Parazitate în exces de prejudecăți fals-evaluative, artele vizuale de astăzi clamează cu stridență discursuri ce încurajează mai degrabă protestul, ruptura și entuziasmul trangresiv. În numele unei ideologii a noutății absolute, este abandonată tradiția, sunt ignorate datele prealabile, se ridică ziduri între generații, grupuri, genuri, stiluri și curente. Trăim în plină „post-istorie” a artei, când opera și talentul devin facultative, iar profesionalismul – inutil și suspect. Dexteritățile manuale, buna cunoaștere și gestiune a tehnicilor de lucru sunt considerate mai degrabă „vulnerabilități”, semne de retard și decadență. Mai este loc însă pentru eventuale reconcilieri sau regrupări de forțe? Pot fi atenuate în vreun fel asperitățile și contondențele reciproce? Ce șanse au, în evul deconstrucțiilor precipitate, proiectele favorabile sintezelor împăciuitoare și complicităților sănătoase? Rezoluții în cheie optimistă ne oferă Meeting the Masters, expoziția pictorului Dan Voinea, aflată în derulare la Muzeul de Artă din Timișoara.
Născut la Brașov, în 1970, Dan Voinea este absolvent al Universității Naționale de Artă din București (1997). Debutează în 1992, la Galeriile Dalles. Prima expoziție personală (după cele două din Franța, în 1999 și în 2002)-  Urban Capella. Eroi și Judecători – este organizată în 2008, la Galeria bucureșteană SUB-Cărturești.  Este prezent, în 2013, la Beers Gallery din Londra, apoi în galerii importante din SUA, Olanda, Franța și Germania. Alături de alți artiști români din „noul val” (Dumitru Gorzo, Mircea Suciu, Cătălin Moldoveanu, Marius Ritiu), este inclus în portofoliul Slag Gallery din New York, dar și în cel al Galeriei RX din Paris, participând la multe din evenimentele itinerante ale acestora.
Care este miza proiectului de la Timișoara? Sustrăgându-se unei poziționări ostile în raport cu tradiția, Dan Voinea crede în „actualitatea” maeștrilor de odinioară, recunoscând, atunci când este cazul, afinitățile și contaminările de bun augur. Pictori precum Gheorghe Tăttărescu, Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu au avut un rol important în etapele propriei formări. În itinerariul vizual din incinta muzeului bănățean, Dan Voinea flanchează câțiva din maeștrii picturii românești – Corneliu Baba, în principal, dar și Camil Ressu, Iosif Iser, Ștefan Popescu, Ștefan Luchian, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu… Spațiul generos pus la dispoziție îi permite o dispunere graduală a lucrărilor, oferind privitorilor ocazia de a compara formule plastice eterogene, acordurile și diferențele, liniile de continuitate, dar și pe cele de evidentă demarcație.
Partea de contribuție personală este grupată sub titlul Symbiosis. Termenul ca atare vine din greacă, unde συμβίωσις, symbíōsis, înseamnă „a trăi împreună”, a pune în relație sau interacțiune entități separate, organisme diferite. Prin extrapolare semantică, Dan Voinea face o pledoarie pentru reconsiderare sintezelor posibile – între tradiție și modernitate, între maeștri și discipoli, între Occident și Orient, între noi și ceilalți.
Ca și alți colegi de generație, Dan Voinea optează pentru lucrări monumentale, destinate spațiilor mari. Realismul imaginilor este dublat cu inserturi neoimpresioniste, suprarealiste și expresioniste, mixate funcție de context, fără o prioritate anume. Culorile copleșesc prin materialitatea lor, evidențiind fie acuratețea liniilor și benzilor juxtapuse, fie contrastele dintre prim-planuri și fundal. Excelentul discernământ cromatic, pensulația liberă, tușele nevrotice dau impresie de forță, vitalitate și dinamism.
Lucrările lui Dan Voinea se sustrag canoanelor obișnuite. Este întâi de toate un pictor de atmosferă; miza lucrărilor sale pare a fi nu reprezentarea în sine, nici fidelitatea acesteia în raport cu realul, cât etalarea de stări, emoții și situații tensionate, în care privitorul regăsește, deopotrivă, când rigiditate și melancolie, când mișcare și dramatism. Dacă ar fi să împrumutăm vocabularul speculativ deleuzian, tabloul este mai degrabă un „bloc de senzații”, sumă de tensiuni vizuale acutizate la maximum. Artistul este înclinat spre o estetică a izolării și disconfortului existențial, privilegiind furiile, spaimele și angoasele, replierile și ascunderile. Personajele sale – discrete, misterioase, anonime – fug de lume, refuză presiunea cotidianului, căutând refugii, colțuri, cotloane, oaze solitare pitite în desișul vegetației (Pilgim III – Green Room, Pilgrim IV – Corn field encounter, Green factory, Concret corner, No exit).
Pictura lui Dan Voinea este pe alocuri sinestezică. Tactilul, acusticul, vizualul, olfactivul sunt frecvent solicitate în expresii ingenioase, chiar contradictorii. Surprinși în fervoarea luptei, adeversarii își ating epidermele, câinii latră furibund și asurzitor, gunoiul și dezordinea dau impresia de sufocare. Deseori personajele tac, doar că tăcerea pare simptomul unui imperceptibil „zgomot” interior. Spațiile sunt, de regulă, pline, aglomerate, suprasaturate; lipsesc liniile de fugă, perspectiva limpede a orizontului, briza răcoroasă a cadrele deschise și aerisite.
În reprezentările corporale ale personajelor sale, Dan Voinea se apropie de figurația unor Francis Bacon și Lucian Freud. Întâlnim posturi contorsionate, gestică dramatică (Exit), dar și calmul singurătății (Lost, Secluded), propriu omului repliat spre sine. Lansați în căutarea a ceva indistinct, Pelerinii sunt prezențe stranii și tulburătoare. Hibrizii și Hienele potențează frica și disconfortul emotiv, anunțând, poate, „sfârșitul omului” sau proximitatea unei lumi a monștrilor, a ființelor mutante, a altoiurilor genetice imprevizibile dintre om și animal, proliferante astăzi în plin elan postumanist.
Fără îndoială, expoziția lui Dan Voinea are toate ingredientele unui veritabil eveniment. Ea poate fi „citită” în primul rând ca invitație la a reconsidera tradiția, relațiile cu modelele confirmate, pentru a putea recunoaște și aprecia „noul” în toate înfățișările sale. Este, totodată, o bună ocazie pentru publicul autohton de a descoperi profilul unui artist matur, inventiv, care își gestionează cu discernământ atât efortul, cât și succesul. Acesta din urmă, de bună seamă, cu totul meritat.