Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cum se concepe politica Americii?

Dincolo de variații datorate partidelor și personalităților, politica externă a SUA a devenit de decenii de sine stătătoare. Ea este marcată de optici partizane și depinde de forțele din societate, dar și-a sporit continuu autonomia. Pe bună dreptate, o examinare din lunile recente (vezi Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, Verso, London, New York, 2015) a tras concluzia că acțiunea instituțiilor ce au în vârf Casa Albă, susținute de o elită care creează până și vocabularul discuțiilor din zilele noastre, are ca orizont administrarea lumii.
Se poate spune, retroactiv, că, după Al Doilea Război Mondial, SUA au prelungit căutarea de soluții înăuntrul propriilor frontiere, cooperând firește, cu intervenții în exterior. Uniunea americană a dobândit astfel un profil aparte.Observația nu a fost făcută de oponenți care să fi acuzat America de „imperialism”, în înțelesul controverselor de la începutul secolului al douăzecilea. Ea provine din rândul unor personalități atașate Americii. Bunăoară, Raymond Aron a lansat termenul de „republică imperială” (Republique imperiale: les Etats-Unis dans le monde 1945-1972, Calman Levy, Paris, 1973) într-un efort de a face inteligibile împreună republicanismul constituției americane și intervenționismul, la nevoie armat, în diferite părți ale lumii. Paul Kennedy (The Rise and Fall of the Great Powers: Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000, Unwin Hyman, London 1988) a vorbit de „extinderea imperială (imperial overstretch)” a Americii, iar astăzi mulți îl urmează.
Președinții americani nu au agreat vorbirea despre SUA ca „imperiu” datorită conotației negative deja consacrate a termenului. George W. Bush, de pildă, a respins explicit formula „imperiu teritorial” (Discursul de la West Point, 1 iunie 2002) în favoarea sublinierii prezenței în lume a Americii pentru promovarea unui fel de a vedea.
Autori americani vorbesc însă de politică imperială. Unii ne spun că ne aflăm în fața unui „imperiu neintenționat“ (George Friedman, The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, London, 2011), dar alții nu ezită să discute pur și simplu despre „imperiu” (Perry Anderson, op.cit.). Există și un curent ce pledează pentru ocolirea acestui limbaj prin reafirmarea valorilor republicane inițiale ale Americii (vezi Mark R. Levin, Ameritopia. The Unmaking of America, Threshold, New York, 2012). Peste toate, se vorbește tot mai mult de „lumea făcută de America” (Robert Kagan, The World America made, Alfred A.Knopf, New York, 2012). În raport cu aceasta se vrea să se stabilească dacă în ceea ce se petrece în ultima decadă în lume se păstreaza imprintul american (Fareed Zacharia, The Post American World, W.W. Norton & Company, New York, London, 2012). Mai nou se vorbește, oarecum neutral, de „secolul american” (Joseph S. Nye, Is the American Century Over?, Polity Press, Cambridge, 2015), în care SUA și-au putut impune voința printre națiunile lumii. În mod explicabil, astăzi scena începe să fie ocupată de examinarea a ceea ce America are de făcut în contextul schimbării lumii începute în jurul lui 2010, semnalată chiar de cercetători americani.
În orice caz, se poate vorbi deja de o istorie a politicii imperiale a SUA. Aceasta a debutat cu denunțarea de către președintele Woodrow Wilson a doctrinei Monroe și intervenția SUA în Europa la sfârșitul Primului Război Mondial. Vestitele Paisprezece puncte (renunțarea la acorduri confidențiale, libertatea navigației pe mări și oceane, dărâmarea barierelor comerciale, dezarmarea, autodeterminarea națiunilor etc.) ale președintelui american conțineau o reorganizare a lumii pornită din idealism, în replică la denunțarea de către Lenin a tratatelor secrete și la acuzarea „imperialismului” unor țări. Kant, cu proiectul „păcii eterne”, care a rămas în Europa o carte în biblioteci, a fost sursă de inspirație, iar deviza „ușa deschisă (open door)” călăuzea noua politică.
Cu New Deal-ul lui Franklin D. Roosevelt, care a pus capăt crizei izbucnite în 1929, a început includerea sistematică a pieței externe în echilibrarea economiei americane. Atacul japonez de la Pearl Harbour (1941) a smuls America din concentrarea tradițională asupra ei înseși și a orientat-o spre asigurarea securității prin acțiuni în alte părți ale lumii. Al Doilea Război Mondial a stabilizat această orientare pe fondul cooperării cu aliații pentru a înfrânge pericolele vremii – nazismul german, fascismul italian și militarismul japonez. Curând după victoria din 1945, aspirațiile lui Stalin se ridicau însă la orizont ca nou pericol, încât doctrina Truman a opririi expansiunii comunismului pe glob în numele libertății popoarelor a fost răspunsul.
A urmat perioada războiului rece, cu relativa destindere din partea ei finală, care a fost marcată de inițiative majore ale SUA de apărare a lumii libere. John F. Kennedy a oprit amplasarea de rachete inamice în coasta Americii și a pus în mișcare programul armelor antirachetă, care s-a folosit mai târziu pentru a obliga sovieticii la un acord de lichidare a sciziunii create după 1945 în Europa. Richard Nixon a sesizat preocuparea de profilare internațională a Chinei și a stabilit, împreună cu Mao Zedong, abordarea lumii în triunghiul SUA, Rusia și China. Această înțelegere, la care s-au adăugat acordurile de la Helsinki (1975), apoi politica de „restructurare” și „transparență” a lui Mihail Gorbaciov și politica de reafirmare a valorilor fondatoare ale Americii lansată de Ronald Reagan, au dus la cotitura istorică din 1989 din Europa Centrală și Răsăriteană și la dispariția URSS. S-a intrat astfel în lumea unipolară, iar neoliberalismul s-a instalat ca viziune dominantă. Înăuntrul acesteia, SUA, prin cei mai recenți președinți – Bill Clinton, George W. Bush și Barack Obama – au sprijinit consolidarea Uniunii Europene, au intervenit pentru reorganizarea Europei de Sud-Est (cazul Iugoslavia), au decis extinderea NATO spre Răsărit și au susținut răsturnări de regimuri autoritare în Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Recent, Eurasia a devenit noul teren al manifestării americane sub ideea ca nici o parte a globului să nu cadă sub dominația unei singure forțe externe. Din jurul anului 2010 scena internațională s-a schimbat (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, București, 2013). Ridicarea Chinei la rangul de supraputere, revenirea Rusiei la statutul de supraputere militară, afirmarea Germaniei și Marii Britanii ca actori internaționali de prim plan și altele, între care extinderea terorismului, semnalează încheierea lumii create în 1989. S-a intrat în lumea în care SUA este supraputerea hegemonică înăuntrul unei geometrii variabile (dependentă de economie, armate, politică, cultură) a mai multor supraputeri și puteri.
În această lume, așa cum atestă și campania prezidențială din America anului 2016, de partea americană se caută soluții de asigurare a securității, competitivității și hegemoniei SUA. Dezbaterea și cercetările declanșate nu se vor încheia însă odată cu tranșarea disputei electorale. De altfel, oricare va fi deznodământul, punctele de vedere ale lui Hillary Clinton, Donald Trump, Bernie Sanders vor conta în compunerea acțiunilor SUA. Va continua, totodată, explorarea celor mai diferite laturi ale prezenței americane în lume. Cum se concepe însă politica SUA în această fază a istoriei americane în care republica ancorată în Constituție se prelungește cu intervenția imperială? Unde se elaborează de fapt analizele și se articulează proiectele care se pun în aplicare prin deciziile americane? Iată câteva constatări. Politica SUA în lume stă pe o moștenire ideatică ce vine până în zilele noastre de la fondatori. Dacă citim documentele istoriei, ne dăm seama că deja în schimbul de idei dintre John Adams și Thomas Jefferson s-a vorbit de o „radiere (radiance)” în lume a ceea ce realizează America – „care va fi mai mult decât teritorială: va fi morală și politică”. S-a vorbit mai ales de misiunea, încredințată Americii de către Creator, de a răspândi binefacerile libertății în lume.
Cu timpul, asumarea misiunii nu a rămas o autointerpretare culturală, ci a fost convertită în termenii raporturilor de putere și ai intervențiilor. Deja oameni din jurul lui Andrew Jackson și, mai târziu, Abraham Lincoln au exprimat entuziast convingerea că misiunea Americii este de a experimenta o societate bazată pe libertăți individuale și de a fi, pe acest temei, „marea putere de pe pământ (the great power of the earth)”.
Optica americană clasică a sintetizat-o Woodrow Wilson într-o cuvîntare electorală din 26 mai 1912, când a spus: „noi am fost aleși, în proeminent aleși să arătăm națiunilor lumii cum ar trebui să pășească ele pe calea libertății” (Papers of Woodrow Wilson, Princeton University Press, 1977, p.443). Argumentul său primordial era reușita excepțională a Americii în virtutea religiei, proprietății private, democrației, pacifismului și, desigur, puterea fără egal a SUA. Woodrow Wilson voia atunci o Americă care sprijină Europa să depășească criza izbucnită în Primul Război Mondial. După criza economică din 1929, Franklin D. Roosevelt a făcut un pas în față voind o Americă ce salvează capitalismul și preia conducerea lumii. În Europa, știm prea bine, Max Weber era frământat de viitorul capitalismului și al societății moderne și a dat opera sa impunătoare de „Marx al burgheziei”, în replică la „Marx al proletariatului”. Președintele american a luat inițiative politice și a pus în mișcare crearea instituțiilor de care depinde și astăzi evoluția lumii, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Consiliul de Securitate al ONU, în organizările actuale.
Ulterior, SUA și-au deplasat argumentarea intervenției externe de la apărarea capitalismului, la apărarea lumii libere. În 1961, John F. Kennedy inaugura președinția cu cuvintele: „drepturile omului nu au venit din generozitatea statului, ci din mâna lui Dumnezeu” și chema la cultivarea lor. Jimmy Carter a adus apoi drepturile omului în centrul vieții internaționale. Barack Obama recunoștea, tot la inaugurare, în 2009, că „aceasta este sursa încrederii noastre: cunoștința că Dumnezeu ne cheamă să dăm formă unui destin incert”.
Deși pleacă de la moștenirea unei misiuni pe care fiecare președinte de până acum a invocat-o, politica externă americană nu se reduce la misionarism. Ea constă din decizii în contexte, pe care le prelucrează din perspectiva intereselor proprii, uneori de moment. Totdeauna se fac calcule ale satisfacerii intereselor americane. Unele calcule nu dau rezultate directe (cum a fost cel al democratizării Kuweit-ului, care trebuia să urmeze eliberării acestuia de sub irakieni) sau rămân cel puțin discutabile (cum a fost înlăturarea lui Salvador Allende în Chile pentru a-i face loc lui Pinochet). Nu în fiecare caz interesele converg cu valorile. Cei mai mari filosofi ai epocii, Jürgen Habermas și Richard Rorty, aveau dreptate să atragă atenția asupra nevoii ca America să-și păstreze autoritatea morală prin cultivarea valorilor care au făcut-o posibilă.
Pe de altă parte, din tradiția clasică a Americii s-au desprins linii de acțiune distincte, care se regăsesc nu numai în interpretările pe care le putem observa urmărind piața cărților americane, ci și în decizii. Dacă este să sesizăm convertirea misiunii în decizii politice modelatoare, atunci trebuie spus că rezerva la care se apelează și pe care o găsim în arhivele istoriei este mare. Sunt la dispoziție abordarea lui Jefferson a realității internaționale pe linia promovării valorilor republicii, abordarea lui Hamilton pe linia avantajelor economice, abordarea lui Jackson pe linia mândriei de a fi american, abordarea lui Wilson pe linia extinderii libertății în lume, abordarea lui Roosevelt pe linia răspunderii pentru soarta societății moderne, abordarea lui Kennedy pe linia securității lumii libere, abordarea lui Nixon pe linia fructificării raporturilor dintre supraputeri. Diferiți decidenți la Casa Albă și în instituțiile americane se alimentează din acest evantai de abordări, pe care caută să le pună de acord. Reușita este variabilă. Oricum, nu găsim astăzi o politică externă americană care să nu aibă alternative chiar înăuntrul Americii, uneori chiar în interiorul aceleiași administrații.
Oricît de plauzibile sunt comparațiile cu alte imperii din istorie, cazul Americii este diferit. De aceea, prevestirile conform cărora SUA vor împărtăși, în mod fatal, chiar în timpul vieții actualelor generații, soarta altor imperii nu se vor împlini. În cazul SUA avem de a face cu prima supraputere globală din istorie (Andrei Marga, Filosofia unificării europene, EFES, Cluj- Napoca, 2005). Nu se poate spune că America își datorează proeminența în primul rând forței militare. Aceasta este copleșitoare, desigur, dar se simplifică păgubos lucrurile când explicația se reduce la arme. America își datorează poziția, înainte de orice, „principiilor de organizare” și, desigur, viziunii pe care a angajat-o. Această viziune (cum am arătat în Andrei Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, București, 2016) este de natură să îi asigure continuu un avans în realitatea vieții practice. În plus, viziunea este promovată de forțe de anvergură intelectuală și, în multe cazuri, morală dintre cele mai capabile să o facă atrăgătoare în lume.
Mai este de observat că în SUA a apărut o specie nouă de analize în vederea deciziilor în materie de politică externă. În multe țări se cercetează istoria relațiilor internaționale, sociologia acestora, în unele se scriu cărți despre diplomație sau teoria relațiilor externe. America le cultivă pe toate acestea. Dar în SUA, tocmai ca urmare a viziunii de care vorbeam adineaori, s-a format o specie nouă de studii, diferită de cele amintite, dar și de expuneri ideologice ale politicii internaționale. Este vorba de studii strategice care explorează realități – inclusiv sub aspectul economiei, evoluției instituționale, armamentului, impactului culturii – și caută să identifice oportunități în vederea acțiunilor. Administrațiile americane sunt talonate de un puternic grup de analiză strategică de înaltă calificare. Acesta este unul dintre atuurile lor. În Germania se reia tradiția unei asemenea specializări, China și-o creează în acești ani, Marea Britanie și Franța se află pe direcție, dar SUA au amplitudine și sunt, în continuare, în avans.
Cine întreprinde explorările strategice? Woodrow Wilson o făcea el însuși și orienta administrația, fiind o personalitate de concepție. Franklin D. Roosevelt s-a folosit de Nicholas Spykman (American Strategy in World Politics.The United States and the Balance of Power, 1942), Truman de George F. Kennan (The Sources of Soviet Conduct, 1947), Kennedy de Hans Morgenthau (Politics Among Nations, 1948), Nixon de Henry Kissinger, Carter de Zbigniew Brzezinski. Nu era posibil programul lui Ronald Reagan fără Leo Strauss și numeroșii săi discipoli, nu se poate separa Bill Clinton de Joseph S. Nye și Robert O. Keohane (Power and Interdependence. World Politics in Transition,1977). În admi- nistrațiile recente, opțiunea pentru smart power și soft power a devenit pivotală, pe fondul apelării multor autori. Este evident că politica externă americană este fructul opțiunilor Casei Albe, Administrației și Congresului. Ea este elaborată, însă, de grupuri de cercetători (istorici, economiști, juriști, politologi, filosofi) cultivați de fundații, universități și publicații. Decidenții sunt alimentați continuu cu analize, argumente și proiecte, dacă nu cumva cei care analizează și concep îmbracă la nevoie ei înșiși haina de decident.
SUA fructifică cu succes unitatea dintre teorie și praxis, asupra importanței căreia deja vechii greci au atras atenția. Este vorba de ceva ce pune în valoare celebrul pragmatism creat odinioară în America. Pragmatismul mai este uneori confundat, de adepți și de critici, cu o rețetă sumară a afacerii sau chiar a descurcării în situație, deși, la origini, ține de o concepție despre realizarea pe Pămînt a împărăției lui Dumnezeu. America actuală dispune însă de versiuni reconstruite și aduse la zi ale pragmatismului, datorate prolificilor ei gânditori ei actuali. Să observăm că în Europa, dezbateri intelectuale pe teme cruciale abia dacă trec de birourile unor redacții. Locke, Kant, Max Weber și mulți alții au fost luați în serios în America. Aici, deschiderea pentru idei este continuă. În Europa, se mai crede că rolul celui care elaborează teoria se încheie cu plasarea ei în biblioteci, că, pentru decidenți, cultura teoretică este de prisos, sau că opinia concetățenilor și dezbaterea publică au puțină importanță, că decidenții pot fi înconjurați fără costuri de mediocri gata de aplauze, că liderul ar fi legitimat să ia decizii unipersonale, celorlalți rămânându-le conformarea. Pe scurt, în Europa sunt multe înțelegeri trunchiate ale relației dintre teorie și praxis. Socotită aici greșit, adesea, drept relicvă a stângii secolului al 19-lea, în SUA acea unitate este cultivată. Acest fapt lărgește orizontul acțiunilor, iar teoriile câștigă în relevanță. Nu este deloc puțin într-o lume în care cine dispune de teoria mai bine elaborată și-și asumă inițiativa este avantajat!

(fragment din volumul Lumea după 2010. Națiunile în schimbarea lumii, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg