Adrian Alui Gheorghe este unul dintre ultimele spirite enciclopediste ale unei literaturi care s-a rezumat recent la a testa epiderma realității. Chiar dacă generațional se integrează în gruparea optzecistă, cea care a dislocat poetic o lume ajunsă la saturație și care începuse să se reproducă manierist, poetul Adrian Alui Gheorghe – căci înainte de a fi romancier, eseist, publicist, dramaturg, redactor, el este poet – are un discurs propriu, inconfundabil. Ludicul revendicat al generației, natural suprapus unei paradigme în așezare, cea postmodernă, se evidențiază în limba dulce-moldovenească și molcom-înțeleaptă a poetului din Piatra Neamț. Dar poezia lui nu se limitează niciodată la orizontul îngust al comunității locale, deși, raportat la aceasta, una dintre isprăvile recente este editarea și publicarea jurnalului Carnete maro I, Ed. Cartea Românească, 2019, al unuia dintre cei mai importanți poeți contemporani, nemțeanul Aurel Dumitrașcu, mult prea devreme plecat. Adrian Alui Gheorghe respiră aerul literaturii naționale de prim raft, care a apucat a fi tradusă în câteva limbi și care se bucură de o constantă și binemeritată receptare. Mai presus de toate, despre Adrian Alui Gheorghe se poate spune că este altruistul care coagulează în jurul său comunități, care reflectă prin opera sa și prin acțiunile sale o remarcabilă deschidere, apetența pentru dialogul real și constructiv într-o lume a disputelor, orgoliilor, competițiilor. Îl cunosc pe Adrian Alui Gheorghe în această ipostază de promotor al activităților rodnice pentru cultură și, grație acestei poziții singulare (și vulnerabile deopotrivă), îl cred a fi fost singurul în stare să coaguleze și Comunitatea artistică, recentul volum de versuri publicat la Junimea (1). Doar că adevărata „comunitate artistică” este greu de reunit, iar atunci când se întâmplă a lua chip nu încrederea, ci o specie de invidie cultivată este cea care predomină. „Comunitatea artistică” nu este o „fotografie de grup”. Întâlnim în volumul de versuri al lui Adrian Alui Gheorghe două tipologii comunitare – una interioară, închegată în jurul poemului (de acolo vine și titlul volumului, de la splendidul text omonim, redând într-o exuberanță ludică stările și activitățile domestice închipuite, nu departe de comportamentul cotidian de la periferia urbanului): „E o casă plină de poeme./ Tata poem, mama poem, copilul poem./ Pe pereţi sunt atârnate poeme./ Pe o masă poem o bucată de poem așteaptă/ satârul poem să-l împartă în bucăţi de poem/ care vor fi puse pe o tavă poem/ care va fi împinsă brutal pe fundul/ cuptorului poem./ Tata poem stă înfipt într-un scaun poem/ și citește poeme dintr-un ziar./ Are ochelarii poem pe nas/ parcă e o paiaţă scoasă din uz./ Copilul poem a spart un poem și acum/ adună cioburile:/ vai, nu arunca poezia la chiuvetă/ că se înfundă canalul poem,/ strigă mama poem.// Bătăi în ușa poem:/ copilul vecinilor a venit/ să împrumute două poeme/ („numai până marţi, a spus tata!”)/ Mama poem îi împachetează două poeme/ îl mângâie pe creștet/ (ce mare te-ai făcut!)/ și brusc înduioșată de tentaţia artei/ în mica noastră comunitate/ îi spune cu voce domoală:/ unul dintre poeme puteţi să-l păstraţi/ e mica noastră contribuţie la/ sentimentul de zădărnicie care ne leagă.” (Comunitatea artistică, pp.8-9), în care rareori pătrund poeții (și numai cei aleși), iar o alta exterioară, reflectată frust, a poeților în trecere continuă: „Mi-au murit mulți prieteni./ Deși au murit, unii continuă să trăiască./ Paradoxală e viața, paradoxală e moartea./ Unii mă mai sună uneori, deși sunt morți./ Alții nu mă sună, deși par vii./ Viața morților e plină de stupizenii,/ moartea viilor e un decont pentru cei ce trăiesc/ în deșert. Unul dintre morți mi-a telefonat/ ca să îmi explice că s-a obișnuit cu moartea în viață/ încât mă urăște pentru că am rămas viu./ Închid telefonul, trag perdeaua.” (Blues, p.10).
Cele două comunități artistice, ale poemelor și poeților, sunt în completare, fără a fi neapărat complementare. Cele două jumătăți de adevăr nu întregesc adevărul.
Spre deosebire de poezia optzecistă angajată politic – o poezie a rezistenței prin cultură – în care ludicul rămânea de regulă pe palierul potențialității, ca tendință și nu ca formă de expresie manifestă, la Adrian Alui Gheorghe tocmai această trăsătură postmodernă dă culoare textelor sale, permițând prin această supapă să se insereze ironicul (care, la rândului lui, predefinește liniile de forță în coagularea așa-ziselor „comunități artistice”). Spre deosebire de această formă de angajare prin ludic, optzecismul românesc suprapus inserțiilor postmoderne (într-o societate profund modernă), radical și lipsit de toleranță și în raport și cu politicul, dar și cu modernismul târziu, nu își putea permite „să se joace”. Ironia optzecistă e corozivă, iar ludicul, deși enunțat ca trăsătură distinctivă, e mai degrabă marginal. Ironia optzecistă produce zâmbetul crispat și angajarea. Ludicul lui Adrian Alui Gheorghe îmblânzește relațiile, le relaxează, acoperă contondența (ba chiar o face inutilă) prin autoironie, depășește perspectiva anilor optzeci asupra jocului poetic cu sumă nulă. Interesant este faptul că doar „postmodernitatea ludică”, în contextul unei culturi postmoderne (nu hibride ca cea în care ne situăm) este înțeleasă a fi cadrul propice al avansului (implicit și politic) și poate că nu întâmplător este faptul că Adrian Alui Gheorghe se angajează și politic în societate în încercarea de a consolida comunități. Iar această angajare politică este vădit anti-marxistă, fie că ne raportăm la marxismul clasic sau la neomarxismul spre care au alunecat pe rând poeții angajați politic ai generațiilor decadiste din România.
Să revenim la această „comunitate artistică” românească, fragmentată politic, paradoxală prin însuși faptul de a fi nostalgică și după status quo-ul politic supus erodării, și după instrumentarul poetic al angajării politico-poetice a anilor ’80, fragmentată dintr-un soi de inconsistență, din lipsă de tărie și din invidie. Adrian Alui Gheorghe pătrunde cu instrumentarul „postmodernismului ludic” autohton, cultivat pe filonul consistent al ludicului și ironicului humuleștean (ce consistentă e această legătură cu poetul nostru!), în analiza concretului în alți termeni și pe un alt registru în raport cu congenerii. Pe de o parte, Adrian Alui Gheorghe este cazul unic al literaturii noastre în care discursul cu profund substrat religios nu este deconstruit prin ironia optzecistă, ci servește unei reconstruiri din interior. De aceea poate poemele primului ciclu din Comunitatea artistică sunt grupate sub umbrela unui nume cu rezonanță religioasă, „Fericirile”, în încercarea de instituire a unui nou umanism (sau de revenire la umanismul cristic). Volumul său de versuri este o încercare de punere împreună sub semnul unei umanități nediluate, mai corect spus al unei umanități profunde, a ludicului postmodern și a creștinismului profund, al martiriului asumat – ilustrativ fiind ciclul doi, de fapt amplul poem intitulat Sfântul – și al admirabilei seninătăți pe care doar starea de perpetuă copilărie o poate invoca. Reverberații ale marii literaturi ruse se regăsesc în profundele poeme despre moarte, autosubminate ironic: „Mormântul meu e gol./ Am înviat demult” (Astăzi am văzut locul în care îmi va fi mormântul, din cimitirul Eternitatea din Piatra Neamț, pe care l-am primit pe gratis ca efect al faptului că sunt cetățean de onoare al orașului, p.13; „Azi plouă./ Mâine trece ploaia să își ridice corespondența./ Poimâine e miercuri.// Apoi lucrurile intră într-o normalitate/ aproape dureroasă” (Blues, p.7) sau „Trăiesc laolaltă cu câțiva morți/ și cu câțiva vii/ de prea multe ori morții îi încurajează pe cei vii:/ rezistă, rezistă,/ l-am auzit pe Dumnezeu cu urechile mele spunând/ că viitorul nu-i atât de negru!” (Fericirile, p.27), în care varul ironiei se scorojește de pe gravitatea expresiei. Tot din același amplu spațiu cultural, dar nu neapărat sub amprentă dostoievskiană, regăsim influențe ale absurdului în chipul deformat al propriei vieți care îmbracă aceeași plasticitate a fizionomiei ca în Nasul lui Gogol: „Aș vrea să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume/ să motiveze într-un fel faptul că azi dimineață/ spălându-mi fața am văzut că pielea obrazului acoperă o groapă/ nesfârșită am băgat pumnul până la cot, apoi am introdus ambele mâini/ ca și cum aș fi avut ceva de făcut pe acolo, am aranjat micul mobilier/ de interior uman, ceva incertitudini, ceva gratuități,// iar poemul pe care aș vrea să îl scriu ar trebui să scoată/ furnicile din mușuroaie, o revoltă spontană:/ că de când/ cuvintele/ pot să ia/ în posesie obiectele/ pietrele/ gândurile// (da, sunt de acord: de când?)// Aș fi vrut să scriu un poem care să justifice rostul meu în lume/ dar n-am mai găsit rostul/ dar n-am mai găsit lumea.” (Rostul, p.64).
Adrian Alui Gheorghe se așază în convergență și cu tendințele poeziei românești actuale care cultivă epicul, dar nu în spiritul baladescului cerchist, ci în cel al epopeicului ludic și ironic de filiație optzecistă (a se vedea, spre exemplificare, un Mircea Cărtărescu din prima fază a creației sale, sau, de ce nu, un Traian Ștef actual). Sfântul, un fugar din icoane (cu intriga enunțată de la bun început: „De la Schitul Pocrov, într-o seară de toamnă,/ un sfânt a fugit din icoană”, p.69), este interpretat în desfășurarea epică sub multiplele voci ale cotidianului coroziv, cu gravitatea asumării martiriului.
Comunitatea artistică e deopotrivă a vocilor acelui cotidian, expus în bazarele intitulate „Mc’poezie”: „Dacă poeții ar trebui să facă zi de zi/ tot ce spun în poeziile lor” (din poemul omonim de la p.89) și „Comedia literaturii. Reloaded”: „Dacă ar ști cititorul/ câtă primeneală filosofardă/ se ascunde/ sub ceea ce se numește/ îndeobște poezie/ pe care el ar trebui să o/ cinstească precum o religie/ a unui trib/ ales” ș.a.m.d. (Bazar, p.121), dar și a vocii lăuntrice a celui fără scăpare în procesul lapidării critice. Din această comunitate a vocilor lăuntrice, ordonatoare, care continuă să reverbereze, fac parte Aurel Dumitrașcu, Dinu Flămând, Radu Săplăcan, Petru Ursache ș.a. Ei au coborât deja în universul domestic al poemului care proclamă umanitatea în ciuda „zădărniciei ce ne leagă”, în timp ce vocile agorei cer – într-o comunitate de conjunctură, mânată de țelul distrugerii, al deconstrucției – lapidarea. Comunitatea artistică e receptată diferit, din fericire, și o subliniază în câteva tușe părintele Constantin Necula: „Pentru iubitorii de poezie volumul este o desfătare. Un început de redescoperire a scrisului pentru cei care iubesc scrisul. Un lung, foarte lung poem tăcut, pentru cei care iubesc tăcerea.” Prin această profunzime a așezării într-o realitate a literaturii devoratoare de sine: „Am ajuns la poezie/ când poezia/ era pusă să își scrie/ cu sânge propriul act de deces/ (eventual cu stil,/ eventual recunoscându-și eșecul)// m-am născut într-o literatură/ care e un fel de mamă/ care-și sufocă pruncii la naștere,/ cu perna,/ pentru că nu are cu ce să îi crească” (Destine, p.123), Adrian Alui Gheorghe propune cel mai consistent și valoros volum de poezie al anului pandemic. Vocea lui e, în paginile Comunității artistice, vocea gravă a Cassandrei neascultate, dar într-o emisiune care reflectă înțelegerea profundă a faptului că e neascultată. Poemele ludice și ironice din Comunitatea artistică trădează această înțelepciune a asumării cu convingerea exprimată că asumarea nu mai este o valoare într-o lume artistică decrepită, căzută în desuetudine, într-o formă de hibridate compromițătoare, incapabilă de a reda altceva decât coaja purulentă a realități imediate prin așa numita poezie a cotidianului. Pentru adevărata „comunitate artistică” nu comunicarea fără rest e calea, ci cuminecarea poetică pe care o săvârșește intenționat Adrian Alui Gheorghe în volumul de față. Comunicarea cu rest a operei deschise.

 

 

Note
1 Adrian Alui Gheorghe. (2020). Comunitatea artistică. Iași: Editura Junimea, colecția Cantos. 175p.