de a ignora întregul în favoarea particularului. De aici, pînă la a demonstra superioritatea cercetării particularului și a faptului strict determinat de „domeniul obiectual” ca domeniu al cercetării genuine, nu este decît un singur pas. Markus Gabriel îl face.
Acum, ceea ce nu îi „reușește” tînărului profesor german este tocmai demonstrația pe care ar trebui să o facă, avînd în vedere domeniul în care se exersează, care să fie una conceptuală și care să nu aparțină „fanteziei”, „imaginației”, „cîrji ale rațiunii” (Kant) pe care acesta le folosește necontenit, în dauna tinereții sale. Raționamentele și jocul „constructivist” al conceptelor nu îi ies lui Markus Gabriel, iar apelarea necondiționată la imaginar strică acuratețea logică și epistemologică a demonstrației, ceea ce, pentru dumnealui, nu poate fi admis, întrucît nu este metafizician ci mai mult epistemolog.
Mereu lipsește ceva cercetării lui Markus Gabriel, atîta timp cît neagă existența unei sinteze transcendentale a apercepției sau al unui alt concept pe care l-ar putea propune pentru a „lega” lumea și a o aduce la unitatea conceptului. Apelul la imaginar nu îl ajută, din contra, îl oprește să demonstreze lumile multiple ale vietăților iraționale sau ale lucrurilor care nu își găsesc un loc în spațiu, spațiu pe care dînsul îl înțelege la modul rizibil, ca spațiu material, care se dilată și se contractă necontenit, cumva la modul heraklitian, spațiu pe care îl concepe „cel mai deștept om din lume”, așa cum îl numeau „sous-genialii”, din presa mainstream și nu numai, pe fizicianul Stephen Hawking.
Or, dacă unitatea kantiană a apercepției transcendentale i se pare o monstruozitate, dacă noțiunile de univers sau lume i se par de nesusținut, acest lucru este posibil, pentru el, deoarece atît universul, dar mai ales lumea, nu există. Ele nu există pentru că nu pot fi statuate într-un spațiu. Din acest motiv, Markus Gabriel se grăbește să le desființeze.
Desigur, pentru un cercetăror de vîrsta sa, un Kant sau un Heidegger poate fi demodat, mai ales că aceștia nu au putut să scrie atît de scurt și concis ca el. Numai că acest stil eseistic, scurt și afirmativ, al cărui unic dar monstruos păcat este acela al lipsei demonstrației serioase, conceptuale și nu alegorice sau metaforice, dacă nu poate propune nimic, atunci îi vine mai bine la îndemînă să desființeze. Noroc că filosofia și metafizica mondială nu își au baza exclusivă în capul lui Markus Gabriel.
Desigur, ca un veritabil ockhamist, adeptul noului realism nu va putea fi de acord că actul cunoașterii este unul pur subiectiv și cunoașterea este dată doar ființării umane și nu unor extratereștri. Noi i-am propune domnului Markus Gabriel, pentru a realiza unitatea lumii, un concept nou care se bazează pe un altul vechi de cînd metafizica.
Noul concept este cel de imaginativ poietic aprioric. Nu e nimic învechit, ba e totul nou, întrucît subsemnatul nu a fost coleg nici cu Kant și, din păcate, nici cu Heidegger. Ceea ce l-ar face pe Markus Gabriel să își reconsidere noul realism ar fi acceptarea următoarei teze care aparține unui cunoscut biolog: anume că singura ființă care iese din lumea ei, respectiv din ecosistemul propriu, este omul, vietatea care percepe lumea mediată prin conștiință, un alt termen care pentru profesorul din Bonn produce repulsie. Întrucît nu există.
Trecînd peste stările vagale ale lui Markus Gabriel, vom arăta că imaginativul poietic, care este sediul intuițiilor sensibile dar și a raționațității ca element regulator, nu numai că poate percepe ființarea disponibilă disparat ci o poate aduce la sinteza apercepției transcendentale prin eu. Dar dacă lucrurile ar sta așa de simplu, nu am face decît să modificăm cîteva mecanisme kantiene, ceea ce nu e cazul. Imaginativul poietic aprioric este creator de lumi posibile raționale și nu imaginare. Lumea nu doar există, ea se creează continuu în raport cu intuițiile sensibile care sunt timpul și spațiul.
Dacă Markus Garbriel ar fi filosofat acum 40 de ani, adică atunci cînd s-a născut, toate teoriile sale referitoare la actele comunicaționale, la neuroștiințe, la realismul lumilor insectelor și alte multe viziuni noi și inovative l-ar fi dus nu la Bonn, la catedra de filosofie, ci, poate, în vreun stabiliment pentru alienați în Baden Württemberg. De ce spun asta, și atunci cînd o fac nu am nici cea mai mică intenție de a-l jigni? Pentru că realitatea a suferit modificări. Pentru că de atunci imaginativul poietic uman a facilitat creația de realitate. A creea realitate este a o propune și realiza, prin actul de creație rațional, din chiar interiorul imaginativului poietic. Calculatorul, telefonul mobil, imprimantele tridimensionale, rachetele hipersonice, etc., sunt realități noi care au creat în jurul lor lumi care, da, nu existau anterior. Dacă cineva, acum 40 de ani, ar fi afirmat existența sau posibilitatea existenței acestora, fără îndoială, ar fi fost catalogat alienat mintal sau poate doar autor de literatură futuristă. Lumea ca întreg creat poate avea două sensuri: unul care se referă la creaționismul continuu al naturii și altul la lumea omului, creată și învestită cu sens, adică cu ființă, de această creatură numită om și atît de disprețuită de Markus Gabriel.
Lumea nu este dată o dată și pentru totdeauna așa cum și-ar putea cineva imagina și ea nici nu trebuie descoperită, cum ar crede fizicianul, ci ea trebuie creată. Descoperirile științei nu au fost descoperiri propriu-zise ci au fost creații. Imaginativul poietic creează necontenit lumi posibile pe care le aduce în final la sinteza transendentală a eului și re-creează, astfel, unitatea lumii.
Lumea există și metafizica există. Metafizica are acum, în contextul acestei crize mondiale, care este criza științei, rolul de a aduce lumea la unitatea rațiunii și de a creea prin intermediul imaginativului poietic rațional lumi posibile care să facă acceptabilă o nouă abordare a științei și a lumii. Metafizica trebuie să vină în întîmpinarea maleficului care se ascunde în tehnica informațională planetară și propune omului o altă realitate, realitatea vituală, un concept nou care nu are în sine nici cea mai mică contradicție. Pericolul acestei realități este acela de a creea în jurul său o lume care este străină de lumea omului, o lume cumva la mîna a doua, cu toate elementele unei lumi care își arogă realitatea și existența populată cu oameni-hologramă, lucru care, din spatele computerului, dă individului iluzia forței, a curajului, a atotputerniciei demiurgice în același timp în care îi răpește umanul, afectul, dimensiunea socială și creatoare. În aceste fapte se ascunde pericolul tehnicii informaționale planetare.
Omul, societățile, știința și tehnica planetară merg înspre părăsirea esenței cea mai esențială a omului: raportarea la lume prin capacitatea sa naturală, subiectivă, care este conștiința. Raportarea la „realitatea” virtuală va schimba nu numai raportarea la social, la valorile sociale, juridice, comportamentale, psihologice, ci și raportarea de esență a omului la ceea ce el creează ca lume din ființarea disponibilă, care în afara ființei este lipsită de orice sens. Sensul creat de ființa care dă ființarea în întregul ei este lumea. Lumea omului și nu cea a computerului care, cum însăși Markus Gabriel spunea, e prost ca piatra.
Așadar, există ceva care dă lumea, care o face să fie, care îi dă existență, valoare și ființă: acel ceva este imaginativul poietic uman care creează lumi posibile raționale.
Această „dare” (gibt) de lume de care vorbim în interiorul imaginativului poietic face posibilă aducerea lumii la unitatea ființării umane și o poate valoriza în actele ei esențiale, respectiv: gîndirea, știința, arta, poezia, tehnica. Însă dacă aceste lumi vor fi pulverizate, ca în viziunea lui Markus Gabriel, dacă lumea se va aneantiza în detrimentul miliardelor de lumi ale insectelor, obiectlor, hologramelor, virtualului, etc., atunci lipsa unității perceperii lumii va duce la o unitate malefică a virtualismului cîștigător. Virtualismul aduce cu sine lipsa mișcării și propune iluzia existenței ei. În lipsa mișcării, omul nu va mai pro-duce nimic esențial și pînă la un dezastru endocrin al biologicului uman nu e un drum prea lung. Totuși, în lipsa preluării ștachetei de către gîndirea cu adevărat reală și creatoare, rațională și echilibrată, dată de gîndirea metafizică, în lipsa reevaluării ei, drumul început deja spre deteriorarea umanului din om nu va mai putea fi stopat.