Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

D. D. Roșca la ceasul reeditării

Toți cei care, într-un fel sau altul, au ajuns în preajma celui care a fost profesorul și filozoful D.D. Roșca au aflat cu destulă ușurință că i se spunea Dede. În semn de alintare, așa l-a botezat draga lui soție și așa a rămas. A rămas așa pentru prieteni, pentru cunoscuți și chiar pentru cei care-i audiau cursurile. Îmi aduc aminte că, între noi colegii, nu i-am zis niciodată pe numele mare. Ne spuneam între noi că am fost la cursul lui Dede, că învățăm pentru Dede etc. Învățam serios pentru examenul lui deoarece nu era un examen prea ușor.
Dar să lăsăm povestea cu numele mare și cu numele mic și să vedem ce s-ar putea scrie despre ceasul reeditării.
Despre acest ceas, primul lucru care trebuie spus este că îl avem datorită profesorului Vasile Muscă. Îl avem de la acela care a înțeles că și opera marelui filozof clujean trebuie coborâtă din rafturile bibliotecilor și adusă în cele ale librăriilor. A înțeles că și opera semnată de D.D. Roșca trebuie să ajungă, între coperți noi și în file proaspete, în mâinile unor noi generații de cititori.
Un al doilea lucru pe care l-aș scrie ar fi că ceasul reeditării lui D.D. Roșca vine cu o oarecare întârziere. Vine mult în urma multora dintre colegii lui de meserie și de generație – L. Blaga, E. Cioran, C. Noica, I. Petrovici, Nae Ionescu ș.a. Toți aceștia au prins ceasuri mai bune, ceasuri ale dimineții sau ale amiezii. Ceasul lui D.D. Roșca, dacă nu-i al doisprezecelea, este oricum un ceas care duce spre miezul nopții.
S-ar putea întâmpla ca această întârziere să fie produsul unui joc al întâmplării. S-ar putea însă ca ea să fie legată de faptul că, după 1989, persoana și personalitatea filozofului să fi intrat într-un anume con de umbră. În ultimii 25 de ani, despre D.D. Roșca s-a vorbit și s-a scris puțin, supărător de puțin. Despre alții, însă…
Tare aș fi tentat să intru în comentarea celor două fapte – întârzierea și conul de umbră. Mă tem, însă, că un asemenea demers m-ar duce spre două zone tematice destul de complicate, zona unor considerații de filozofie comparativă și aceea a rolurilor pe care ideologicul le-a jucat în conturarea tabloului de azi al gândirii noastre filozofice. În oricare din zonele indicate se poate intra destul de ușor, dar nu se știe dacă se mai poate și ieși. Așa că… Așa că las toată această dublă confruntare filozofică pe seama celor care vor scrie despre evoluția gândirii noastre filozofice în această complicată și interminabilă perioadă de tranziție.
Dacă las complicațiile abia amintite pe seama altora, aș putea trece direct la actul sau faptul reeditării. Așa ceva s-ar putea face în mai multe feluri. S-ar putea, de pildă, decupa două, trei titluri de lucrări și recurge, apoi, la comentarea lor. S-ar putea identifica două, trei concepte de bază și dovedi, pe baza lor, unitatea care există în interiorul diversității. S-ar putea vorbi despre un D.D. Roșca filozof de atitudine. S-ar putea constata, cu destulă ușurință, că acesta n-a scris niciodată fără o țintă atitudinală și, în interiorul acesteia, fără o țintă polemică, fie textuală, fie subtextuală. Și, în fine, dar nu în ultimul rând, despre cele trei volume s-ar putea vorbi din perspectiva actualității lor de ieri, de azi și, poate, chiar de mâine.
Dintre toate aceste posibilități am ales-o pe aceasta din urmă. Am ales-o pe motiv că permite cel mai bine surprinderea iminenței sau iminențelor reeditării. În cazul oricărei reeditări, problema problemelor este aceea a modurilor acesteia de a răspunde unor nevoi ale prezentului.
Despre necesitatea și actualitatea reeditării operei lui D.D. Roșca s-ar putea, de asemenea, scrie în mai multe feluri. S-ar putea vorbi, de pildă, de un D.D. Roșca actual prin dimensiunea raționalistă a filozofiei lui – Doamne, câtă nevoie avem astăzi de raționalitate – sau prin dimensiunea dialecticității – Doamne, câtă nevoie avem și de suplețea dialectică, sau prin modul celui în cauză de-a filozofa, de-a gândi și de-a scrie filozofie – Doamne, câtă nevoie avem și de așa ceva etc.
Dintre toate felurile posibile l-am ales pe cel care să-mi permită să surprind cel mai bine liniile de forță ale gândirii filozofului, notele de fond ale moștenirii lui ideatice.
În acest sens, mai întâi despre Existența tragică, despre actualitatea conținuturilor ei. După cum se știe, această carte este opera de căpătâi. Este locul în care D.D. Roșca și-a pus în text nucleul tare al viziunii sale filozofice. În paginile acestei cărți, pe baza unor întinse fapte de existență, de mari realizări ale cunoașterii științifice și, nu în ultimul rând, de subtile analize filozofice, se ajunge la constatarea că existența, în calitatea ei de Mare Tot, este „și rațională, și irațională”. Bine acoperită ontologic și bine articulată epistemologic, constatarea în sine, în plan atitudinal, nu putea conduce la altă concluzie decât la aceea că viața noastră se mișcă sub semnul tragicului. Tragicul ar fi dominanta modului nostru de a fi, ar fi sentimentul de fond al condiției noastre. Un sentiment deloc „confortabil.”
Pentru că e prinsă în titlul cărții și pentru că este cel mai pe larg teoretizată, destul de multă lume consideră că expresia de tragic spune totul sau aproape totul despre filozofia aceluia care a scris Existența tragică. De fapt, lucrurile nu stau chiar așa. „Tragicul” vizează și dă seama doar de o parte din concepția despre lume și despre om a aceluia care a fost D.D. Roșca. Judecând după toată bogăția de idei cuprinsă în paginile cărții, concepția sa filozofică s-ar așeza bine și plenar doar într-un cuplu conceptual, cuplul „Tragic” și „Eroic”. În concepția sa despre om și despre condițiile lui existențiale, filozoful clujean n-a rămas doar la semnalarea tragicului, a căutat și modalitățile noastre de a ne confrunta cu el, de a încerca să-l depășim.
Este adevărat că expresia „eroic” apare ceva mai rar în economia textului. Ea apare, însă, destul de des la modul subtextual. Despre eroic este vorba atunci când se scrie despre „duhul creator”, despre „optimismul sănătos”, despre „toți aceia care au adus ceva nou pe această lume, fie din domeniul profan, fie în împărăția spiritului, toți acei care au coborât o fărâmă de Cer pe acest Pământ, toți acei care au împărțit aici puțină dreptate”. Și mai explicit despre același spirit: „Susținem, deci, că sentimentul tragic al existenței, neliniștea metafizică și tensiunea sufletească mare… sunt izvor de foarte mare putere sufletească… Și mai susținem că puterea sufletească amintită e creatoarea celei mai mari libertăți pe care omul o poate cuceri în această lume. Libertate activă, transformatoare de lume, nu libertatea pasivă de simplu protest. Folosind o formulă anterioară, să zicem pe scurt: libertatea eroică”.
Când D.D. Roșca a scris „nu libertate pasivă” și „nu simplu protest”, parcă l-a anticipat pe A. Camus, îl anunța pe acela care, în eseul Mitul lui Sisif, filozofează, larg, pe teme ale condiției umane. În acest context, atunci când aduce în discuție probleme de atitudine, nu trece dincolo de sentimentul revoltei, de gestul unui simplu protest. În plus, același Camus îl îndeamnă pe om să se împace cu condiția lui sisifică și, cu toată amărăciunea, să trăiască și să moară „fericit”.
Când D.D. Roșca a scris „libertate activă”, și nu una „pasivă”, subtextual parcă l-a vizat pe M. Heidegger. Acesta, în Ființă și timp, cu câțiva ani înainte, filozofase, ca nimeni altul, pe teme ale poziției și condiției noastre în lume. În această filozofare, sub forma sau formula Daseinului, se face din om o înaltă și veritabilă entitate metafizică.
Pus pe dimensiunea temporalității, Daseinului, și implicit omului, i se descoperă „devenirea întru moarte”. După această tulburătoare devenire despre vreo atitudine, niciun cuvânt. Daseinul nu este și nu poate fi nici optimist, nici pesimist. Neutral, el trebuie doar să-și umple timpul dintre naștere și moarte, dintre momentul „aruncării” în lume și cel al „scoaterii” din lume.
Prin cele scrise despre „coborârea unei fărâme de Cer pe Pământ”, D.D. Roșca parcă l-a vizat direct pe S. Kierkegaard, pe cel care, cu mult înaintea lui, a semnalat deznădejdea, disperarea, angoasa ființei umane individuale. Toate acestea născute din tensiunile dintre om și Dumnezeu. Pentru a-și depăși aceste tensiuni, consideră filozoful danez, omul nu are altă cale decât acea a unei permanente apropieri de Dumnezeu, aceea a urcării la Cer. Pentru aceasta, Kierkegaard îi sugerează omului calea credinței, îi sugerează să creadă cu credință mare și fără nicio încercare de motivare rațională. O asemenea motivare nu există. Omul trebuie să creadă pur și simplu, să creadă cu ardoarea cu care a crezut Avraam. Să creadă așa cum a crezut Avraam atunci când, tăcând, cu surcelele în spate și cu Isac de mână, a urcat spre locul în care urma să-și sacrifice copilul.
Când D.D. Roșca a scris despre „libertatea activă”, adică despre aceea menită să ducă spre atingerea unor ținte, parcă l-a vizat, tot cu anticipație, și pe J.P. Sartre. Acesta a scris mult despre libertate. El a văzut în aceasta caracteristica fundamentală a „Pentru sinelui”, adică a omului. În cazul francezului, însă, libertatea apare ca o libertate în sine, ca o libertate de dragul libertății, ca una de tipul „condamnării” noastre la libertate.
Din aceste câteva considerații de filozofie comparată, concluzia care s-ar putea desprinde se impune ca de la sine. Ea e la îndemâna oricui. Se impune cu așa ușurință încât…
Încât se pare că a venit momentul să vedem cam ce-i cu actualitatea? Să vedem ceva mai îndeaproape prin ce anume cele scrise în Existența tragică nu s-au stins, n-au devenit pagini de simplă istorie.
Actualitatea cărții lui D.D. Roșca stă în conținutul ei, în viziunea filozofică pe care o poartă cu sine. Mai stă în adevărul pe care-l exprimă, în faptul că, într-adevăr, viața noastră este făcută din tragic și eroic. Zilnic oamenii își duc viața după regula sesizării tragicului și a depășirii acestuia. De la această regulă nu avem pardon. Și dacă nu avem, atunci cele scrise de D.D. Roșca în cartea sa de căpătâi au fost actuale atunci când au fost scrise, au rămas actuale și după aceea și mai sunt actuale și astăzi. Poate astăzi, mai actuale decât odinioară. Parcă astăzi avem și mai mare nevoie de adevărurile și îndemnurile cărții. Îndemnuri de a nu trăi oricum. Îndemnuri de a face ceva nou sub soare, de a lăsa ceva în urma noastră. Cei care pot crea în domeniul spiritului să lase după ei un grăunte de adevăr, o fărâmă de bine ori un strop de frumusețe.
Luată și judecată în întregul ei, Existența tragică este o carte mică prin numărul său de pagini, dar este una mare prin conținutul ei filozofic. Ea face parte, aș zice eu, din categoria cărților eterne.
O altă pistă care poate duce spre actualitatea operei lui D.D. Roșca este aceea a interesului acestuia pentru Hegel. Acest interes s-a născut de timpuriu, s-a născut pe când un tânăr săliștean își căuta pe la Sorbona un titlu pentru o teză de doctorat, în această căutare s-a ajuns la Influența lui Hegel asupra lui Taine. Un titlu ambițios, un titlu de atitudine. Pe vremea aceea, în mentalul filozofic parizian, era foarte încetățenită ideea că opera lui Taine stă puternic sub influențele pozitivismului. Tânărul săliștean s-a angajat să se confrunte cu această opinie și să și-o impună pe a sa.
Interesul lui D.D. Roșca față de întinsa operă hegeliană nu s-a stins odată cu susținerea tezei. Acest interes s-a întețit și a dus la multe alte scrieri. A dus până la a face din cultivarea gândirii hegeliene în spațiul nostru filozofic o preocupare constantă, preocupare care, în ultima perioadă a activității sale, a ajuns la munca titanică de traducere a unor întinse lucrări hegeliene în frumoasa limbă românească.
În scrierile sale despre Hegel, D.D. Roșca ne-a lăsat moștenire gânduri prețioase despre cum să ne apropiem de lectura cărților marelui filozof german, cum să-i înțelegem conceptele, cum să le decodificăm spiritul dialectic. A înțeles că de la regulile acestor cărți mari – mare și la propriu, și la figurat – nu avem pardon. Că vrem, că nu vrem, că ne place, că nu ne place, lumea, în ansamblul ei, se mișcă dialectic. Se mișcă după lanțul de momente și de concepte: contradicție, devenire, cantitate, calitate, măsură, negare și negare a negării. Se mai mișcă după schemele: în sine, în altul, în sine și pentru sine, apoi teză, antiteză și sinteză.
De multe ori, atunci când se scrie despre Hegel și despre moștenirea lui ideatică, se cam reduce totul la schema teză, antiteză și sinteză. O reducere supărătoare, chiar foarte supărătoare.
În scrierile sale, D.D. Roșca nu l-a redus pe Hegel la niciuna din schemele lui. L-a considerat, în toată bogăția și complexitatea lui. Ne-a explicat multe din momentele acestei complexități. De toate aceste explicații e foarte mare nevoie și astăzi. Și e mare nevoie nu numai din motivele strict filozofice invocate mai sus. E mare nevoie și din motivele care țin de o anume împrejurare istorică. În ultima vreme, după 1989, atât Hegel, cât și dialectica acestuia au ajuns într-o anume cădere liberă. Dacă gândirea lui Marx a fost influențată de cea a lui Hegel, atunci e bine să te ferești nu doar de Marx, ci și de Hegel și de dialectica acestuia. Nu mai e la modă să vorbești despre dialectică, în niciuna din formele ei ideatice.
În producerea unei asemenea stări de spirit, de vină este ideologicul. Din nou, interesele mari sau mici sunt cele care fac filozofia, care-i trasează liniile mișcării. Ideologicul a devenit din nou prioritar. Adevărurile gândirii filozofice, ca adevăruri ale general umanului, ca adevăruri veșnice, nu contează. Contează interesele, contează ideologicul.
Se pare că n-am învățat nimic din vremurile în care ideologia făcea filozofia. Se pare că n-am reușit decât să înlocuim o ideologie cu alta. Cu una mai agresivă, cu una care se ascunde sub masca non-ideologiei.
Am putea nădăjdui că cele scrise de D.D. Roșca pe teme hegeliene, pe teme ale dialecticii să mai stopeze câte ceva din abia invocata „cădere liberă”. Dacă dialectica lucrurilor și ideilor există, dacă de la așa ceva nu avem pardon, atunci e bine ca această dialectică să fie întâmpinată într-o cât mai bună cunoștință de cauză.
O altă cale de mare acces la actualitatea reeditării operei filozofice a aceluia care a semnat D.D. Roșca este aceea de a apela la studiile și eseurile cuprinse în cele trei volume.
Din lista acestora aș invoca, mai întâi, actualitatea pe care o văd în studiul „Rațional și irațional”. Este vorba de acel cuplu conceptual care, într-un anume fel, dă seama de întreaga operă. De altfel, prof. V. Muscă consideră că acest cuplu străbate gândirea profesorului clujean, de la începuturi până la sfârșitul ei. Realmente, dacă ar fi să-l definim pe D.D. Roșca printr-un singur concept, atunci acesta ar fi cel de raționalist. Dar ar mai fi unul aș zice eu, ar mai fi unul care străbate toată opera, ar fi cel de dialectic. Filozofia sălișteanului și clujeanului, săliștean prin origine și clujean prin consacrare, ar fi mai bine prinsă și mai bine acoperită dacă i s-ar spune raționalism dialectic.
Dar să lăsăm această temă pentru alte vremuri și pentru alte condeie. Să revenim la actualitatea eseului.
În paginile acestuia este vorba de o frumoasă, consistentă și dreaptă prezentare și comentare a cărții lui L. Blaga Eonul dogmatic. Sub acest titlu, marele filozof, și el clujean, caută și alte mecanisme de cunoaștere, mecanisme care să fie altele decât cele ale raționalului și logicului obișnuit. Așa s-a ajuns la cuplul noțional „enstatic” și „ecstatic”. Enstaticul ar fi logicul cel de toate zilele. Ecstaticul ar fi setul acelor mecanisme care ar putea depăși puterile cognitive ale enstaticului. În accepțiunile lui Blaga, ecstaticul deschide destule portițe unor forme de irațional. Pe aceste portițe filozoful ajunge să postuleze existența unor „iraționale definitive”. Cu o asemenea poziție epistemologică D.D. Roșca nu este de acord. El se dezice categoric de teza că ar putea exista asemenea „iraționale”.
Dar pe noi nu ne poate reține toată discuția despre „raționale” și „iraționale”. Pe noi ne interesează doar momentele de actualitate. În numele acestora aș zice că într-o lume în care iraționalul curge pe toate ulițele vieții noastre, pledoaria făcută rațiunii, raționalului, raționalității e plină până peste cap de actualitate. Aș mai îndrăzni să consider, într-un al doilea rând, că modul lui D.D. Roșca de a se raporta la una din lucrările de bază ale prietenului său, Blaga, ar putea constitui un exemplu de raportare la întreaga operă blagiană. O raportare sobră, serioasă, dreaptă, dar pe alocuri și critică. Această raportare arată că despre Blaga și filozofia acestuia se poate scrie corect, drept, frumos, și nu numai în superlative. Filozofia lui Blaga este, prin sine, atât de mare, de rotundă, de frumoasă în textul ei, încât nu are nevoie de nicio înfrumusețare exterioară.
Când am recitit eseul „Valori veșnice” m-au uluit adevărurile lui. Când m-am uitat la anul publicării, 1943, parcă m-a uluit și mai tare curajul lui. Erau vremurile în care prin Europa mărșăluiau un fel de tancuri care striveau sub șenilele lor tocmai valorile mari ale Europei. Au strivit marele triunghi valoric moștenit de la antici – adevăr, bine, frumos – și marele triunghi moștenit de pe baricadele revoluției franceze – libertate, egalitate, fraternitate. Au strivit tot spiritul axiologic european.
Azi, prin aceeași bătrână Europă mărșăluiesc alte tancuri. Ele nu mai demolează pentru că nu mai au ce demola. Ele, însă, nu vor să ne lase să ne întoarcem la valorile noastre; vor să ne impună valorile lor. În lumea acestor valori numai banii sunt valoare veșnică. Restul… Restul, la dispoziția acestora.
Spiritul european nu se prea recunoaște în câmpul acestor valori. În plan general filozofic, nu ne recunoaștem umanismul și raționalismul, în plan religios, cam ciudat, dar nu ne vedem creștinismul. Nu-l regăsim pe Kant, pe cel care ne-a învățat de atâtea ori și pe atâtea pagini că omul nu trebuie niciodată considerat ca un mijloc, ci întotdeauna doar ca un scop. Mai pe scurt, în valorile care ni se propun și impun nu prea regăsim valorile noastre veșnice.
E interesant și necesar de notat că la mișcările de demolare a valorilor veșnice s-a alăturat și filozofia. Sub formula post-modernismului pledează și aceasta împotriva eternului și universalului. Cu un alt cuvânt, împotriva general umanului. Toate formele de cultură și toate sistemele lor de valori trebuie supuse „deconstrucției” și „relativizării”, totul trebuie judecat doar în funcție de circumstanțele locului și timpului. Valorile veșnice sunt considerate ca fiind doar o simplă himeră.
Dar, pentru toate cele care se referă la valori, să revenim la eseu. Să încercăm să-i decodificăm sensurile. Pentru aceasta, fie și numai pentru câteva fraze, să-i dăm cuvântul autorului. Pentru D.D. Roșca, valorile veșnice nu numai că există, dar ele și trebuie să fie. Ele sunt acelea care „se impun cu evidență constrângătoare tuturor conștiințelor”. Ele „formează patrimoniul spiritual comun întregii lumi civilizate.” „Ele pot fi înțelese în toate limbile pământului”. Cu referire la valoarea nr. 1 a oricărei scări de valori, D.D. Roșca scrie: „încă o dată deci: nu există adevăruri specifice. Adevărul este numai unul. Când e al tău, el e al tuturor oamenilor de bună credință”… „Adevărurile care nu sunt decât ale unui ins sau ale unui grup nu sunt adevăruri”… „Și dreptatea e numai una” și „nu e adevărat că forța ca atare poate fi izvor de drept și de dreptate”. Cu privire la opozițiile axiologice dintre bine și rău, opoziții fără de care morala nu poate fi morală, același gânditor scrie: „Nu există împrejurări care ar putea îngădui unui popor să înlăture principiar deosebirea calitativă dintre bine și rău. Cine o suprimă principiar renunță la calitatea sa de om și se întoarce la în împărăția dobitoacelor, cu toate consecințele acestei reîntoarceri.”
Oare e cazul să mai insist pe adevărul celor spicuite și pe ținta lor? Oare nu e clar că fără valori veșnice nu se poate? Oare nu e clar că avem datoria să oprim disprețul față de asemenea valori? Că avem datoria sfântă de a ne întoarce la adevăr, bine și frumos, la libertate, egalitate și fraternitate? Am mai putea zice dreptate și demnitate. Oare nu e limpede că tocmai setul valorilor veșnice trebuie să fie punctele de sprijin ale conduitelor individuale și punctele de perspectivă ale oricărei evoluții istorice sănătoase? Dacă da, atunci să ascultăm de eseul lui D.D. Roșca, să ne întoarcem la valorile veșnice.
Am vrut să sar peste momentele de actualitate ale eseului „Neotomism și neotomiști”. Mi-au sărit, însă, în minte dezlănțuirile de pe la noi ale complicatului fenomen religios. Pe la noi asistăm la un adevărat dezmăț al religiozității. Enoriașii se întrec în a se călca în picioare pe la mânăstiri, pe la moaște, pe la icoane, pe la cumpărarea unei ape căreia i se zice apă sfințită.
În planuri ale scrisului religios, cu palide trimiteri la filozofie și ale scrisului filozofic, cu serioase deschideri spre religie, dăm peste toate influențele tomismului și neotomismului.
După cum se știe, teza tezelor gândirii tomiste este că toate ideile și sentimentele religioase se bucură și se pot bucura de binecuvântarea rațiunii și raționalității. Demontarea acestei teze a fost începută de Descartes, continuată de Spinoza și desăvârșită de Kant. Acesta a argumentat zdrobitor că în plan strict rațional și strict cognitiv, tot ce ține de fenomenul religiozității nu poate duce decât la antinomii. După Kant, nicio minte filozofică, cât de cât sănătoasă, nu mai caută fenomenului religiozității alte motivări decât cele care vin din partea moralei și moralității.
Teza tezelor gândirii neotomiste este că religia de azi nu mai este aceea din perioadele inchiziției, că biserica vremurilor mai noi nu mai respinge și nu mai condamnă rezultatele mari ale cunoașterii științifice. Această teză majoră este ajutată imediat de o alta: rațiunea și credința pot produce, fiecare în felul ei, adevăruri veritabile și neîndoielnice. Cu alte cuvinte, rațiunea și credința nu mai sunt și nu mai trebuie să fie în raporturi de radicală opoziție. Ele sunt săbii care pot și care trebuie să încapă în aceeași teacă.
Același lucru trebuie să se întâmple și cu raporturile dintre religie și filozofie, filozofie și religie.
De pe pozițiile unui raționalism suplu și robust, D.D. Roșca se dezice de toate tezele mari și mici ale tomismului și neotomismului. Se dezice mai ales de ideea că mecanismele credinței ar putea produce și ele adevăr autentic. Pentru filozoful D.D. Roșca, izvoarele adevărului nu pot fi decât cele ale rațiunii: „Aristotel și toate celelalte sisteme filozofice neteologice nu recunosc ca izvoare ale adevărului decât «facultăți» naturale ale spiritului omenesc. Cum se știe, acestea se cheamă: rațiune, experiență, intuiție, acțiune etc”.
Ni se pare clar. Ni se pare clar că sunt vizați toți cei care, în trecut și astăzi, au crezut și mai cred în așa numitul „dublu adevăr”.
Actualitatea eseului „Știință și filozofie” îi vizează doar pe filozofi. Despre scrisul acestora, primul lucru care s-ar putea observa este sărăcia. Din motive cam greu de înțeles, se poate spune că filozofia a cam întors spatele filozofării pe marginea sau în prelungirea datelor cunoașterii științifice. Cunoașterea de tip filozofic, de la noi și nu numai de la noi, este încă departe de a fi asimilat ontologic, epistemologic și antropologico-filozofic conceptele mari ale științei de azi: computer, robot, informație, entropie, cutie neagră, codificare și decodificare, cod genetic, spațiu cosmic etc. Toate acestea își așteaptă încă filozofarea. În fața unei asemenea așteptări, îndemnul lui D.D. Roșca de a se filozofa prin excelență pe marginea și în prelungirea fenomenului științific ne apare ca fiind cu atât mai necesar și mai actual: „Cunoașterea filozofică nu poate face abstracție de știință. Când e serioasă, ea trebuie să recurgă la împrumuturi luate din tezaurul de cunoaștere al celei mai controlate, mai verificate, mai certe și mai obiective forme de cunoaștere, care este știința.”
Nu știm dacă se poate ceva mai clar: „filozofie serioasă” nu se poate fără „tezaurul” cunoașterii științifice. Să sperăm că unii din cei care, ocupându-se de filozofie, vor citi aceste rânduri, vor ține seama de consistența și de adevărul lor.
Sărind peste momentele de actualitate ale multor eseuri – „Mitul adevărului”, „Minunea greacă”, „Europeanul Bărnuțiu” etc. – nu pot sări peste cele care se află în eseul „Despre unele puteri ale științei”.
Eseul este forma scrisă a cuvântării pe care D.D. Roșca a ținut-o în fața studenților Universității clujene, universitate refugiată la Sibiu. Era în 1942.
În această cuvântare s-au spus pe atunci atâtea adevăruri pline de actualitate încât, dacă ar fi să le cităm, ar trebui să cităm tot eseul. Cum să nu fie actual și astăzi îndemnul de „a căuta adevărul pentru adevăr”, de a considera universitatea ca fiind „altar curat al științei pure”, de a vedea în studențime „elita unei națiuni”, de-a considera „Viața spirituală o valoare supremă” și de a afirma că „investigația științifică” trebuie să întrețină „sentimentul demnității umane”. Cum să nu fie actual gândul că „…pentru a fi fericit e nevoie să-ți fixezi o țintă de ordin mai înalt, să urmărești realizarea unui ideal care te depășește. Astfel, munca și creația științifică pot fi, pentru cei care se dăruiesc cu totul lor, izvoare de fericire.”
Actualitatea gândurilor abia schițate este așa de adâncă și așa de întinsă încât îmi vine să afirm că eseul, acum în discuție, ar putea fi citit nu numai azi, dar și mâine, și poimâine în fața oricăror studenți din oricare universitate, la început de an universitar.
După cele scrise despre acest ultim eseu, aș putea pune punct. Aș putea considera că în toate cele de mai sus am reuși, cât de cât, să creionez actualitatea reeditării operei filozofice a aceluia care semna D.D. Roșca și să conving că această reeditare a răspuns unei neîndoielnice necesități.
Și acum, chiar pentru a pune punct, să-l mai invocăm încă o dată pe Vasile Muscă. Să-i spunem încă o dată că prin coordonarea reeditării și-a făcut datoria nu numai față de acela care i-a fost mentor în toată viața lui universitară, dar și față de una din cerințele literaturii noastre filozofice actuale. De aceea, încă o dată se cuvin felicitări și editorului acestor volume, profesorul Vasile Muscă.

Freiburg, 25 noiembrie 2015

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg