Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De ce „Vindecătorul nevăzut”?

De ce „Vindecătorul nevăzut”?

Muzeul de Artă din Cluj-Napoca a organizat, în octombrie-noiembrie 2018, o expoziție de excepție: Vindecătorul nevăzut – Maria Reichert-Sârbu cu grafică de șevalet. Curator a fost Alexandra Sârbu, iar la vernisaj a prezentat criticul de artă Oliv Mircea, prieten al soțului graficianei, Horea Sârbu, un talentat artist plecat prematur dintre noi.
Rar o „risipă” mai generoasă de exponate (peste 120!), care adună selectiv realizările unui efort titanic în ultimii patru ani. Am întârziat cronica deoarece am simțit că nu se poate scrie detașat-sofisticat-abscons despre această intensă explozie de intimitate tot atât de sinceră și emoțională, pe cât e de elaborată și estetizată. Așa am conceput un model inedit cu accent pe acest aspect mai relevant pentru receptor: o discuție-interviu care să redea direct și mai viu efervescența artistică și sentimentală surprinse liminar în tabloul „finit” expus.
Mai întâi, câteva date biografice: s-a născut la Reșița / 1955 și a absolvit grafica / 1979 la Institutul de Arte Plastice şi Decorative „Ion Andreescu”, Cluj-Napoca. E membru al Uniunii Artiştilor Plastici, secţia Grafică (din 1993). Predă cu mult succes, din 1988, la Liceul de Arte Vizuale „Romulus Ladea” din cetatea transilvană, fiind apreciată și iubită de multe generații de bacalaureați. Din 1975 participă la nenumărate expoziții naționale și internaționale – Canada, Germania, Polonia, Iugoslavia, e prezentă cu grafică de carte la multe edituri și reviste din țară, iar operele sale se află în colecții particulare din România, Germania, Franța, Italia, Grecia etc.
O primă impresie la nivelul subiectelor e copleșitoare: un lung șir de peisaje tomnatice, de iarnă, frunze, „piramide”, pomi, trunchiuri, deschideri enigmatice în forme de piatră, mult gri-alb-maro și „estompări” decrepite, tablouri de diferite mărimi, obiecte (discret!) incluse prin tehnica colajului, chiar un fel de altar închinat „memoriei” unui partener și artist deosebit! Așa aflăm că soțul ei intenționa să-i dăruiască un inel de aur, ajuns,acum, în „iarba” unui tablou… Totul e amalgamat cu simbolica personală a „magiei în doi” și artista ne mărturisește: Expoziția s-a născut din durerea unei absențe, de fapt o „prezență” continuă și asta a fost salvarea mea la 10 ani după „despărțire”. Fiecare imagine e o poveste pe care mi-ar fi greu să o spun… Într-adevăr, se simte o pudoare care ține în frâu esteticul, dar, în același timp, îl potențează spre găsirea unor modalități noi de exprimare care să nu trădeze prea mult, să nu rănească intimitatea prin ochiul imund-neavizat. Astfel, se câștigă valențe noi pentru libertatea de recepție a privitorului – rezultat imediat: o combinație inspirată între expresivitatea estetică și interioritatea umană.
Avântul creativ deschide noi câmpuri de rezonanță artistică: Ce s-ar întâmpla dacă aș schimba timpul real al unui tablou într-o zi de ploaie sau ninsoare… Am modificat mereu!, adaugă Maria Reichert-Sârbu. Aceasta „rupe” serialitatea unor subiecte, care se „înșiruie” într-o originală sarabandă a memoriei și a liberului impuls artistic. Fără să știe, artista plastică și-a aplicat o inedită alinare terapeutică kierkegaardiană: eliberarea de „posesiile” materiale prin spiritul artei! Ea recunoaște: Unele imagini le-am creat și din necesitate pur senzorială. Așa, toamna mi se pare prea încărcată de culori! Poate e și vârsta… Și acustic am niște tăceri! Receptorul atent poate confirma o liniște ciudată emanând din fiecare tablou, ca și cum ar veni din eternitatea altui univers…
Artista plastică reușește o simbioză între un estetic pur și realul / trecutul sublimat. Travaliul a fost imens – iată ce ne destăinuie: Mi-a cerut mult lucru pregătirea suportului, o acribică preparare înainte, sunt și numeroase suprapuneri pe care doar un cunoscător le poate descifra!
Doresc să reliefez „metafora” titlurilor – esențe lirice așteptând decriptarea: Somnul luminii, Un loc fără nume, Harta ploilor albastre, Orizont străpuns, Peisaj în retragere, Cerul desprins, Rămășițele zilei, Tăcerea spațiilor, Soarele negru… Prin acest demers, receptorul câștigă mai mult în jocul său dintre empatie și libertatea proprie! Deși susține că nu e „narativă”, e multă „poveste” în fiecare operă, chiar și în mini-tablourile ei. „Problema mea e că nu știu când să mă opresc, deoarece imaginile îmi spun mereu «Ce mai vrei să faci cu mine?!» Astfel, artista intră într-o interferență complexă cu trecutul, esteticul, realizarea și „fetele morgana” ascunse în ea și tocmai aceasta e salvarea cathartică pe care o câștigă în final.
„Vă dați seama ce ușurare după efortul sisific de ani de zile: Când am terminat a fost o ușurare și o bucurie imensă. Mai ales că pregătirea expoziției am făcut-o cu fiica mea – am reușit pe deplin împreună!”
Nu pot să mai adaug decât că a fost un deplin succes de public, dar și de critică și printre colegi: spațiile generoase ale sălii de expoziții temporare au fost pline la vernisaj și, încurajator, foarte mulți tineri în publicul prezent. Personal, am fost de trei ori să văd excelentele exponate – de fiecare dată, era prezentă multă lume și, de remarcat: graficiana a fost mereu acolo în orele de deschidere și a avut multe discuții benefice cu cei interesați.
Închei cu o mărturisie a graficienei Maria Reichert-Sârbu, care surprinde esențialul: „Definesc doar din interior chemările și mișcările vizibilului, adevărurile simple care intră într-o continuitate de adâncime, într-o comunicare a simplității grave a sentimentului.”

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg