Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dacă Uniunea Europeană eșuează

Politica unificării europene a fost lansată de grupuri ale rezistenței din timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Gata să depășească vederi partizane – liberalism clasic, socialism, creștin-democrație – acestea au acționat pentru reorganizarea durabilă a Europei. Jean Monnet considera că numai prin unificare conflictualul continent mai poate fi salvat, Willy Brandt  și Bruno Kreisky că prin unificare Germania nu va mai derapa, Altiero Spinelli că unificarea este ultima șansă pentru Europa. Robert Schumann, De Gaulle, Adenauer și succesorii lor au luat deciziile. Prin Tratatul de la Roma (1957) s-a pus baza unei unificări economice ca pregătire a uneia politice. Prin Tratatul de la Maastricht (1993), unificarea monetară a fost privită ca pas spre cea poitică.
Extinderile spre vest, spre sud, spre nord, spre est au creat impresia că proiectul este în natura lucrurilor. Reușitele pe care le-a generat sunt de necontestat. După război, Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace din istoria ei. O perioadă marcată, desigur, de Ungaria din 1956, de Cehoslovacia din 1968, de Polonia din 1980, care au semnalat că Europa nu se oprește la Zidul Berlinului, după ce, în 1953, germanii au amintit că diviziunile de la sfârșitul războiului nu pot rămâne.
S-a realizat, în orice caz, aspirația Europei de a reveni la granițe relaxate, iar cooperările și mișcarea bunurilor, serviciilor și persoanelor a luat amploare. Venitul cetățeanului din țările Europei occidentale a crescut în medie cu zece procente. O familie olandeză, de pildă, câștigă în urma unificării în jur de patru mii de euro pe an, un membru matur până la două mii de euro. Prestațiile pe care europeanul le întâlnește în viața curentă sunt mult sporite. Regiunile au intrat într-o dezvoltare rapidă – Catalunia, de pildă, s-a schimbat mai mult decât Kansas-ul. Moneda unică a devenit referința pentru un sfert din schimburile mondiale. Țările care  și-au asumat inițiativa propriei dezvoltări s-au modernizat profitând de resursele noului cadru.
Realizarea proiectului s-a împotmolit, însă.
Acesta s-a împotmolit din momentul în care, după anii nouăzeci, au intervenit soluții neinspirate. Extinderea a fost un succes, dar gestionarea ei a devenit confuză. S-a rămas la democrația interguvernamentală și la o birocrație ce a crescut proporțional cu ineficacitatea ei. Când problemele au explodat, nu s-au mai găsit soluții, în afara impunerii de decizii în Est (de pildă, cazul României din 2012) și Sud (Grecia din 2015). Niciodată dispărut cu totul, euroscepticismul a reizbucnit. Încremenirea ideatică a avut drept corolar mișcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.).
Proiectul s-a împotmolit după criza izbucnită în 2008. Europa a intrat deja în 2007 într-o criză (primul semn fiind imposibilitatea Paribas Bank din Paris de a restitui banii dintr-un fond!), iar aceasta a căpătat repede culori proprii (cum ne spune James K. Galbraith, The End of Normal. The Great Krisis and the Future of Growth, Simon & Schuster, New York, 2014). Pe de o parte, Europa a intrat de fapt în mai multe crize, relative la țări, în funcție de datoria publică, tradiții politice, etica muncii, structura economică. Pe de altă parte, instituțiile create pentru a reduce disparitățile dintre țări investind în infrastructură, precum Banca Europeană de Investiții, nu au făcut față misiunii. S-a ajuns astfel la situația în care surplusul comercial al unora să fie pe seama deficitului grav al altora. În vreme ce SUA lăsau criza în urmă, Europa mai lupta pentru a ajunge la mal. „Europa este, ca totdeauna, un continent mai bogat și, general vorbind, mai stabil, cu unele țări mici – Grecia, Irlanda, Portugalia – pe care le amenință prăbușirea. Aceste țări nu au fost niciodată deosebit de potente sau dezvoltate industrial (în repere europene), instituțiile lor sociale au fost mereu relativ slab profilate, iar mulți dintre cetățenii lor au luat calea migrării. Politica austerității a pus o povară pe sistemele lor sociale, pe care acestea nu sunt în stare să o ducă. În același timp, programele lor de austeritate au aruncat o mare parte a populației lor în sărăcie și au făcut din ocuparea formală printre tineri o raritate. La acestea se adaugă emigrarea forței de muncă ce reduce, la rândul ei, perspectivele unei guvernări eficiente sau ale investițiilor străine profitabile. În situația dată, aceste țări sunt fără ajutor. În acest timp, două țări mai mari și mai puternice, Spania și Italia, ale căror condiții sociale nu sunt atât de precare, stăruie mai departe în stagnare” (citez din ediția germană a lucrării lui Galbraith, 2016, p. 255). Europa a rămas cu o creștere chinuită, o datorie publică uriașă și un șomaj ridicat în rândul tinerilor. Integrarea nu doar sistemică, ci și socială și culturală a propriilor populații este chestiune deschisă.
Proiectul s-a împotmolit deoarece conducerea Europei este concentrată în mâna unor grupuri care nu au soluții și se realizează în cadre ce nu dau rezultat. Acestea tocmai când este mai acută nevoia de integrare a unui efectiv mai ridicat de cetățeni! El s-a împotmolit din momentul deciziei de a prefera extinderea în dauna integrării – „criza Ucrainei” fiind grăitoare.
Este util pentru a înțelege situația Europei unite să luăm în seamă nu numai opiniile europenilor, ci și vederi din exterior. Bunăoară, cercetările americane semnalează faptul că realizarea instituțională a Europei unificate a progresat prea lent (Glyn Morgan, The Idea of an European Superstate: Public Justification and European Integration, Princeton University Press, 2007). Din punctul de vedere al Chinei (Yu Sui, China in a Changing World, Foreign Languages Press, Beijing, 2015), se văd Germania, Franța, Anglia, Italia, dar nu se vede destul Uniunea Europeană. Din punctul de vedere israelian, Europa nu s-a despărțit până la capăt de trecut (Yirmiahu Yovel, Dark Ridle: Hegel, Nietzsche and the Jews, Polity Press, Cambridge, 1996), încât este obstacolată din interior. În chip evident, schimbările din nordul Africii au prins Uniunea Europeană pe picior greșit, iar în Orientul Mijlociu prezența ei este intermitentă.
Pe acest fundal se ridică tot mai des întrebarea: ce se întâmplă dacă Uniunea Europeană eșuează?
Întrebarea nu se pune în premieră. Atunci când proiectul Constituției Europei a fost oprit de referendumurile din Franța și Olanda, a trebuit conștientizat faptul că unificarea europeană nu aduce doar posibilități generoase de viitor, ci și retezarea altora. În acel moment s-a vorbit de europenizarea ce favorizează dezvoltarea,  dar și de o „europenizare destructivă (europeizazzione destruttiva)”, având în vedere lichidarea de industrii din unele țări și  sporirea șomajului în țările Uniunii Europene (vezi Roberto Di Quirico, L’euro, ma non Europa, Il Mulino, Bologna, 2007. p. 175 și urm.). Atunci s-a făcut distincția între procese, precum adoptarea Constituției, uniunea politică și uniunea monetară, care urmează, fiecare, o „raționalitate” specifică. S-a observat că eșecul procesului integrativ într-un domeniu nu antrenează automat blocarea în alte domenii, dar antrenează, desigur, riscuri pentru Uniune.
Criza din 2008 a adâncit întrebarea, mai cu seamă că răspunsul la criză a fost nu înlocuirea politicii ce o generase, ci continuarea ei. De fapt, neoliberalismul a stabilizat diferențele între Vest, Centru și Est, în loc să le reducă.
În particular, țările din Răsărit nu au lichidat rămânerea în urmă. Pe de o parte, aceste țări au aplicat simplist „terapia de șoc”. Așa cum amintea chiar creatorul ei (vezi Jeffrey D.Sachs, La fine della poverta. Comme i paesi ricchi potrebbero eliminare definitivamente la miseria dal pianetta, Mondadori, Milano, 2005, pp. 140-157), terapia de șoc trebuia să acompanieze privatizările din economie cu investiții masive. Acestea însă nu au mai venit. Pe de altă parte, țările din Răsărit, după cotitura politică din 1989, se democratizează cu mari ezitări și reculuri. Unele nu țin seama de ceea ce au arătat din capul locului cei care au elaborat strategia tranziției (vezi Guillermo O‘Donnell, Phillip C. Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The John Hopkins University Press, Baltimore and London, 1986), anume că mijloacele articulării democrației, în fond, respectul neabătut al drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, sunt altele decât mijloacele demantelării unui sistem autoritar, ce se poate realiza prin simpla proclamare a libertății de inițiativă.
După 2010, noua geografie a supraputerilor plasează Uniunea Europeană într-un câmp de forțe nou, în care aproape totul trebuie regândit. SUA rămân supraputerea hegemonică a lumii, dar o supraputere își ia  decizii cu evaluări proprii. Urcarea pe scenă a Chinei aduce nu doar un competitor economic, dar și un competitor cultural – primul de mare anvergură în fața culturii euroamericane. Revenirea Rusiei face ca pe continent să intervină un competitor geostrategic și militar. Capacitatea economiei sale de export obligă Germania, la nevoie, să-și ia singură deciziile. Polonia și Turcia vor juca tot mai mult pe cont propriu. În relațiile internaționale, în raport cu politica americană a „aplicării ordinii de drept”, cu „politica armoniei” desfășurată de China, cu „politica echilibrului” promovată de Rusia, Uniunea Europeană nu și-a stabilit nici acum focusul acțiunilor.
Ponderea Europei în producția mondială era cândva de jumătate. Acum este sub a cincea parte, iar prognozele spun că în 2030 va fi sub a zecea. Doar zece procente din tehnologia de vârf a lumii se produce astăzi în Europa. În multe țări europene,  în locul deschiderii societății spre valori, se extinde corupția și cleptocrația. Fenomenul „postdemocrației” – adică acea conducere a societății în care revendicarea formală este din democrație, în condițiile în care deciziile se concentrează în mâinile unor grupuri refractare la dezbaterea publică și deliberarea democratică în numele considerentelor „tehnico-juridice” – s-a extins ca o molimă, în pofida proiectului. Uniunea Europeană a maturizat fenomene care o șubrezesc: „deficitul democratic”, „deficitul demografic”, birocratizarea.
Ce se întâmplă dacă Euro se prăbușește – s-au întreabat unii (Geert Mak, Was, wenn Europa scheitert, Pantheon, München, 2012). Doar marile bănci ar avea imediat o pierdere de peste patru sute de miliarde de Euro. După o prognoză a ING Bank, în primii doi ani de la prăbușire se vor pierde douăsprezece procente din productivitatea muncii la scara Uniunii, echivalentul unei pierderi de o mie de miliarde de Euro. Nu sunt incluse aici creditele pentru țările aflate în criză (p. 55-56). Joburile însele vor fi periclitate.
Este limpede că Uniunea Europeană se află în criză, iar „Eurocriza este înainte de toate o criză politică și o criză de încredere ce bate profund” (p. 60). Nu este în joc doar o problemă monetară sau economică, ci una care cere soluții politice. Nu ajung soluții vechi, ci trebuie concepute soluții noi. Înapoi nu se poate merge, căci costă mult mai puțin renovarea clădirii decât demolarea ei. Trebuie renovate, însă, nu doar fațada, ci și structurile de rezistență.
Dacă Marea Britanie ar ieși din Uniunea Europeană, ar fi o pierdere pentru ambele părți. Dacă rămâne, această țară, precum și altele, de altfel, vor pune condiții (de pildă, recunoașterea suveranității parlamentului național, păstrarea de monede multiple etc.), încât Uniunea nu va mai fi ca înainte. Condițiile ce se vor pune nu vor reduce Uniunea Europeană la o simplă alianță, dar nici nu se va mai merge curând spre atingerea obiectivelor maximale. Foarte probabil Uniunea va lua ruta federalizării, ținând seama de împrejurarea că „Europa cu două viteze a devenit de mult realitate, iar legitimitatea proiectului european se lovește tot mai mult de granițele sale, dacă nu cumva a trecut dincolo de ele” (p. 61).
Ce se întâmplă dacă Uniunea Europeană eșuează? Trei observații, în chip de răspuns.
Prima observație: trebuie făcută o diferențiere între domeniile integrării (unificării). Dificultățile monedei unice nu au antrenat eșecul integrării economice, nici al ansamblului de politicii unioniste privind circulația bunurilor, serviciilor, persoanelor. Tensiunile integrării economice nu duc nici ele automat la pulverizarea unificării politice. Nici invers – faptul că unificarea politică trenează nu împiedică integrarea economică și procese de unificare la alte nivele.
A doua observație: un eșec în orice domeniu – monetar, economic, politic – are consecințe foarte ramificate. Unele eliberatoare, ca la orice slăbire a unei organizări de mari dimensiuni. Altele îngrijorătoare. Pe acestea din urmă  le-am putea rezuma astfel: avantajele pieței lărgite ca motor de dezvoltare se risipesc, atractivitatea pentru investiții intercontinentale scade, condițiile favorabile democratizărilor se reduc, capacitatea de a face față presiunilor migratorii la frontiere se micșorează, securitatea Europei între supraputeri devine negociabilă, potențialele de conflict renasc. Ceea ce fac ultrașii diferitelor țări europene acum, în marginea meciurilor din campionatul european de fotbal, ar putea deveni comportament curent.
A treia observație: este ora la care avantajele Uniunii Europene trebuie făcute perceptibile europeanului de rând care suntem fiecare. O cotitură spre debirocratizare, spre democratizare, spre respectul libertăților și drepturilor și meritocrație va fi condiție a atractivității unei unificări de care sunt legate speranțele majorității europenilor.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg