Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Datoria

Datoria

Când vine toamna nu ai vreme nici să mori, dacă ți-ai pus cumva în gând să faci asta, cum tot așa, și în celelalte două anotimpuri de dinainte, timpul nu te lasă nici măcar să-ți tragi sufletul, abia la iarnă ce mai poți sta câteodată lungit pe pat în plină zi, să te gândești la ziua de mâine fără îngrijorare sau chiar la nemurirea sufletului, cu toate că, știi doar, muritor este sufletul, dacă nu el, cu certitudine sălașul lui, poate pieri chiar în clipa când gândul acesta îți inundă mintea, dar, întorcându-ne de unde am plecat, repetăm, când vine toamna nu ai vreme nici să mori.
Cu acest gând tânăra nevastă, îmbrăcată în cămașă de noapte și desculță, se apropie de lampa spânzurată de grinda tavanului de lemn a încăperii slab luminate, ridică sticla din nucă, suflă și stinge flacăra palidă și tremurândă înflorită din capul feștilei, lăsând întunericul din unghere să se întindă și să se lăfăiască în întreaga odaie, apoi, cu pași ușori, se îndreaptă spre pat și se strecoară sub cergă, trăgându-și învelitoarea grea peste trupul ostenit, ca și cum s-ar îngropa sub o glie de pământ, și se lipește de bărbatul ei, a cărui răsuflare liniștită și molcomă lasă de înțeles că doarme buștean. Ultimele patru zile au fost friguroase, mai friguroase ca în ceilalți ani, semn că iarna vine mai repede, fapt ce-i dă, pe de o parte, o stare de mulțumire, în anotimpul alb, în ciuda zecilor de metri de urzeală de țesut, fie pânză de cânepă, fie pănură de lână, lucrul nu o încovoaie precum în anotimpurile calde, primăvara, pusul în pământ, vara, făcutul și adunatul fânului, toamna, strânsul recoltei, dar, pe de altă parte, și o stare de neliniște, mai are o tarla lungă cât o noapte de sfârșit de decembrie, pe care cucuruzul copt a rămas pe tulpină, și o țarină tot atât de întinsă cu cartofii nescoși din cuiburi, iar brațele casei, deși sunt șase, nu toate-s folositoare, cele două ale copilului de numai opt ani nu se pun la socoteală, mâinile neîmplinite nu sunt de mare folos, nu-i vorbă, se împrumută la lucru cu vecinele mai în vârstă, ea fiind cea mai tânără femeie de pe uliță, și cu prietenele de seama ei care nu au chiar atâta moșie, însă, dacă iarna se grăbește precum s-a grăbit ea la măritiș, o va prinde Crăciunul cu tulpinile de mălai netăiate și rămase pe câmp, să le bată vânturile și ninsorile, făcând-o de rușine în sat. Așa că acum o săptămână, a rugat-o pe baba clopotarului, o femeie de ispravă, harnică foc, pe care astă-vară a împrumutat-o cu niște bani, să se plătească de datorie secerându-i tuleii din grădina casei, măcar ăștia să nu-i mai stea după cap, iată că încă datornica nu și-a găsit vreme să intre în lanul de porumb, însă nu și-a pierdut speranța, bătrâna e de încredere, doar că are prea multe datorii în sat. Îngândurată, se străduie să înlăture gândurile supărătoare și să se lase cuprinsă de somn. Somnul e bun ca o moarte, te scapă de gânduri, când te cuprinde, când nu te învăluie, tot o moarte este, că te lasă pradă grijilor, așa că nevasta încearcă să adoarmă, și chiar era s-o facă dacă mâna bărbatului, mare ca o lopată și aspră ca o glie întoarsă arsă de soare, nu s-ar fi strecurat ca un șarpe flămând spre coapsele ei, dibuindu-le și încercând să le îndepărteze una de alta.
Bătrâna întredeschide ușa de la tindă, apăsând clanța cu mâna uscată ca un vreasc, își scoate capul afară, apărându-și fața de înțepăturile frigului cu colțurile basmalei, și strigă cu voce răgușită, ca dintr-un capăt de lume, Hai în casă, ce tot moșmondești atâta, în seara asta ne culcăm deodată cu găinile, deodată cu găinile altora, căci orătănii ei nu au de ani buni, numai o vacă, slabă și amărâtă ca o umbră, pe urmă, după ce trage ușa după ea, așază pe masă mămăliga caldă, rotundă și gălbuie ca o lună nouă, trei farfurii adânci, în care toarnă, doar în două dintre ele, lapte de vacă aburind și, lângă farfurii, trei linguri proaspăt spălate și șterse de apă cu colțul șorțului. Când va intra moșul în casă, înainte de a se așeza în capul mesei, va lua farfuria goală și lingura ce nu vor fi folosite și, ca de fiecare dată înainte de a se pune la masă, blând și înțelegător, le va băga la locul lor în dulapul din spatele sobei. Bătrânului i se pare că e strigat, nu-i sigur, auzul și-a pierdut din finețe din cauza clopotelor, dar mai întârzie dintr-un motiv anume, plăcerea lui de seara este să țesale îndelung vaca, să rânească în grajd, să arunce stroh pe dușumeaua udă de scursurile animalului și să bage fân proaspăt în iesle, o plăcere atât de mare, încât face toate acestea ca și cum s-ar preumbla prin rai. Așadar, pentru el, raiul nu poate avea alte forme, culori și mirosuri mai plăcute decât acest loc, în care mai zăbovește spre a-și spori bucuria de a trăi. Când intră pe ușă, cușma, purtată fie vară, fie iarnă, nu-i mai sus cu mult de clanță, moșul fiind, dacă nu cel mai mic, cu siguranță unul dintre cei mai scunzi bărbați din sat, motiv bun pentru a primi o poreclă neplăcută gen Năpârstocul ori Butucașul, a scăpat de ele ori de altele asemănătoare, fiindcă poartă alta, Clopotarul, noroc cu meseria lui de o viață. Nu s-a supărat, cum nimeni din sat nu se supără, mai toți sunt porecliți în fel și chip, cei nenumiți altfel de cum sunt trecuți în certificatul de naștere sunt puțini la număr, au scăpat întrucât e suficient de hilar numele primit la botez. Se pun porecle nu doar din cauză că lumea satului e ca lumea, răutăcioasă și batjocoritoare, ci din pricină că atunci când mori, înainte de toate, îți moare numele, nu mai ești tu, nu mai este nici numele tău, rămâne doar porecla pe buzele celor care, nostalgici sau mânioși, vor să-și mai amintească de tine. Oricum, dacă Dumnezeu vrea să ni se adreseze, nu are nevoie nici de nume, nici de porecle, are căi de adresare nebănuite de noi. Cum nu există doi oameni identici, tot așa nu există două porecle la fel. Porecla este strict legată de înfățișare, de alură, de calități și defecte, de meserii și de altele pe care cei ce dați porecle le știți mai bine decât mine, este și o cale mai lesnicioasă pentru a identifica pe cineva. Cum numele se repetă de la un om la altul, din pricina arborelui genealogic și a lipsei de imaginație, identificarea e mai ușoară după poreclă. Decât să fii pus în încurcătură, întrebând, Care Ion, cel de sub dâmb ori cel din sus, nu mai bine înțelegi din capul locului că e vorba de Ion a lui Bortâș, nu de Ion a Buchii.
Ia uite drăcia dracului, când socoteam că numai mâinile mele și ale bărbatului ne scot cât de cât din necaz, mâna lui își caută de lucru între picioarele mele, rostește în gând femeia, deloc revoltată, ba, dimpotrivă, cu satisfacția de a se simți râvnită, nu că nu și-ar fi dorit momentele de plăcere trupească, doar era tânără și poftitoare, dar era prea obosită, iar în patul de alături cel mic nu e atât de mic, încât, dacă nu doarme, să nu priceapă din ce pricină scârțâie patul părinților, așa că prinde drăgăstos mâna soțului, o strânge ușor, cu înțeles, și-o trece peste sânul stâng, odihnind-o acolo preț de câteva clipe, și o îndepărtează alene, parcă voind să nu stârnească supărări posesorului acesteia, apoi se întoarce cu spatele și se lipește de omul ei, bucurându-se de căldura și tăria trupului său. Gestul lui a făcut-o să uite de griji, se liniștește și, cuprinsă de brațele lui puternice, se simte protejată, viața își va urma cursul, când iubirea te învăluie, vântoasele se risipesc, puhoaiele se retrag, negrul devine alb. În patul celălalt, copilul se foiește, căutându-și un culcuș mai odihnitor. Prudența e mama siguranței. Cine a făcut sau a gândit întâia oară această afirmație, a fost, poate, chiar o tânără femeie, dorită de soț, mamă a unui copil încercat de nesomn.
Bătrâna avea douăzeci de ani când s-a măritat cu clopotarul, mai mare în etate ca ea cu cincisprezece toamne, potrivit termen, doar era holtei tomnatic, mai mare în etate, însă mai mic în stat cu două șchioape, nu s-a luat cu el că i-ar fi fost drag, dar era singurul bărbat care a pețit-o, iar ea trebuia să se mărite din cel puțin două motive, unul, se putea numi fată bătrână, și al doilea, trebuia să lase cale liberă spre măritiș celor două surori mai mici, cerute deja de la părinți de viitorii lor soți, s-a sacrificat mai mult pentru ele, din bunătate, sacrificiul e dovada supremă a bunătății. Omul bun și blând distruge resentimentele, așa că, în timp, l-a îndrăgit, e mai degrabă o dragoste de mamă, la fel o percepe și el cu mintea lui necoaptă pe de-a întregul. Se uită miloasă la el pe sub sprâncene, îi urmărește amuzată mișcările, când stă la masă, cum picioarele nu-i ajung pe dușumea, le bălăngănește ca un copil neastâmpărat, ea știe că de plăcerea mâncării face asta, chiar pare un băiețel îmbătrânit, cu toate părțile trupului mici, în afară de mâini, care sunt lungi și groase, ca niște crengi de copac, făcute parcă anume pentru a trage de frânghiile clopotelor. De s-a îndura de noi bunul Dumnezeu, vom dormi un ceas ori două, apoi o luăm din loc, rupe ea tăcerea cu glasul subțire și stins, la care el răspunde dând ascultător din cap, nu-l împiedică la vorbă dumicații de mămăligă băgați în gură, așa e de felul lui, rar se întâmplă să scoată un cuvânt, se înțelege cu ea mai mult prin gesturi, de prisos rostirea dacă gesturile o înlocuiesc pe deplin, risipă de cuvinte fac doar limbuții și mai marii țării. Toată viața ea a muncit în sat, a lucrat pământul altora, cumva trebuia și trebuie încă să aibă cu ce trăi, averea lor e puțină, iar ce primește el pentru meseria practicată nu ajunge, să tragi clopotele în sărbători, la înmormântări și în caz de primejdie nu e totuna cu a presta zi de zi o muncă plătită regulat, doar iarna se strâng mai mulți bani, căci atunci, ca un făcut, se înmulțesc îngropăciunile, poate e numai o simplă întâmplare faptul că iarna, dacă nu peste tot, cel puțin aici, spre deosebire de celelalte anotimpuri, încheind anul, încheie și anii mai multor oameni. Cu copii să le fie de ajutor în casă și sprijin la bătrânețe nu i-a dăruit Cel de Sus, ei, aici, jos, pe pământ, s-au străduit ca orice cuplu aflat în aceeași situație, unul dintre ei, dacă nu cumva amândoi, poartă toată vina, n-au cum ști, la doctor n-au mers de sfială, evlavioși fiind, n-au călcat strâmb și nici n-au apelat la farmece sau la alte drăcovenii, așa că au căutat altă cale, au înfiat fetița cea mare a unei nepoate de-a bătrânei din partea surorii mijlocii. Ziua în care s-au întors de la consiliul popular cu fata de mână, între ei doi, a fost cea mai frumoasă sărbătoare din viața ei, atunci visul de a întinde masă pentru trei persoane s-a împlinit, deși copila nu a mai dat pe la ei nicicând, ea, nevasta clopotarului, nu a mai vrut să iasă din acest vis minunat, de fiecare dată când pune masa, așază trei farfurii și trei tacâmuri, nu știi niciodată când fetița, femeie în toată firea acum, se întoarce la casa părintească, într-adevăr, se va întoarce când ei vor fi pășit pe lumea cealaltă, ca să vândă bruma de avere moștenită. Moșneguțul, din vinovăție, asumată în totalitate, și din bunătate, îi dă voie să-și trăiască visul, dacă nu visăm, suntem morți, atâta lucru îl duce și pe el mintea, altfel cum să-i înțelegi propria visare, aceea de a crede că cele patru clopote sunt odraslele lui dragi, cărora le adresează nestingherit câteva cuvinte drăgăstoase ori de câte ori urcă în turnul cel mare al bisericii.
S-a cufundat în somn liniștită, lipsită de frământări, chiar fericită că a doua zi viața își va relua cursul firesc, ultimul ei gând îndreptându-se cu tandrețe și cu recunoștință spre bărbatul ce o strânge în brațe ca și cum i-ar fi teamă că ea se va ridica de lângă el și va pleca definitiv în lume sau într-o altă lume, dacă alta o mai fi, lăsându-l neputincios și deznădăjduit în fața unui pustiu întins și crud, propriul lui destin. Copilul doarme împăcat, cum la fel de împăcați dorm și părinții lui. Nimic nu tulbură liniștea nopții și somnul lor dulce. Nimic nu tulbură liniștea nopții și somnul lor dulce doar până în clipa asta, când un zgomot strașnic, îngrozitor, venit parcă din lumea de apoi, umple încăperea, alungă visele și trezește la viață trei suflete înspăimântate.
E vremea de mers, spune bătrâna, tu n-ai de făcut mare lucru, mai mult să stai în spatele meu, că mă copleșește teama și groaza numai la gândul c-oi fi singură, noaptea, pe pustii. În noiembrie, întunericul nopții e mai gros și mai adânc, aerul, aproape înghețat, iar lucrurile, reci, de parcă moartea le-a luat în stăpânire. Nu-i nevoie să-l atenționeze asupra frigului, moșul se poartă, așa cum am spus, fie vară, fie iarnă, cu căciulă și, spun acum, cu căput de lână, numai ea își pune, în plus, peste bluza groasă un pieptar, să-i țină de cald la spate și să-i lase mâinile libere spre a-și face treaba, și pe cap încă o năframă. Când ai promis că seceri tuleii de porumb, apoi îi seceri, destul îi că a trecut o săptămână fără să dea curs cererii tinerei vecine, nu s-a sustras, a dus la bun sfârșit alte datorii avute, și mai are încă, dacă sănătatea și vremea o lasă se achită de toate până la sărbătorile de iarnă. Înarmați, ea cu o seceră, el cu o brișcă și cu un ghem de sfoară, luat din precauție, dacă frunzele lunguiețe, uscate de soare, umezite de ploi și întărite de frig ale porumbului se rup, pentru legarea snopilor e nevoie de sfoară, așadar, astfel înarmați ies din casă și intră în bezna mocirloasă a nopții, se îndreaptă spre portița curții și, după ce trec prin ea, o iau la stânga, spre grădina nevestei, aflată în capătul ulicioarei, o grădină lungă și lată cât o zi de post. Când ajung, mai mult pe bâjbâite și din obișnuință, în fața grădinii, bătrânelul, luându-și cușma din cap și scărpinându-se în creștet, o întreabă, Toată trebuie. Dacă ar fi lună, i-am putea zări fața mirată, nu din cauza dimensiunilor impresionante ale porumbiștii, ci mirată ca și cum și-ar fi dat seama că a rostit prea multe cuvinte, întrebarea adresată printr-o singură vorbă, Toată, ar fi fost tot atât de bine înțeleasă de consoartă, Toată dară, vine răspunsul așteptat, când te hrănești de legat strujenii, mai stai deoparte, gat eu dacă se îndură de mine Cel de Sus. După cum stă treaba, nu prea se îndură Cel de Sus, de acolo, de sus, cerne o ploicică măruntă, rece, aproape înghețată, și, dacă ploaia e insuficientă pentru a le pune la încercare credința, răbdarea și perseverența, dintr-o parte bate un vânt tăios ca o plesnitură de bici, unde mai pui că, la acestea, se mai adaugă și întunecimea ca o smoală, ce nu permite ochiului să zărească mâinile, secera și tulpina, mâinile și secera care, în ciuda tuturor adversităților, își văd cu hărnicie și spor de rostul lor, mâna stângă prinde tuleiul, dreapta îl retează scurt la un lat de palmă de la pământ, tuleii sunt așezați într-o grămadă pe care moșul o cuprinde în brațe, o saltă, simțind-o udă și înghețată, o strânge cu mâinile puternice ca două animale sălbatice și o leagă peste mijloc fie cu o frunză lungă cât o sabie, fie cu o bucată de sfoară tăiată din ghemul ținut, de teama pierderii lui, în buzunarul căputului, lângă briceag. Când femeia se îndreaptă de șale și trage aerul rece în piept ca să prindă noi puteri, el se scarpină în cap, socotind că mult nu mai au, dar au mult mai mult decât bănuiește. Să tot fi fost ceasurile zece ale nopții, când au intrat în lan, acum, când bătrâna se odihnește ca moartă pe bolovanul din fundul grădinii, cunoscut atât de bine ei, și el, stând alături în picioare, îi ține de urât, să tot fie pe la patru, patru și jumătate, apreciază timpul după lucru, ar ști precis dacă s-ar vedea orologiul din turnul bisericii, în care el urcă, la nevoie, întotdeauna cu bucuria copilului în fața unei jucării noi, dar ceasul stă ascuns vederii, e beznă, plouă mărunt și e frig. Pe chipul împietrit și vânăt al bătrânei răsare, cu chiu, cu vai, un început de zâmbet, care, înainte de a se împlini, rămâne spânzurat într-un colț de gură, suficient cât să trădeze bucuria de a se ști plătită de datorie, iar bucuria asta îi încălzește nițel sufletul.
Speriați, s-au ridicat toți trei în capul oaselor, zgomotul ce i-a trezit îngrozindu-i s-a stins, doar niște foșnete slabe se mai deslușesc afară, dincolo de ușa tindei, în târnaț, nevasta, culcată ca de obicei pe marginea dinspre încăpere a patului, venindu-și în fire și bănuind ceva, spune mai mult pentru ea, Mă duc eu să văd cine-i. Aprinde lampa și se îndreaptă temătoare, totuși, spre ușă, Cine-i acolo, întreabă cu voce ridicată, mai mult pentru a-și da curaj, Noi, se aude un glas scăzut și înfrigurat. Înțelegând despre cine e vorba, tânăra femeie, sub privirile curioase ale bărbatului și cele încă înfricoșate ale copilului, trage zăvorul, deschide ușa și, în lumina strecurată prin deschizătura ei, îi vede pe cei doi bătrâni, uzi leoarcă, înghețați de frig, cu chipurile pământii și împietrite, pe care, la unul din năframă, la celălalt din cușmă, se preling firicele subțiri de apă. Faceți bine și iertați, îndrugă bătrâna, i-am zis la al meu să vă bată în ușă, dar, de frig, de oboseală, mi-a ieșit din minte că el bate în ușă ca și cum ar trage clopotele, de știam nu-l lăsam să vă înspăimânte în așa hal, Nu-i nimic de iertat, dar faceți bine de intrați în casă, sunteți morți de frig, Apoi, cândva tot avem de murit, am venit numai să-ți spun că e gata mălaiul, e tăiat, e legat și strâns în grămezi, puteam veni la ziuă să-ți dau de știre, dar, după ce prânzim, o luăm din loc, mai sunt datoare și la alții. Iertare de întârziere și deranj, rămâneți cu bine.
Încă e noapte, încă plouă mărunt, încă e frig, doar vântul ce s-a mai potolit.

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg