Concursul Național de Literatură „Ioan Slavici”, 2020
Premiul III, Secțiunea Roman

 

 

(fragmente)

 

 

4 Mai 1992, Gura Bîcului1, la Nistru

— Vii?
— Stai tati, stai, trebuie s-o culc de-amiazi mai întâi. Adoarme greu, are fierbințeală și tușește tare. Cum pune capul pe pernă, cum o ia de piept. O adorm și vin.
Era la vârsta păpușilor. De câte ori se întâmpla ca vreunul din frații ei să se îmbolnăvească – ea era singura fată – păpușile, mai ales mezina, cădeau și ele la pat. Cea mai mică era și cea mai sensibilă. Tratamentul trebuia urmat cu sfințenie. Ceea ce le dădea mama ghiocilor de copii, neapărat și fără obiecții luau și păpușile. Cum altfel să se înzdrăvenească deodată cu frații? Să se joace din nou împreună. Boleau împreună, mâncau împreună, se jucau împreună. Cei doi frățiori mai mici, fratele cel mare – el mai puțin, deși nu se arăta fățiș dezinteresat de joc, pentru că nu-l lăsa mama – și ea. Și păpușile, bineînțeles.
— Hai, că trece Soarele de cruce. Pân’ ne pornim, până trecem podul pe malul cel’lalt la mătuș’ta, până vin caprele de le mulge… Hai, că acuși s-a-nsera și orbecăim ‘napoi peste apă. Și mai îs și dracii ăia împielițați la pod, fire-ar gâlceava lor de scurmatul porcilor, tună tata printre dinți cu ochii pod peste Nistru. Nimeni nu știa de unde scotea vorbele acestea întortocheate când se mânia – și se înverșuna des pe seama războiului – dar așa i se părea lui că poate să răbufnească de față cu copiii. Pentru că nu prea se putea abține să nu se mânie, oricât îl ocăra mama.
— Trezești păpușa fetii, omule, îl dojeni mama din bucătărie fără să ridice ochi de la dereticat.
Războiul2 spintecase de-a lungul Nistrului rostul oamenilor. Ca orice război. Nu era al oamenilor. Tata îl înjura de câte ori îi venea pe suflet și la gură. Mai pe față sau mai întortocheat când auzeau și copiii. „Înghite-ți limba, omule, îl apostrofa mama. Să nu te-audă vreun neghiob că n-are cin’ ne scăpa de furia prostului. Aci-i capătul lumii. Tu nu vezi că și Domnul Alduitul cere voie să calce p-aici?” Nu din convingere vorbea astfel, era credincioasă, ci din frică de mamă. Înțelegea instinctiv rațiunea pur politică a războiului de pe Nistru. Nimănui nu-i păsa. Toți voiau să câștige ceva. Să nu piardă nimeni. Numai oamenii locului, de pe maluri, nu erau în război, iar ei aveau cel mai mult de pierdut. Deși învrăjbiți și înrăiți, cei mai mulți înțelegeau visceral că e o cauză artificială pentru care nu merita să mori. Poate de aceea nu prea s-a sinchisit nimeni de victimele colaterale. Cu excepția mamelor. Opțiunea era a fiecăruia. Oricum, oamenii de pe ambele maluri știau cel mai bine, sat cu sat, gospodărie cu gospodărie, care după ce rânduială se ține. Cea rusească, ori cea moldovenească. Dar, cum demult nimic nu mai avea preț, se ajunsese la calea cea mai de jos. Războiul. De asta se temea mama cel mai tare. De prețul derizoriu pus pe viețile lor. Nu valorau nimic. Copiii ei însemnau ceva doar pentru ea. Nimănui nu-i păsa, de fapt, de sfoara de pământ de pe Nistru. De acest amănunt al istoriei. Nu trecuse mult de când, în martie, cei de dincolo de apă – aduși de departe, de prin ungherele mamei Rusii și deveniți peste noapte salvatori pe un mal și dușmani pe celălalt – se aruncară într-o dimineață cu tanchetele într-un sat. Câteva meandre ale Nistrului mai sus de Gura Bîcului. Au răpăit cu mitralierele, din senin, printre oamenii uimiți și la îndemână. O femeie muri secerată chiar în drum, ținută de mână de copila ei. S-a povestit cum a rămas cu brațul în sus, în strânsoarea pumnului fetiței care încerca să o ridice. S-a vorbit, a trecut. Apoi puștile au devenit ușor de găsit. Cum ai lua o găleată de apă din Nistru. Doar trebuia să mergi până la râu. Apă era, câte puști și gloanțe. Și iar s-au omorât. Care pentru dreptate, care pentru patrie, care pentru președinte, care pentru mâna pe care nu o mai putea strânge… Moarte de tot felul.
— Șșt! O trezești. Mai încet! Tata umbla apăsat, nerăbdător, prin casă. Vin acuși, numai stai oleacă s-adoarmă.
Vorbea ca maică-sa și bunică-sa la un loc. Autoritar, serios, fără drept de apel. Toată lumea îi spunea goguța. I se potrivea. Nu o chema așa, dar nimeni nu-i mai spunea pe numele adevărat. De un Crăciun, când încă nu curgea vrajbă pe apa Nistrului, doar se plănuia războiul undeva departe de Gura Bîcului, bunica o boteză astfel. Așa-i veni la gură, din senin. De drag. Împletea ciorapi de lână pe un scăunel, lângă sobă, iar fătuca cea mică se zgâia la mâinile ei noduroase și pricepute. „Hai goguță, să-ți arate buna cum să-mpletești colțuni”, și o săltă în poală între ghemuri. Așa i-a rămas numele. Goguța.
— Las’ goguța acas’, se băgă mama între ei. Dă tu o fugă, iei laptele, nu stai la povești și te-ntorci iute. Tușa-l are pregătit, doar ce ți-l pune-n traistă.
Tușa locuia singură, peste apă, aproape de capătul de dincolo al podului. La marginea celuilalt sat. Ceva mai mititel decât Gura Bîcului. Îi murise bărbatul, iar copii n-apucaseră să facă. Când erau ei tineri serviciul militar era lung și greu. Cu anii. Departe de casă. Se mai întâmpla să se și moară. Nu le era nici mătușă, nici altfel de rudă, dar așa îi spuneau, Tușa. Făcea parte din familie de mulți ani. De pe vremea când băiatul cel mai mare era mititel. Fusese cam bolnăvicios și trebuia înzdrăvenit. Mama își „doftoricea” familia cu leacuri vechi. De fierbințeală și tuse cu sare-ncălzită pe piept, fiertură de ceapă, lapte de capră și jumătăți de cartofi la tălpi. Așa ajunsese Tușa în familie. Cu caprele ei. Cineva din sat îi spusese mamei că este o babă dincolo de pod care ține capre. Că-i cam nebună, dar să încerce să o ia cu buna, poate îi dă. „Ce vrei?”, așa o întâmpină baba când îi trecu poarta dărăpănată pentru prima dată. Răstit. Știa ce vrea. Iar mama văzu că nu era bătrână, doar anii erau îmbătrâniți pe ea.
— Pentru copii…
— Da, da, caprele mele-s mari doftori. De copii. Vin’ să-ți dau o ulcică. Intră în casă trecând cu un pas mai mare ca ea peste pragul înalt, ros, și se întoarse cu un vas de lut plin ochi cu lapte de capră.
— Bogdaproste3 mătușă. Nu-i veni a-i spune bunică.
— Ai în ce-l duce? N-ai. Cum să ai!? Pentru copii zici că e? Au fierbințeală, de bună seamă.
— Da, mătușă, și tușesc de-și sparg pieptul.
Îi întinse vasul cu totul. Dar, se răzgândi.
— Ia dă-l ‘napoi. Se așeză pe trepte, luă laptele în poală și își trecu mâna de câteva ori în cercuri peste buza ulcelei. Bolborosi ceva și termină cu un „Amin!”. Apoi, împunse laptele de patru ori cu degetele în semnul crucii.
— Na, ia-l! Acum e bun.
De-atunci i-au spus „Tușa” și au luat-o în familie. Chiar dacă ea continua să stea cu caprele ei dincolo de Nistru.
Era an de cărăbuși. Nu mai fusese de dinainte de război. Cam o dată la trei ani, izbucneau din pământ de umpleau pomii. Ziua stăteau ca hoții printre frunze, furând din puterea copacilor. Spre amurg, roiau umplând aerul de un fior melodios, discret, pașnic. De parcă nu ei făcuseră prăpăd toată ziua. Câteodată erau atât de mulți, de se puteau vedea ca un abur sonor peste apus. Erau mulți și din pricina războiului, nu se mai trăsese toamna brazdă adâncă peste câmp. Să-i mai rărească gerul iernii. Pământul era răscolit, ici-colo, doar de mușcăturile armelor grele. Sătenii se îngrijorau pentru roadă. Copiii îi făceau morișcă legându-i cu ață lungă și-i învârteau în râsete deasupra capetelor. Lor le plăcea printre cărăbuși. Doar roiesc laolaltă. O dată, de două ori, în toată copilăria. Apoi se iau cu lucruri serioase și gata. Goguța era la prima roire. Când începuse războiul, nu făcuse încă destui ochi ca să zburde cu năpârstocii. Acum, la aproape patru ani era cum nu se poate mai înaripată. Și bâzâia tot timpul. Ca un cărăbuș.
De ziua armistițiului4, o speranță ca o boală se răspândise printre oameni. De ce să nu fie acesta sfârșitul nenorocitului de război? De ce nu azi? Era o zi la fel de bună ca oricare alta ca să nu se mai bată pentru ceva străin tuturor. Fără pasiune, războiul se transformase repede într-o rutină din scârbă. Așa că, orice zvon de împăcare aprindea nădejdea oamenilor că s-ar putea întoarce măcar la traiul dinainte, dacă nu la mai bine. Noaptea, podul de peste Nistru fu aruncat în aer și armistițiul odată cu el. Bine că apucaseră să aducă laptele de la Tușa. Pocnitura fu atât de violentă încât dădu de pereți ferestrele multor case dinspre pod. Primăvara fu caldă în anul acela, iar oamenii mai lăsau geamurile întredeschise peste noapte. Nu s-au spart multe, dar sperietura fu mare. Casa lor fiind în calea undei de șoc, cu geamurile dormitorului chiar spre Nistru, spre pod – mama, tata și goguța dormeau la un loc, ceilalți doi într-un pătuț mai la o parte, numai frate-său cel mare se culca în bucătărie, mai cu seamă că pierdea serile prin sat și trăgea acasă târziu – casa li se umplu de explozia invizibilă ca de un fum. Goguța sări din somn din toate puterile ei. „Cărăbușii, au omoarât cărăbușii”, țipă cât o ținu pieptul ei mic la care strângea păpușa. Maică-sa le luă iute pe amândouă în brațe.
— Dumnezăii mamii voastre de javre, se repezi tata la geam. Între timp, intrase și fratele cel mare în cameră. Rezema tocul ușii, cu fața albă de la lumina lunii ce-i cădea direct pe chip prin obloanele date de pereți.
— Și tu ce stai mă, ca prostul? Unde ai fost? E bâlci, tâmpitule, bâlci pentru nătărăi de țâță, ca tine. Se repezi la el și-l luă de guler. Să pleci mă, să te cari cât vezi cu ochii! Înțelesu-m-ai? Auzi mă? Urla aplecat peste el gata să-l bată. Îl luă în brațe în clipa următoare și-i trase capul cu fermitate lipindu-l strâns de obraz. Dragul tatii, dă-i dracului pe toți cu care te vezi prin sat. Războiul ăsta nu-i de noi, n-avem ce apăra, n-avem ce câștiga. Trebuie doar să-i supraviețuim. Ești prea tânăr ca să înțelegi.
— Nu mai striga tati, sperii păpușa, scânci goguța din brațele maică-sii.
Băiatul se împinse din strânsoare și ieși trăgând ușa cu atâta putere după el de-i sparse geamul.
— Hai, afară cu voi, nebunilor! Speriați copila mai tare ca bombele, se oțărî mama. Tata dădu cu piciorul cioburile afară din cameră și ieși fără împotrivire. În urmă, mama închise ferestrele cu gesturi hotărâte și agăță o pătură în spărtura din ușa camerei. La somn, goguță! Hai la mama, las’ că dimineață mergem după cărăbuși.
— Dar nu i-au împușcat?
— Eiii…, n-au ei gloanțe din alea, de nimerit cărăbuși. Fac pe grozavii numai, goguță, sfarmă poduri că n-au de cin’ se lua. Gata vorba, uite că a adormit, arătând spre păpușă. Închide ochii! Acuși ies cărăbușii și tu încă nu te-ai culcat. O sărută în vârful capului și o adună la piept privind peste ea, în gol. Cu ochii umezi.

8 martie 2018, Palma de Mallorca

Demonstrația 8M5 fusese promovată din timp, cât să facă lumea curioasă. Canalele de știri spaniole, dar și câteva internaționale, i-au acordat spații de emisie la ore de vârf. O forfecară în emisiuni cu discuții aprinse, cu mult înainte de data anunțată a grevei femeilor, cum mai era numită demonstrația 8M. Avu loc în mai multe orașe. Sincron. În aceeași zi, la aceeași oră. În Mallorca și aproape toată Spania. Dar în Palma, ecoul chemării fu peste așteptări. Cifrele record anunțate se adevereau minut cu minut, pe măsură ce te apropiai de Plaza España – „dacă noi ne oprim, lumea se oprește”. Douăzeci de mii de declarații de independență, numai pe insulă, alte sute de mii presărate prin toată țara. Cu douăzeci de ani în urmă, așa ceva era de neconceput. Mai ales într-un orășel de o serenitate încleștată din estul dezorientat al Europei. Locul unde Dora își abandonase prima ei viață. Cea fără amintiri, dar din care răzbăteau stop-cadre ca niște schije rătăcite după armistițiul de încetare a focului. Femeile se emancipaseră între timp. De fapt și ea, numai că nu-și spunea așa. Emancipată. Nu gândise niciodată în termenii aceștia ce erau acum atât de riguros enunțați prin toate mediile. Ea doar se simțise, într-o bună zi, scăpată în mare și începuse să înoate fără să o fi învățat nimeni. Mult timp nu înțelesese pentru ce mai au femeile de luptat în partea asta de lume atât de confortabilă. Îi luă ceva vreme să își însușească o conștiință generică de „femeie”. Dora venea dintr-un timp și spațiu în care nu puteai fi ceea ce voiai, doar pentru că așa te-ai fi simțit în pielea ta. Nu pentru că ți-ar fi interzis cineva, ci pentru că nu era loc de asemenea gânduri. Îți constatai neîmplinirea ca pe un deranj la stomac și îți vedeai mai departe de treabă. „8M” era fix despre „vrem” pentru că „suntem”. O atrăsese instinctiv. Și unde se putea isca mai bine o astfel de rebeliune decât în sonorul regat al Spaniei? Acolo unde femeile sunt mai înfocate ca oriunde. Ca piatra Alhambrei6. Protestele în spaniolă se izbesc diferit, mai spumos, de pereții palatelor și catedralelor, față de vorbele altor limbi. Mai ales strigate de femei. Suișurile ambițioase ale acestei limbi urmate de mirări grave, ca niște abisuri, dau senzația contradictorie a unei mări calde și agitate deopotrivă. „Si todas paramos, el mundo se detiene7”. De unde s-ar fi putut cere atenția lumii dacă nu din Mallorca8? Insula cea mare ce ascunde enigmaticul monument9 închinat femeii. „Oul”. Cvasinecunoscut. Precum adâncile lor speranțe. Suprarealist, după cum ele planează peste realitate.
— Am ieșit bine? Dă-mi să văd, dă-mi să văd, se mâțâi Zita. În drum spre Plaza España, se opriră la „Ou” preț de o fotografie.
— Ești bine, cum să nu ieși bine?
— Mmm… nu-mi place. Mai fă-mi una. Stai să-mi aranjez părul. Îmi place cum ies cu fața acoperită pe jumătate. Timpul se fractură, iar Dora se trezi în curtea de acasă.

***
Ida intră hotărâtă. Pe măsură ce se apropia, încetinea. Înțelegând, se opri și făcu un semn evaziv din vârful degetelor peste obraz.
— Întoarce fața. Ce ascunzi sub păr? Rosti rar, cu teamă, parcă să nu o rănească și mai tare.
— Nimic. Ce să ascund? Ida îi dezveli obrazul de buclele aranjate intenționat să-i acopere jumătate fața.
— Dora… Ce e asta?
— Nimic. Chiar nimic. M-am lovit prin casă. De colțul dulapului. Aveam ceva pe foc și din grabă…
— Dora, pentru numele lui Dumnezeu, ăsta e un pumn în toată regula…

***
— Dora, maman, hei… unde ești? Zita se ținea de marginile golului monumentului bălăngănindu-se cu capul pe spate. Părul lung i se împărțea pe rând, de-a dreapta și de-a stânga, ca un portar de fotbal ce vrea să închidă toate unghiurile porții. Trupul ca o cruce mobilă și părul în continuă mișcare creau o umbră de caracatiță ce se trage de nisip să prindă următorul val. Nu mi-ai spus niciodată de ce ai plecat. De ce am plecat, mai exact. Eram și eu cu tine, din câte mi-ai spus. Uite așa, și se chirci înăuntrul „Oului” pentru ca în secunda următoare să sară prin gol.
— La ce te-ar ajuta? O să-ți spun… într-o zi. Nu discutaseră niciodată pe față. Nu era un subiect tabu, dar niciuna nu simțise până acum nevoia să deschidă cutia Pandorei. Din motive diferite. Dora îl ținea adânc îngropat, iar Zitei doar ce îi mijiseră lujerii tinereții. Fusese până acum prea devreme să se întrebe din ce rădăcini răsar.
— În care zi? Vezi că nu mai sunt chiar atât de multe.
— Ce vrei să spui?
— Nimic. O să-ți spun… într-o zi. Mai trecu o dată prin gaura „Oului” zăbovind o clipă răstignită de margini, apoi o zbughi spre scări10.
— Ce vrei să spui? Zita! …pictorul, da, indianul de care mi-a povestit în treacăt, el trebuie să fie. Zita! Era deja cocoțată pe trepte, așa că ultimele vorbe ale maică-sii nu o ajunseră. Gândurile ei de tânără amazoană ce cutreieră în galop opțiunile vieții fără să se fi războit cu niciuna erau prin Suedia. La Lund. La pictorul ei indian, într-adevăr. Era foarte cool. Și talentat. Și ciocolatiu. Dora intuise corect. Avea mersul ei, privită din spate. Dar în urma ei nu se uitase, încă, nimeni. Cu douăzeci de ani în urmă, vârsta Zitei, plecase spre nicăieri, deși destinația fusese concretă. Un oraș mare. Și nimeni nu o privise din urmă cum pleacă. Deși și-ar fi dorit.
— Mutti11, unde mergem? La manifestația aia de femei? strigă Zita de pe trepte, din spatele „Oului”.
— Da, Zita, acolo.
— De ce? urlă cât putu, cu ecou. Noi suntem feministe? …iste-iste!
— Nu. Nu chiar. Hai, nu te mai prosti. Sau… am putea fi. Nu știu la ce ne-ar ajuta.
— Dar ce suntem? Piața nu avu un răspuns pe măsură. Doar ecoul. Tem-tem!
— Femei? Femei pur și simplu, asta ar fi de preferat. Dacă nu ne-am teme. Dar ei, ecoul nu-i mai răspunse. Nu rostise cu destulă forță. Auzi doar ea, dar fu suficient pentru ca timpul să cadă din nou în capcană.

***
— Ce femeie ești tu? Te lași așa, la bunul lui plac.
— Și ce pot să fac, Ida? Are și el dreptatea lui. Ar trebui să facem un copil. Toată lumea așteaptă. Așa e normal. Doar că eu…
— Doar că tu nu înțelegi ce ai de făcut. Ca femeie. În primul rând îi faci un copil, asta de urgență. Ca să îți intri în drepturi. Și nu spun asta ca să-i țin partea. De câți ani sunteți căsătoriți?
— De patru.
— Mult, deja e mult prea mult. Lasă smiorcăiala. Vrei să-ți aducă vreun copil de pe altundeva? Te apuci din seara asta.

***
— Pentru că prea erau toți de aceeași părere, se trezi Dora răspunzând ca pentru sine, aiurea, ignorând firul discuției.
— Adică!? Querida madre12, de când n-ai mai mâncat ciocolată? Știi, lecitina, memoria, concentrarea, alea-alea….
— Ziceau toți că trebuie să te am pe tine ca să rezolv toate probleme mele de femeie. Și ale lui taică-tău. Ale noastre. Știi… am fost și eu o femeie tânără. Cum ești tu acum. Cam pe atunci te-am avut, doar știi.
— Ciudat. Nu m-am gândit niciodată că problemele mele ar putea fi rezolvate dacă… aș face un copil.
— Tu nu ai probleme, draga mea.
— Normal. Of course. How convenient! Really, mother13?
— Nu grave, am vrut să spun. Ce probleme ai?
— Chiar te interesează?
— Zita, te rog nu mai vorbi aşa. Știu că sună a clișeu, dar … tu ești viața mea. Chiar așa stau lucrurile, deși sunt convinsă că îți sună banal. Mi-am oferit viața, da, ăsta e cuvântul, oferit, ok, o parte din ea, la schimb pentru tine. La dracu, sună aiurea, nu vreau să te simți datoare, nu asta am vrut să spun, sper că știi atâta lucru…
— OK, OK, știu că mă iubești, dar sună a scuză, maman. Cui ți-ai dat tu viața? Eu n-am văzut pe nimeni în afară de tine. Chipul Dorei se opinti într-o grimasă ce ar fi putut da într-un zâmbet dacă ar fi lăsat-o trecutul.
— Oricui mi-a dat ceva în schimb. O vreme… până am devenit cea care sunt azi, cea cu care tu ai crescut și cu care te-ai obișnuit până la plictis.
— Ce vrei să spui? Sună cam… sluttish14. Ah, apropo, demult voiam să te întreb. Dar, să nu te superi. Promiți? Care e treaba cu asistentul ăsta al tău? Șoferul nostru. E cam ciudățel. Nu prea vorbește, tu îl ții cam din scurt, iar el nu protestează niciodată… Eu, în locul lui, mi-aș fi căutat demult un alt job. Nu te-aș suporta de șefă. Și mai ține și kitschuri în mașină. Mașina noastră. Păianjenul sau cărăbușul ăla, ce-o fi, de-l ține agățat de oglindă și nu te poți atinge de el. Îl vezi cum se schimbă la față numai dacă îl întrebi ce e… Uuu, freaky15. Deci, care-i treaba? Vreo slăbiciune, vreo datorie? De data aceasta, Dora chiar zâmbi. Cald. O adora pe Zita când îi înmugureau vorbele ca niște măcănituri de boboci de rață.
— Băiatul ăsta, Zita, hmmm… nu mai e băiat nici el, demult. Omul ăsta, Zita, e motivul pentru care tu exiști. Îmi reamintesc asta de câte ori mă întreabă „sunteți bine, doamna Dora?”. Când ne-am cunoscut, a strigat la mine. „Ce faci proasto? Vrei sa te omori și pe copil odată cu tine?” Era cam din topor dar, dacă nu era el… Da, e un ciudat. Cum ciudat e și ca singura legătură cu ai tăi să rămână un nasture, un cărăbuș de pleu.
— Jeezes mom, how pathetic16! Scuză-mă, dar… OK, și de unde e enigmaticul ăsta pe care-l ții în puf, pe bani frumoși. Eu am lucrat vara trecută pe nici un sfert din cât îi dai tu doar ca să te plimbe cu mașina noastră și să te întrebe „alles OK, frau Dora17”?
— N-ai cum să înțelegi. Tipul ăsta e dintr-un loc… unde totul ar fi putut fi atât de frumos. Aici, în lumea asta, e un impostor. Așa e. La Gura Bîcului, acolo ar fi trebuit să fie rostul lui. Cu ai lui. Erau deja în Plaza Ezpaña, printre protestatarele „8M”, așa că Zita nu o mai asculta.

 

 

Note

 

1 Sat pe malul drept al Nistrului. Unul din locurile de conflict armat din anul 1992, pe timpul războiului Transnistrean dintre Republica Moldova și Federația Rusă.
2 Conflictul dintre Republica Moldova și autoproclamata republică Transnistreană – o fâșie de pământ la stânga Nistrului, parte a Moldovei până la data declanșării războiului – susținută de Federația Rusă, s-a desfășurat între 1990 și 1992. Este cunoscut drept războiul moldo-rus. Deși luptele au fost înghețate printr-un armistițiu în 21 iulie 1992 și ulterior prin numeroase încercări de reglementare pașnică a conflictului, „războiul” continuă în formă latentă și în prezent.
3 (reg. Moldova) Mulțumire adresată celui ce dă de pomană
4 La 4 Mai 1992, la Gura Bîcului se semnează un armistițiu care prevede retragerea trupelor armate. În timpul nopții, separatiștii aruncă în aer podul de peste Nistru anulând practic înțelegerea.
5 8 martie 2018, zi memorabilă pentru mișcarea feministă globală. Peste 20.000 de femei s-au adunat în Palma de Mallorca la demonstrația denumită pe scurt și simbolic „8M”. Protestatarele au inundat Plaza España, purtând lozinca devenită emblematică din acea zi, „dacă noi ne oprim, lumea se oprește”, chemând la egalitate între bărbați și femei.
6 Înțelesul cuvântului Alhambra provine din „al hamra”, care înseamnă „roșu” în limba arabă. Palatul a primit numele după culoarea stâncilor pe care este construit.
7 (sp.) Dacă toate ne oprim, lumea se oprește
8 Denumirea insulei Mallorca provine din latinescul maior (mare, mai mare)
9 În Palma de Mallorca este expusă sculptura numită „Monument închinat femeii”, creația lui Joan Miró, pictor, sculptor și ceramist spaniol suprarealist. Este compusă din două elemente principale: o piesă în formă de ou așezată pe o formă rectangulară deschisă în mijloc de un gol, tot în formă de ou. Din acest motiv localnicii au botezat monumentul, simplu, „Oul”.
10 Monumentul închinat femeii, „Oul” lui Joan Miró, este expus în latura sud-estică a pieței Reginei (Plaça dela Reina) la începutul unei alei de trepte, Costa del Seu, unde pictorii mai obișnuiesc să își expună tablourile.
11 (germ.) Mami
12 (sp.) Dragă mamă
13 (engl.) Bineînțeles. Ce comod! Chiar așa, mamă?
14 (engl.) Ușuratic, desfrânat
15 (engl.) Ciudat, înfricoșător.
16 (engl.) Isuse, mamă, ce jalnic!
17 (germ.) Totul e în ordine, doamnă Dora?