Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

David Bentley Hart și neoateismul contemporan (II)

Neoateismul se bucură de succes într-o lume postcreștină, tulburată la răstimpuri de violențele islamului radical. De la înălțimea unor competențe științifice, el formulează argumente împotriva religiei, fără măcar să se mai străduiască să o înțeleagă și fără a se simți inconfortabil din pricina inculturii religioase dublată, adeseori, de cea filosofică. David Bentley Hart se arată dezamăgit de acest nivel cultural scăzut al dușmanilor Bisericii care, de-a lungul timpului, s-a bucurat măcar de adversari redutabili, civilizați, originali și culți. Celsus, „critic păgân semnificativ al credinței”1, și Porfir erau mai mult decât familiarizați cu credința pe care o criticau; David Hume era un maestru al scepticismului, iar Voltaire, Diderot și alți filosofi iluminiști erau scriitori eleganți. Nici măcar Nietzsche, de la înălțimea culturii lui imense, nu și-a permis, în pofida faptului că a fost cel mai mare critic al credinței, să emită opinii ipocrite și false despre istoria creștinismului și să o considere, asemenea noilor atei, doar „un șir nesfârșit de violențe, tiranii și nevroze sexuale”.2 De altfel, crede Hart, Nietzsche a înțeles dimensiunea revoluției creștine ce a răsturnat valorile Antichității și, adversar de calitate, a permis teologiei ca, „în oglinda disprețului lui”, „să întrezărească ceva din propriile profunzimi”.3
În comparație cu aceștia, acuză Hart, „pisălogii din ziua de azi par mult mai leneși, cu mai puțin discernământ, mai puțin subtili, mai puțin rafinați, mai emoționali, mai îngâmfați din punct de vedere etic și mult mai interesați de simplificări facile ale istoriei decât de investigații serioase și riguroase despre ce a fost și este creștinismul”.4
De aceea, în căutarea doar a senzaționalismului vandabil, de un nivel intelectual scăzut, „ceata Noilor Atei este o dezamăgire”5, dovedindu-se incapabilă să producă o necredință profundă. Într-un stil polemic și argumentat, Hart se miră de incapacitatea lor de a înțelege că materialismul doctrinar, pe care îl invocă și îl idolatrizează, este de fapt o teorie metafizică aproape imposibil de susținut din punct de vedere logic; că secularismul este o tradiție istorică „îmbibată de sânge omenesc”, despre a cărei superioritate etică este bizar a se vorbi, fiindcă n-a dovedit-o în niciun fel; și că principiile morale pe care le invocă provin de fapt din revoluția creștină, de aceea viitorul nu le poate garanta pur și simplu.6 Sunt argumente importante, reluate și dezvoltate în critica punctuală, pe care o redăm în continuare, a reprezentanților noului ateism.
Critica lui Richard Dawkins. În cunoscuta sa carte, Dumnezeu: o amăgire, Richard Dawkins afirmă încă din prefața – cu iz ideologic – că dorește să trezească mândria de a fi ateu, comparând situația ateilor contemporani cu cea a homosexualilor din urmă cu cincizeci de ani. El anunță ritos că va aduce argumente împotriva violenței religioase, în favoarea agnosticismului, împotriva argumentelor existenței lui Dumnezeu, precum și a legăturilor dintre morală și religie.7
Hart critică dur nivelul intelectual și cultura lui Dawkins, incapabile – ambele – să formuleze niște obiecții împotriva unor argumente care, din punct de vedere filosofic, pur și simplu îl depășesc. De exemplu, atunci când Dawkins critică pe câteva pagini cele cinci argumente (cinci căi) ale Sfântului Toma din Aquino, el nu dovedește decât că le înțelege greșit pe fiecare dintre ele, criticându-și, de fapt, propria înțelegere, iar nu argumentele în sine. Pentru că nu cunoaște distincția scolastică între cauzele prime și cele secunde, Dawkins își imaginează că Toma vorbește despre cauza primă în sensul de cauză în timp, punct final al unei cauzalități temporale; la fel, consideră că argumentul mișcării se referă doar la mișcarea fizică în spațiu, în locul mișcării ontologice de la potență la act.8 O asemenea atitudine de neînțelegere este, de altfel, prezentă la toți noii ateiști, care operează în descrierea lor cu un fals Dumnezeu, de aceea, conchide Hart, „Dumnezeul descris de noii ateiști nu există”.9
Conceptul de „meme” – propus de Dawkins pentru a defini unitățile de informație culturală moștenită și transmisă mai departe (asemănătoare, așadar, genelor de la nivel biologic) – este răsturnat de Hart, care arată nu doar că memele sunt în primul rând metafore, ci și că, în loc să le fim subordonați și creați de ele – cum afirma Dawkins –, noi suntem de fapt creatorii lor. Argumentul se bazează pe răsturnarea pe care Denis Noble o făcuse descrierii dawkinsiene a genelor, subliniind posibilitatea unei hermeneutici diferite a acelorași fapte și făcându-l pe Dawkins să accepte că este o interpretare perfect legitimă. Iată interpretarea lui Dawkins: „Ele [genele] există în dumneavoastră și în mine; ele ne-au creat, corp și minte; și protejarea lor este ultima rațiune a existenței noastre”; și acum interpretarea lui Noble: „Ele există în dumneavoastră și în mine; noi suntem sistemul care permit codului lor să fie citit; și protejarea lor este total dependentă de bucuria pe care noi o experimentăm în reproducerea noastră. Noi suntem ultima rațiune a existenței lor”.10
Odată ce acceptăm această răsturnare și în cazul memelor, viitorul, susține Hart, s-ar putea să nu mai replice meme precum „drepturile omului” și „demnitatea umană” dacă „mema creștină a «infinitei valori a fiecărei vieți»” va dispărea, ci, dimpotrivă, să devină mult mai utilitarist și prozaic în ceea ce privește valoarea vieții umane.11 Și, am putea adăuga, mai postuman și mai inuman deopotrivă.

 

Note
1 David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: estetica adevărului creștin, studiu introductiv de Vlad (Nectarie) Dărăban și Mihail Neamțu, trad. Vlad (Nectarie) Dărăban, Polirom, Iași, 2013, p. 146.
2 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire. Revoluția creștină și adversarii ei, ediție îngrijită de Dragoș Mîrșanu, trad. Eva Damian, col. Historia Christiana, Doxologia, Iași, 2017, p. 26.
3 Hart ajunge chiar să răstoarne dialectic sensul criticii lui Nietzsche în contrariul ei, adăugând în același loc: „Pe scurt, la Nietzsche vocea necredinței se amplifică în sfârșit până ajunge la registrele vocii credinței și astfel, în chip curios, sărbătorește credința”. David Bentley Hart, Frumusețea infinitului: estetica adevărului creștin, p. 146.
4 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 26-27.
5 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 262.
6 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, p. 262-263.
7 A se vedea Richard Dawkins, Dumnezeu: o amăgire, ediția a doua, revizuită și completată de Mihnea Gafița, trad. Victor Godeanu, Curtea Veche, București, 2012, p. 8-10.
8 David Bentley Hart, The Experience of God: Being, Consciousness, Bliss, Yale University Press, New Haven, 2014, pp. 21–23.
9 David Bentley Hart, The Experience of God, p. 23.
10 David Bentley Hart, The Experience of God, p. 260-262.
11 David Bentley Hart, Ateismul: o amăgire, pp. 280.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg