Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Dandysmul european în ordine dispersată

Dandysmul european  în ordine dispersată

Dandysmul avusese deja un preludiu în Anglia epocii lui Charles II: valul Frumoșilor. Uitați astăzi, cei mai proeminenți se numeau George Hevett, Wilson, Fielding. Ei anticipează firav și incomplet, ceea ce îl legitimează ca un fenomen traducând o nevoie a societății engleze, o tendință de fond și nu un epifenomen derizoriu redus la aparențe. A urmat apogeul marcat de George Brummell și generația lui Byron care l-au consacrat în spațiul britanic.
Europa continentală n-a fost însă privată de acest curios fenomen. De-a lungul secolului al XIX-lea, Dumas, Balzac, Stendhal, Prosper Mérimée, Baudelaire, Rivarol dau impresia unui dandysm de suprafață, de vanitate gratuită pentru că este afișat când personajul iese în societate. În unele cazuri – Dumas, Balzac… – el are o simplă funcție compensatoare a deficitului de aparență fizică, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă este vorba de un veritabil dandysm în cazul lor. Pentru că instrumentul de dominație care fusese dandysmul brummellian era dublat de frumusețea masculină a personajului.
Totuși la Dumas dandysmul, fără a deveni total, depășește vestimentația și se prelungește incluzând decorul domestic și mai cu seamă hrana. Fin gourmet și gastronom creator, lui Dumas îi plăcea nu numai să mănânce rafinat, să împărtășească bucuriile „palatului” cu alți convivi – unul dintre banchetele lui a reunit până la trei sute de persoane1 – dar și să creeze el însuși noi compoziții culinare. Act de creație în alt domeniu care era și a rămas emblematic francez. Mesele erau pentru el ritualuri aproape religioase. Scrie prin urmare o monumentală carte de bucate ale cărei rețete le experimentase el însuși până la a fi găsit formula de apogeu gustativ și aspect pe care a reținut-o în respectivul tratat culinar. Cartea se editează încă actualmente în ciuda generațiilor de creatori celebri – Bocuse, Joêl Robuchon, Alain Ducasse… – care au marcat Europa și lumea. La castelul pe care și-l construise la Pont-Marly, își sufleca mânecile în fiecare seară în preajma plitei și cuptorului, iar spre ora 19 privea printr-un vasisdas din bucătărie în sufragerie pentru a vedea numărul invitaților. Ușa lui, lucru cunoscut în regiune, era deschisă chiar necunoscuților în trecere prin Pont-Marly. Judecățile și exclamațiile lor îl încântau. Dacă îi luăm în seamă rotunjimile corporale și timpul petrecut la masă și în bucătărie, jubilația gustativă pare să fi fost la Dumas chiar mai mare decât cea produsă de apostila finală a unui roman.
Balzac este cel care se apropie cel mai mult de ideea dandy-ului total care își creează o art de vivre totală, cu excepția aparenței fizice de care nu era însă responsabil. Autorul Comediei umane, care moștenise de la Byron și Chateaubriand arta punerii în scenă, este în același timp un dandy vestimentar, un mâncău suferind de „pantagruelism vegetal” (Robert-J. Courtine) și un om care, atunci când are posibilitatea pecuniară, afișează aparențe strălucitoare: caleașcă cu vizitiu, abonament la operă de două ori pe săptămână, haine elegante, baston cu măciulie bătută în peruzele, bucătar, dineuri rafinate, valeți. Până la patru persoane în serviciul lui. „Tant vaut l’homme, tant vaut la cravate” va scrie el în Traité de la vie élégante (1830). Bastonul lui cu măciulie de aur bătută în peruzele va deveni mitic în întreg Parisul și în străinătate, la punctul că Delphine de Girardin îi consacră o carte: La Canne de M. de Balzac. În afara euforiei secrete pe care eleganța i-o induce, scriitorul vede aparența vestimentară și ca un atu în situarea și ascensiunea socială. Va afirma de altfel prin gura lui Rastignac „L’influence qu’exercent les tailleurs sur la vie des jeunes gens”. Scriitorul, a cărui aparență ingrată de „ou de Paște” îi plombează ambițiile sociale așa cum Rastignac este strivit în prezența lui socială la Anastasie în Père Goriot de dandy-ul Maxime de Trailles, îi este recunoscător croitorului lui, Buisson, care parvine să-i corijeze unele defecte de siluetă. Ceea ce este un exercițiu de virtuozitate dat fiind fizicul său „gras, masiv, pătrat” (Lamartine), adesea caricaturizat de spiritele malițioase ale epocii. Croitor căruia, în ciuda recunoștinței sincere pe care i-o poartă, uită câteodată să-i achite notele de plată. Există teancuri de asemenea note și facturi ale lui Balzac, rar achitate: cele ale lui Buisson, ale mănușarului Bodier situat la […] 97, rue de Richelieu (mănuși culoare pai, fir de Scoția și de Suedia – acestea pe câte douăsprezece perechi – pentru 174,50 franci), cele, în sfârșit, ale d-lui Bonnemains, succesor al d-lui Jumel la firma Mortier d’argent din piața Saint-Michel pentru o livrare de cafea moka, Bourbon și Martinica, de roquefort, de ceai, de ciocolată…, și de 6 kg de prune!). Se adaugă factura ciocolatierilor din rue des Saints-Pères, cea de la maison Chevet lângă Palais-Royal, o alta de 117 franci pentru comanda unei mese compuse dintr-un jambon prăjit, a unei lișițe gratinate, fricadele de vițel, sparanghel alb și clătite cu ananas. Cunoscuta pasiune pentru cafea – Balzac consuma un litru pe zi – i-a declanșat Tratatul excitanților moderni. Apropo de statutul momentelor de restaurare la Paris, care se apropie mai de grabă de solemnitatea liturghiei decât de vulgarul act de a se hrăni cum credea Cioran la începuturile sejurului său în „orașul lumină”, în primele pagini ale Vărului Pons Balzac constată uimit că nu s-au „zugrăvit niciodată exigențele Gurii, ele scapă criticii literare prin necesitatea de a trăi, dar nu se poate imagina numărul de oameni pe care Masa i-a ruinat. Masa este la Paris, sub acest raport, emula curtezanei”. N-am enumerat datoriile lui Balzac de manieră gratuită, ci pentru a pune în evidență înclinația lui către dandysmul integral, propensiunea lui de a supune necesitățile vieții de fiecare zi criteriilor de rafinament cele mai exigente. Pentru că dandysmul veritabil este cel care include exteriorul și interiorul, integralitatea aspectelor existenței social-intelectuale ale individului. Cu o excepție în cazul lui Balzac: lipsa de scrupule în ce privește relațiile cu prestatarii și furnizorii săi.
În considerația noastră, fenomenul vestimentar și cel gastronomic își împlântă rădăcinile psihologice în rituri comportamentale arhaice, datând din profunzimile epocii precreștine. De ce sărbătorim noi astăzi un eveniment, oricare ar fi el, printr-o masă aleasă, un banchet, iar cu aceste ocazii vestimentația noastră are o anumită solemnitate? Vestimentația aleasă este o formă sublimată a hieratismului ritualurilor inițiatice de trecere de la o condiție socială la alta și mai general a contactului cu forțele superioare. La vechii traci, când era supus probelor inițiatice pentru a trece de la condiția de flăcău la cea de bărbat sau de războinic, tânărul candidat trebuia să fie îmbrăcat în cele mai bune straie pe care le avea, de un alb imaculat. Momentul căsătoriei, atunci ca şi acum, implica o prezență vestimentară solemnă – rochia albă a miresei în principal – ale cărei reminiscențe sunt printre puținele de acest fel care s-au conservat până astăzi. Preoții şi magistrații oficiind trebuiau să aibă şi ei o vestimentație deosebită, după cum duminica, zi sacră, era onorată cu „straiele de duminică” pretutindeni în lumea creștină. În urmă cu mulți ani, o cântăreață de muzică populară românească, Angela Moldovan, povestea că în anii tinereților sale, prin anii 1950, înarmată cu un magnetofon, culegea folclor muzical în Carpații de Est din România. Un tăietor de lemne şi interpret localnic de cântece populare solicitat de ea pe chiar locul său de muncă, n-a acceptat să se producă. Era îmbrăcat în haine de lucru relativ murdare și nu în bună stare. A revenit însă a doua zi în veșminte tradiționale de sărbătoare, noi, de un alb imaculat. Raportul cu cântecele religioase și contextul ritual este vizibil. Solemnitatea actului implică, conform unui reflex străvechi, hieratismul atitudinii şi vestimentației.
Îmbrăcămintea a fost multă vreme una dintre mărcile identității unei categorii sociale (patricienii romani cu toga lor bordată de purpură, veșmântul de alură imperială2 al preoților creștini, uniforma militară, costumul negru și pălăria melon ale financiarilor din City-ul londonez, uniformele personalului căilor ferate sau al aviației din întreaga lume, cel al palace-urilor, portarii, drag-queens, goticii…) sau a individului. Ceea ce este cel mai aproape de corp, aparența vestimentară este primul lucru care identifică o persoană, înainte chiar de a deschide gura. Când este vorba de codul vestimentar obligatoriu al unei categorii sociale, veșmântul exprimă prea puțin din persoana care îl poartă.
Când este însă compus pentru a exprima un sens puternic, așa cum este cazul dandysmului, el face parte din personalitate. G. B. Shaw întreținea o relație foarte puternică cu propria-i îmbrăcăminte. Purta șosete tricotate de admiratoare, diferite de la un picior la celălalt, și cu degete. Când s-a însurat cu Charlotte Townsend, motivația exprimată a fost că era singura femeie care înțelesese cu adevărat ideile sale asupra ciorapilor. Calitatea îmbrăcăminții condiționează psihologic individul cu efecte benefice asupra actului genetic – am văzut-o la Balzac, dar și la Barbey d’Aurevilly, Oscar Wilde, Mérimée…. Există oare un raport între „suprema eleganță” a lui Mérimée și implicațiile antice sau medievale ale multora dintre nuvelele lui? Oricum, Jean d’Ormesson remarcă afinitățile între stil și vestimentație: „Stilul lui Mérimée, nu este de mirare, este conform imaginii unui veşmînt elegant pe un om care știe să trăiască îl poartă: nu se observă” (d’Ormesson: 1997 205).
Simplul fapt că atinge corpul la modul cel mai intim, îl individualizează și exprimă statutul social al purtătorului, conferă îmbrăcăminții o importanță particulară. Vestimentația căutată, ultrapersonalizată, constituie un mesaj puternic dublu orientat către exterior și către interior. În momentul în care ea corespunde unui vector particular al individului creator, starea de confort mental pe care i-o induce este propice invenției.
Dandysmul nu îmbracă numai forma canonică așa cum am descris-o până acum. Există declinări care depășesc strălucirea mai mult sau mai puțin frivolă în societate. Barbey d’Aurevilly pare a avea un reflex inversat când se îmbracă în dandy nu când iese în lume ci în timpul scrisului: „vestă de velur roșu, pantalon roz veștejit, baston cu măciulie de aur, pânzeturi de satin viu” (d’Aurevilly : 2013). Dandysmul este pentru el, fără să-și dea seama de eroarea lui, „fructul acestei vanități pe care am veștejit-o prea mult”. Momentul sacru nu mai este etalarea în public, ci scrisul, actul creator, timpul privilegiat în care el se transformă într-o antenă a unei instanțe superioare. Din punct de vedere psihologic, îmbrăcați într-o manieră căutată, sofisticată sau pur și simplu idiomatică, spiritul acestor zelatori ai condeiului beneficia de un confort interior care favoriza accesul la palierele înalte ale exuberanței imaginative și creativității. Diderot, antidandy-ul prin definiție, se poziționează invers: este atît de atașat solitudinii «sălbatice», existenței viscerale, încît iese în oraș și face vizite în halat și cu scufie de noapte pe cap. „Ieri am ieșit în capot și cu scufie de noapte pentru a merge să dinez la d’Amilaville. Am început să am în aversiune îmbrăcămintea de vizită. Barba mea crește atât cât îi place. Încă o lună de astfel de viață sedentară și deșerturile lui Pacôme n-ar fi văzut un anahoret mai bine condiționat” (Diderot>Sophie Volland, 2 nov. 1765) (Diderot 1984: 281).
O interpretare, deși diferită, este legată de o anume libertate ce ar putea fi asignată modului de viață al cercetătorilor de la General Motors de care vorbește Arthur Hailey în romanul Roțile. Cazați în zona cadrelor pentru care costum și cravată erau regula obligatorie, cercetătorii distonau în raport cu armata de birocrați care îi înconjura. Se asemănau mai degrabă cu o bandă de hippies sau artiști punk din Greenwich Village: cămăși roz, pantaloni evazați à la mexicaine, nu cravată, nu haină, eventual un pulovăr, mocasini în picioare. Nu aveau obligații de prezență conform unui program riguros: veneau și plecau la ce oră aveau chef. Mod de viață mai apropiat de boema din ghetto-urile artistice europene sau americane decât de lumea spilcuită și codificată a tehnocraților. Libertatea vestimentară, de comportament, de limbaj, lipsa constrângerilor birocratice de program a unor oameni ieșiți de la Harvard, Yale sau Stanford şocau pe neofiți. Era epoca în care GM domina lumea automobilului şi, după cum se vede, nu întâmplător. Simțul practic anglo-saxon îi orientase în direcția optimă pe managerii gigantului industrial de la Detroit care constataseră practic că faptul de a-l lăsa pe individul creator să-şi compună liber modul de viață de la „a“ la „z“ (în funcție de modul de funcționare al propriului său orologiu interior) îi amplifică considerabil randamentul intelectual. Să fi fost oare una dintre concrețiunile managementului de geniu al lui Alfred P. Sloan, considerat cel mai mare manager din toate timpurile? Fără nici o îndoială, pentru că misiunea cercetătorilor nu era cea de reprezentare sau de gestiune curentă, ci de a reinventa în permanență automobilul, situație în care ei se legitimau drept creatori: mai aproape deci de artiști decât de birocrați. Ceea ce Sloan înțelesese forte bine. Înrudit cu această specie de mod de viață un „dandism proletar” de genul celui evocat de Patrick Besson cînd afirmă că nu scrie decît în şort de fotbal și cu șosete albe de tenis.
Dandysmul de fond, total, care depășește aparențele exterioare și își pune sigiliul pe ansamblul vieții unui individ este rar. L-am văzut la Balzac și Dumas în perioadele lor de prosperitate, când banii curgeau în valuri. Contele Robert de Montesquiou împinge elitismul până la a-și edita scrierile doar în treisprezece exemplare: douăsprezece pentru prietenii lui apropiați și unul pentru mulțime. Stefan George își tipărește Imnurile și Pelerinajele în afara circuitelor comerciale, doar într-o sută de exemplare.
Un dandysm total, care traversează toate aspectele scrisului și vieții, am reperat la Nicolae Ioanidi, alias Dinu Nicodin3. Autor scriind la un nivel de virtuozitate stilistică egală în română, franceză, engleză și germană, Nicodin își așternea gândurile numai pe hârtie de Japonia, cu cerneluri rare, caligrafic, transformând fiecare manuscris pe care îl publica într-o piesă bibliofilă. A cultivat mai toate speciile prozei: roman, teatru, povestire. Verbul lui de toate zilele era înalt, fără excese, realațiile și prezența socială de o mare distincție. A fost un ferment discret dar activ al cenaclului Sburătorul. Înalt, privind lumea printr-un nelipsit monoclu, costumele și pantofii comandate la conservatoarea Londră, parfumurile la Paris, personajul era de o afabilitate și de o generozitate rară. O pleiadă de tineri scriitori și critici (Vlaicu Bârna, Ion Negoițescu…) făceau parte din cercul lui de intimi, dejunau adesea la el și erau ajutați financiarmente. Instaurarea comunismului impus de tancurile sovietice în estul Europei l-a redus la sărăcie, la viață o clandestină, iar în 1948 la o moarte prematură.
Putem gândi că, pornit în unele cazuri dintr-o intenție superficială, frivolă, dandysmul, cu prelungirile sale comportamentale, morale, evoluează către o filosofie de viață. Dacă într-un prim timp inventează un paraître strălucit și original al individului care îl singularizează în spațiul social, contra conotației persistente de superficialitate și efeminare care au fost și rămân încă atașate cu obstinație fenomenului, acest paraître invadează interiorul, l’être, în multiplicitatea aspectelor lui comportamentale și evoluează către o art de vivre globală a individului. Propagându-se în spațiul social, dandysmul a ameliorat fără îndoială civilizația umană. Cât din gustul și fantezia pe care Chanel, Dior, Cardin, Hugo Boss sau Lacoste o difuzează în societățile actuale se datorează dandysmului? Fără îndoială o parte non-neglijabilă. Venită din străfundurile vârstelor în modernitate, eleganța, ca o aspirație superioară, încarnează un ideal de viață: le savoir vivre sau l’art de vivre à la française. „Vanitatea” erijată în valoare primordială a vieții, plictisul unor inteligențe superioare în fața banalității lumii, ego-ul hipertrofiat au condus finalmente la un progres social. Iar sentimentul vacuității lumii care atinge la dandy culmi nebănuite este o invitație la autodepășire, a transgresării liniilor de orizont ale epocii. Brummell, campion al plictisului, înscrie în marginea (fr. exergue) biletului sau scrisorii pe care le adresează unui prieten, unei baroane, unei persoane insignifiante un „too late”, „never more” iar când ziua a fost mai puțin goală decât altele, o marchează cu generosul „nada”. Dar Barrès și alți dezabuzați de geniu nu făceau la fel în cultură?
*
La o privire globală asupra fenomenelor de grup unice intrate în alchimia spiritului european, câteva idei se degajă cu claritate. Fenomenele de grup unice sunt produsul unei evoluții necesare a sensibilității europene, a unor conjuncturi istorico-literare particulare. Fiind unică, conjunctura induce un fenomen cultural unic. O asemenea conjunctură a existat la sfârșitul Evului Mediu, când se naște il dolce stil nuovo. Poezia și filosofia limitată a trubadurilor nu mai corespundeau noii sensibilități prerenascentiste și noilor deschideri filosofice. Dar odată noile orizonturi atinse, curentul și-a îndeplinit misiunea și a putut dispărea. Același lucru se poate spune despre Pleiada franceză, legată și ea de o conjunctură specifică. Animate de o personalitate inductoare, ca university wits sau mai târziu suprarealismul indisolubil legat de Breton, viața lor este adesea scurtă iar destinul lor „tragic”. Ele pier brusc, așa cum s-au născut. În schimb, efect al unei nevoi resimțite, ele vădesc o redutabilă forță penetrantă a spiritelor, împrumută caracterul unui raz de marée.
Efectele lor nu s-au redus la destinul unei figuri izolate sau al unui grup. Ele s-au dovedit veritabile creuzete de pasiuni și geniu care au modificat sensibilitatea și conturul intelectual al unei epoci, au afectat profunzimile spiritului colectiv intrând în ADN-ul culturii continentale. Astăzi, cultura europeană este rezultanta tuturor acestor precedente benefice care au creat prin disipare în corpul social ființa spirituală a omului modern.

 

 

Note
1 Era epoca în care voia să-i facă concurență regelui Louis-Philippe.
2 Ne referim la împărații bizantini.
3 Scriitor român din perioada interbelică (1886-1948), membru și mecena al cenaclului «Sburătorul» al lui Eugen Lovinescu, donatorul parcului Ioanid municipalității bucureștene. Autor al câtorva volume dintre care cel mai important este Revoluția (franceză).

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg