Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

David Bentley Hart și neoateismul contemporan (I)

David Bentley Hart este un teolog ortodox, scriitor și critic cultural american, cunoscut publicului român prin două cărți excepționale traduse în limba română: Frumusețea infinitului1 și Ateismul: o amăgire2. Specialist în studii clasice, teologie patristică și medievală, bun cunoscător al filosofiei și membru al grupului Radical Orthodoxy, înființat de John Milbank, Hart este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți apărători contemporani ai creștinismului în fața atacurilor neoateismului, fie el filosofic sau științific.
Întâmpinările lui Hart împotriva ateismului nu țin de vreo antipatie față de necredință; de fapt, după cum mărturisește, există „numeroase forme de ateism” pe care le consideră „mult mai admirabile decât multe forme de creștinism sau de religie, în general”. Însă ateismul cu o argumentație falacioasă, ignorant din punct de vedere teologic și istoric și turbulent ca orice alt fundamentalism i se pare inacceptabil.3 Or împotriva acestui ateism tendențios și ignorant își formulează Hart critica, avându-i în vizor, printre alții, pe Richard Dawkins, Daniel Dennett, Sam Harris, autori destul de cunoscuți, datorită recentelor traduceri, și la noi.
Intențiile declarate ale lui Hart față de neoatei nu este de a-i convinge să creadă în ceea ce el crede, ci în a se asigura că au un concept corect al Dumnezeului în care nu cred și pe care-l recuză. În The Experience of God4, Hart avansează câteva descrieri ale acestui concept, pe care neo-ateismul îl ratează: Dumnezeu este ființă absolută, atotputernic, atotștiutor, atotprezent, de care depinde existența a tot ceea ce este și fără de care nimic nu ar putea exista; de asemenea, Dumnezeu este necorporal, spirit pur, fără limitări temporale sau spațiale, necreat, necompus, unic5, fără ca aceste determinații să-L epuizeze pe Cel mai presus de rațiune.
Hart consideră că există două prejudecăți majore ale neoateismului contemporan, care nu e, de fapt, decât „cea mai zeloasă și fățarnică retorică contemporană antireligioasă”6: prima prejudecată susține lipsa de fundament a credinței și cea de-a doua afirmă că religia este principala cauză a violenței, intoleranței și opresiunii și, prin urmare, ar trebui pur și simplu abandonată. Hart le răspunde ambelor prejudecăți și vom reda argumentele lui în continuare.
Cea dintâi, prejudecata nefundamentării religiei, este atât de puternică, încât neoateii nici nu se mai străduiesc să aducă argumente sistematice, ba chiar încearcă să-i convingă pe credincioși că nu au temeiuri suficiente pentru credința lor (precum Daniel Dennett și Richard Dawkins). Hart aduce mai multe argumente în favoarea existenței unor temeiuri rezonabile pentru credință. Mai întâi, este adevărat că nu pot fi aduse dovezi perfect obiective pentru credință, dar dacă tot ce nu e demonstrabil perfect obiectiv ar fi hazardat, atunci ar trebui să excludem foarte multe din acțiunile noastre zilnice, bazate pe afectivitate, alegere, anticipare și așa mai departe. Apoi, răspunzând unei acuzații a lui Sam Haris – care se indigna că învierea lui Hristos, fiind un eveniment mărturisit de alții, nu deține o întemeiere suficientă pentru a fi crezută, iar credincioșii cred de fapt într-o mărturisire –, Hart afirmă că în acest caz trebuie să ținem cont de faptul că a fost vorba întâi de toate despre un eveniment istoric. Cei care l-au trăit au ales mai degrabă să moară ca martiri, decât, mințind, să afirme contrariul, de aceea mărturia lor nu este neplauzibilă, mai ales că au fost implicați oameni de o anumită credibilitate morală. În al treilea rând, un alt argument pentru întemeierea credinței, chiar dacă neștiințific și incapabil să-i convingă pe sceptici, provine din experiența religioasă a celor ce cred. Nu în ultimul rând, în privința acestei prejudecăți a non-întemeierii, am putea accepta că „există convingere religioasă irațională”, însă, la fel de adevărat, ar trebui să recunoaștem că există „și un materialism ateu irațional”.7 În concluzie, dacă se acceptă cu rigurozitate absența întemeierii, aceasta nu se referă doar la domeniul religiei, ci și la ateism.
Cea de-a doua prejudecată, devenită o acuzație reluată mereu și fără spirit critic, este că religia este violentă sau, în cazul creștinismului, că Evanghelia este intolerantă.8 Nu este neadevărat că apariția creștinismului în lumea antică s-a caracterizat prin incapacitatea de a se amesteca, sincretic, cu alte religii, dovedind un exclusivism pe care adepții săi trebuiau să-l respecte, la fel cum iudaismul era neasimilabil și cerea credință într-un singur Dumnezeu, altul decât zeii popoarelor. Dar a considera că politeismul tolerant a fost înlocuit de monoteismul îngust este, potrivit lui Hart, o idee „pur și simplu falsă”, fiindcă este hazardat să vorbim despre „pluralism” și „diversitate” într-o epocă în care aceste concepte nu existau. Căci politeismul Imperiului Roman a fost tolerant cu diferite culte care se încadrau în caracterul religios propriu, dar a fost intolerant cu alte religii. Exemplele nu lipsesc: au existat persecuții oficiale împotriva bacanalei din Etruria (186 î.Hr.), pentru că „doar zeii Romei erau adevărații zei”; au existat deportări și execuții împotriva unor adepți ai unor culte străine – cultul lui Isis, în Roma sec. I î.Hr. – și chiar împotriva ateilor, pentru că ateismul „a fost întotdeauna ceva dezgustător, iar în anumite timpuri și locuri era chiar o ofensă capitală”9; de asemenea, au existat persecuții și execuții împotriva evreilor și creștinilor. În consecință, se poate vorbi despre o universalitate a persecuțiilor religioase: „… e mai bine să fie evitate generalizările cuprinzătoare despre relativa «toleranță» a monoteismului și politeismului. În răstimpuri și pe alocuri, evreii și păgânii i-au persecutat pe creștini, păgânii i-au persecutat pe creștini și pe evrei, iar creștinii i-au persecutat pe evrei și pe păgâni; de fapt, păgânii au persecutat alți păgâni, evreii alți evrei și creștinii alți creștini (și, desigur, în perioada modernă unii atei s-au dovedit de departe cei mai ambițioși criminali și prolifici persecutori dintre toți…)”10.
Și atunci, să fie oare adevărată acuzația că „religia ucide”? Hart răspunde că nu și că o asemenea afirmație este la fel de științifică precum cea care ar susține că „politica ucide”. Însă și într-un caz, și în celălalt, contrarele sunt adevărate: religia aduce pace, la fel cum politica aduce pace, iar violența ține de interpretarea oamenilor și de scopurile lor, care, după cum a dovedit-o istoria de atâtea ori, nu sunt întotdeauna nobile. Contraargumentul lui Hart vizează, așadar universalitatea violenței umane și merită redat integral: „Unii ucid pentru că le-o cere în mod explicit credința lor, alții deși credința lor în mod clar le-o interzice, iar alții pentru că nu au nicio credință și, prin urmare, cred că orice le este permis. Politeiștii, monoteiștii și ateii ucid – această ultimă categorie este cea mai prolifică la capitolul omucideri, dacă este să avem în vedere secolul al XX-lea. Oamenii ucid pentru zeii sau pentru Dumnezeul lor ori pentru că nu există un Dumnezeu și destinul umanității este determinat de străduințele voinței omenești. Ucid în căutarea adevărurilor absolute și din fidelitate față de apartenența la trib. Ucid pentru credință, sânge, pământ, imperiu, propășirea națiunii, pentru «utopia socialistă», capitalism și «democratizare». Oamenii vor căuta întotdeauna zei în numele cărora să poată săvârși mari fapte de vitejie sau atrocități de nedescris, chiar și atunci când acei zei nu sunt altceva decât «onoarea tribului», «imperativele genetice», «idealurile sociale», «destinul umanității» sau «democrația liberală». Tot la fel, oamenii ucid pentru bani, proprietate, iubire, mândrie, ură, invidie sau ambiție. Ucid din convingere sau din lipsă de convingere […] Oferă credința religioasă un temei puternic pentru a ucide? Fără îndoială că adesea o face. Însă frecvent oferă și rațiunea pentru a refuza să ucizi sau pentru a fi milostiv sau pentru a căuta pacea. Doar o ignorare profundă a istoriei ne-ar putea determina să nu recunoaștem asta. Adevărul e că religia și ateismul sunt variabile culturale, în timp ce uciderea este o constantă umană.”11
Concluzia poate fi formulată acum de la sine: atât prejudecata intoleranței Evangheliei, cât și cea a violenței religioase nu iau în considerare caracterul general valabil al intoleranței și violenței umane. Din nefericire pentru nenumăratele victime, există suficiente evenimente istorice care dovedesc această universalitate, de aceea acuzațiile formulate de neoateism împotriva religiei nu sunt decât prejudecăți drapate în adevăruri de către diverse ideologii sau interese, fie ale unor puteri politice, fie ale unor persoane umane lipsite de scrupule. Pentru că la fel de adevărat este că religia poate fi pașnică, iar credincioșii pot avea temeiuri suficiente pentru credința lor.

Note
1 David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: estetica adevărului creștin, trad. Vlad (Nectarie) Dărăban, Polirom, Iași, 2013.
2 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei, trad. Eva Damian, Doxologia, Iași, 2017.
3 Ibidem, p. 24.
4 David Bentley Hart, The Experience of God: Being, Consciousness, Bliss Yale University Press, New Haven, 2014.
5 Ibidem, p. 2-9.
6 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 30.
7 Ibidem, p. 33.
8 Ibidem, p. 151.
9 Ibidem, p. 153.
10 Ibidem, p. 155.
11 Ibidem, p. 33-34.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg