Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dacia Maraini și vocile tăcerii

Dacia Maraini  și vocile tăcerii

Acum două decenii se lansa la Cluj prima ediție românească a romanului Lunga viață a Mariannei Ucrìa în prezența emoționa(n)tă a Daciei Maraini și în fața unei săli pline de cititori avizi. Lectura mea descoperise o carte vibrantă care suporta straturi de interpretări, dar și o carte frumoasă și tulburătoare compusă ca o bogată tapiserie. Îmi vine acum în minte motoul ales de Rodica Baconsky pentru Postfața sa la De te duci peste râu, de Geneviève Damas (traducere de Rodica Baconsky și Alina Pelea): „Cărţile frumoase sunt scrise într-un fel de limbă străină” (Marcel Proust, Contra lui Sainte-Beuve). Se potrivește și scrisului Daciei Maraini. Înrudirea merge chiar un pas mai departe, aș adăuga, căci e vorba de cărți manifest discret despre „puterea şi mirajul artei de a scrie şi de a da sens trăirii” traducând dorința de „a face auzite voci pe care de obicei nu le asculţi”.
Nu despre parcursul dramatic al biografiei Daciei Maraini – din care nu lipsesc războiul, exilul, lagărele de concentrare, despărțirea părinților, dar și, apoi, succese literare (până la a fi candidată pentru premiul Nobel, din 2014), largă recunoaștere din partea publicului și a criticii literare, premii, întâlniri mirabile, parcurs răsfrânt în opera sa (poezie, proză, publicistică, teatru, scenarii de film) – voi vorbi aici. Voi spune câteva cuvinte despre întâlnirea mea cu această carte extraordinară. Lunga viață a Mariannei Ucrìa se bucură acum de o a doua ediție românească (la Editura Școala Ardeleană), în traducerea aceleiași Gabriela Lungu. Să spun din nou: hainele românești pe care le propune ea cărților italienești îmbracă perfect originalul, păstrându-i intacte eleganța, grația și profunzimea. Fiecare dintre cărțile traduse de ea este un elogiu adus limbii române și mlădierilor la care aceasta se poate deda, dezinvolt și inteligent. Nu întâmplător traducerile ei au fost răsplătite cu premii importante. De pildă, Lunga viață… a obținut prestigiosul „Premio internazionale Diego Valeri” pentru, spune juriul, „o traducere condusă de pasiune literară şi de scrupul filologic, traducere care a ştiut să depăşească numeroasele dificultăţi ale unui roman complex şi subtil”. Subscriu.
În cazul Daciei Maraini, s-a vorbit repetat și la superlativ despre scriitura magnifică, despre profunda meditație asupra condiției feminine, dar și asupra condiției umane în general. Feminismul ei e unul de adâncime, de substanță și de analiză. Privește lumea prin ochii unor femei nesupuse, răzvrătite, curajoase, care se simt/se știu egale și care reușesc să se impună, în cele din urmă, ca atare. Nu se supun fără crâcnire regulilor din afară, falocrate și obtuze, fie acestea și milenare. Dar meditația și discursul prozatoarei nu vizează exclusiv femeia. O interesează toți cei care nu au dreptul la cuvânt și vorbește în numele acestor dezmoșteniți și amuțiți ai sorții.
Pentru Dacia Maraini, femeia ca „teritoriu colonizat” care se eliberează nu-i o simplă poveste de speriat bărbaţii. Ea scrutează mecanismele mult mai perverse și mai rezistente care concură la perpetuarea nedreptei așezări a lucrurilor. Chiar dacă, spunea Montaigne, „regulile lumii sunt făcute de bărbaţi, femeile au dreptul să le nesocotească”, dreptul cu pricina se împotmolește adesea din comoditate, resemnare, apatie. Cărțile Daciei Maraini nu ignoră niciuna dintre condițiile istorice ale feminității pe care le enumera un Gilles Lipovetski (din A treia femeie): prima femeie, cea satanizată şi dispreţuită cu superioritate „tradiţională”, în vogă încă în multe părți ale lumii; femeia a doua, adorată şi înălţată pe piedestal, potrivit unor idealuri şi nevoi exclusiv masculine; femeia a treia, stăpână pe sine, îndrăznind să aleagă după criterii personale sau, cum ar zice Virginia Woolf, să aibă o cameră doar a ei.
Născută în Toscana, ca fiică a unei prințese siciliene și a unui etnolog cu rădăcini amestecate, Dacia înregistrează de timpuriu nu doar aromele, culorile, zvonurile Siciliei din anii petrecuți la bunici, ci și nedreptățile la care sunt supuse femeile locului. Tot astfel, viața aventuroasă a părinților o atrage și o modelează, dar descoperă cu nemulțumire și că marile călătorii din cărțile citite cu nesaț descriu doar călători, femeilor părând să le fie interzise orizonturile îndepărtate și marile aventuri. Ochiul său critic și scrutător e mereu în alertă. De-a lungul vieții sale, va călători mult și va scrie la fel de mult, căci amândouă, dar mai ales truda scrisului i se par un bun leac pentru suferințele ei și ale lumii, căci are astfel acces la o privire de la distanță care distinge mai bine contururile, eliberată fiind de implicarea prea strânsă.
Corrado Bologna leagă vocea, înainte de toate, de prezenţă (vezi Flatus vocis. Metafizica e antropologia della voce, 1992, carte tradusă de Gabriela Lungu; ca și romanul Voci, al Daciei Maraini, o carte care nu merită să fie ocolită). Ea, vocea, nu e doar instrumentul comunicării, ci şi proba că Celălalt se află aproape, te aude și te recunoaște. Singurătatea, dar și lipsa de însemnătate sunt puse între paranteze de îndată ce glasul tău vorbește răspicat despre imaginea lumii din mintea ta. Dar ce se întâmplă când nu poți vorbi? Când ești mut sau amuțit, când nu ai dreptul să-ți spui cuvântul?
În Lunga viață a Mariannei Ucrìa, ne aflăm la Palermo, în secolul 18. Pe scurt, Marianna e o copilă surdomută silită să se mărite cu un unchi al ei. Viața ei tăcută se dovedește în cele din urmă plină de muzici, , de zvonuri tainice, de cuvinte cu tâlc, căci va reuși să-și devină propria stăpână, să vadă lumea și s-o descrie potrivit propriei minți grație scrisului și cititului.
Dacia Maraini scrie povestea din perspectiva indirect liberă și multifațetată a Mariannei, fin secondată de adnotări auctoriale prevestitoare. „Fetiţa îşi urmăreşte în oglindă tatăl, aplecat să-şi ridice ciorapii albi. Gura lui se mişcă, dar sunetul nu ajunge până la ea, dispare înainte de a-i atinge urechile, ca şi cum distanţa reală care-i desparte ar fi doar o iluzie a ochiului. Par a fi aproape, dar sunt la mii de mile depărtare unul de celălalt.” „Într-o bună zi, fără motiv, a amuţit. Tăcerea a pus stăpânire pe ea ca o boală sau poate ca o vocaţie [s.m.]”. Primii ani, încă sonori, îi mai răsună în minte: „Mai păstrează încă în scoica urechii, acum tăcută, câteva fragmente de voci familiale: cea gâlgâitoare şi răguşită a doamnei mame, cea ascuţită a bucătăresei Innocenza, cea sonoră şi blândă a domnului tată, poticnindu-se totuşi din când în când şi spărgându-se în mod neplăcut”. Pagini întregi din această carte frumoasă și picturală se țes din gesturi, culori, mirosuri pline de înțelesuri misterioase și de presimțiri. Fetița înregistrează totul ca într-un film mut și recunoaște semne și semnale doar de ea deslușite: mişcarea iritată cu care tatăl „dă la o parte lucrurile care-l plictisesc. Mâna aceea indolentă şi senzuală”; „mirosul de tutun, amestecat cu alte efluvii, care însoţesc trezirea maternă: ulei de trandafiri, transpiraţie stătută, urină uscată, bomboane cu parfum de stânjenel”, „privirea resemnată şi îndepărtată” și o „leneşă tandreţe”. Știe deja, vag răzvrătită, că „nu va ajunge niciodată ca ea…, niciodată, nici moartă”. Simțurile pe care se bizuie – văzul și mirosul – se acutizează, se încaieră și se completează, dezvăluindu-i lucruri interzise celorlalți: „Tăcerea e o apă moartă în corpul mutilat al fetiţei, care a împlinit de curând şapte ani. În apa aceea nemişcată şi limpede […] fiecare lucru este legat de celălalt prin fluidul acela care plămădeşte culorile şi topeşte formele”; „nările au început să soarbă aerul, recunoscând şi înregistrând cu meticulozitate mirosurile: cât de puternică este apa de lăptucă cu care este îmbibată vesta domnului tatăl! Sub ea se simte parfumul pudrei de orez amestecat cu murdăria scaunelor, acreala păduchilor striviţi, praful înecăcios al străzii care intră prin crăpăturile uşilor şi uşoara aromă de mentă răspândită de pajiștea casei Palagonia”. Li se alătură mintea avidă, doldora de amintiri prețioase: „În liniştea minţii ei se strecoară imaginile câmpiei de la Bagheria: arborii de plută, răsuciţi, cu trunchiul gol şi roşiatic, măslinii cu ramurile îngreunate de minuscule ouă verzi, rugii de mure, care tind să invadeze strada, terenurile cultivate, nopalii, smocurile de trestie şi departe, la orizont, dealurile vântoase ale Asprei”. Handicapul poate fi un privilegiu, căci ceilalți îi acceptă vrând-nevrând diferența, dar și autonomia situării.
Fetiţa priveşte cu inocență gesturi și întâmplări crude și fără sens. Deocamdată, are încredere în mintea domnului tată, chiar dacă acesta pare s-o ducă în infern („iar infernul, dacă este vizitat de fiinţe vii, cum făcea domnul Dante, poate fi chiar plăcut la vedere: ei acolo suferind, iar noi aici privind”). Speră să înţeleagă mai târziu motive și rosturi ale celor mari. Acum asistă la un spectacol, o execuție: „Şi exact ca la teatru, lumea râde, pălăvrăgeşte, mănâncă, aşteptând ciomăgelile”.
Mariannei „nu-i lipseşte imaginaţia şi deci nici dorinţa de cuvinte”. Pictează amestecând fermecată culori („Dar de unde să înceapă: de la verdele complet nou şi strălucitor al palmierului pitic, de la verdele furnicând de albastru al câmpului de măslini sau de la verdele striat cu galben al povârnişurilor muntelui Catalfano?”). Comunică scriind bilețele și înregistrează în taină observații și învățături pentru mai târziu („Întotdeauna a bănuit că doamna mamă, într-un trecut îndepărtat, în care era foarte tânără şi plină de fantezie, a ales să devină moartă ca să nu trebuiască să moară. De acolo trebuie să i se tragă însuşirea atât de specială de a accepta orice plictiseală cu un maxim de îngăduinţă şi un minim de efort”). Romanul înaintează adăugând detalii ale unui tablou de epocă de o uluitoare diversitate a tonurilor. Măritată la 13 ani cu un unchi, naște un șir de fete, tot mai îngrozită că nu-i poate da soțului băiatul așteptat, îndură abuzuri și restricții, dar descoperă încet și fisuri ale societății rigide pe care învață să le exploateze: „Tăcut, solitar, cu capul tras între umeri, ca o bătrână broască ţestoasă, cu o expresie întotdeauna nemulţumită şi severă, unchiul soţ era în fond mai tolerant decât mulţi alţi soţi pe care ea îi cunoştea”. Când „ducesa doamnă soţie” e invitată să asiste la un autodafe (va fi arsă pe rug o eretică: „Vor ca moartea ei să fie un spectacol, iar dacă Dumnezeu o permite, înseamnă că o vrea şi el, în felul acela misterios şi profund în care Dumnezeu hotărăşte lucrurile lumii”), decide scurt: „nu va merge”.
Biblioteca devine tot mai mult refugiu predilect, deși plăcerea ei de a citi e privită cu suspiciune („Sărmana mută, va gândi preotul mai târziu, la patruzeci de ani, cu pielea albă şi fină… cine ştie ce haos e în capul ei… citeşte mereu cărţi… mereu cuvinte scrise… e ceva ridicol în încăpăţânarea asta de a înţelege… preferă lectura rugăciunii…”). Lectura înseamnă pentru con-vorbire cu minți luminate. Culege fraze și frânturi de fraze, făcând uluitoarea descoperire că frământările celor care-i sunt aproape ajung tot mai adesea până la ea. Invadată de gândurile altora, scrie în locul lor, cu regretul că „n-a ştiut să transforme talentul acesta într-o artă, cum ar fi sugerat domnul David Hume, l-a lăsat să înflorească la întâmplare, mai mult suportându-l decât călăuzindu-l, fără să tragă niciun avantaj”. Dar are doar pentru ea lumea gândului vorbitor. „Privirea dilatată” soarbe toate detaliile lumii din jur și le preface în cuvinte cu miez. Lunga sa viață traversează întâmplări nenumărate, trupul ei cunoaște nu doar nimicnicia vieților omenești, ci și experiențe nebănuite și o senzualitate care iese din „ideea amorului gen pasăre de pradă: ocheşti, ataci, sfâşii şi devorezi. După care pleci, lăsând în urmă un stârv, o piele golită de viaţă”. Normele vremii și ale rangului, cu atât mai mult, sunt, pentru femeie, clare și brutale: „Să te măriţi, să faci copii, să-ţi măriţi fetele, să le obligi să facă copii şi să faci în aşa fel încât fiicele să-şi oblige fiicele să facă copii, care, la rândul lor, să se căsătorească şi să facă copii… vorbe din înţelepciunea familială, vorbe dulci şi convingătoare, care s-au rostogolit de-a lungul secolelor, conservând într-un cuib de puf oul acela preţios, care este descendenţa Ucrìa…”.
În tăcerea ei locuită de cuvinte scrise și citite, a ruminat tot ce i s-a întâmplat ei sau celor din jur, ajungând tot mai des la încheieri în contradicție cu legile societății. Căci, va conchide prietenul Giacomo Camalèo, „Aici domneşte nedreptatea cea mai înţeleaptă. Atât de înţeleaptă şi de înrădăcinată încât pare celor mai mulţi drept «natural㻓…
Mă opresc aici. În această invitație la lectură, am încercat să descriu cartea cu destule detalii pentru a-i simți complexitatea și frumusețea, dar și fără a pune în primejdie plăcerea cititorului de a descoperi pe cont propriu o scriitoare de rangul întâi și o carte mare.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg