Consiliul
Județean Cluj
De la criza predicției la curajul de a schimba
Coronavirusul 19 a adus confirmarea că nu este nevoie de o grevă generală, nici de război sau bombe nucleare, nici chiar de decizii greșite pentru a pune pe butuci o economie. O epidemie cu viruși biologici poate avea același efect. Actuala dovedește că poate să doboare „complexitatea” însăși, pe care Niklas Luhmann o socotea, cu bune motive, realitatea indestructibilă, oprind nu doar o parte a activităților, ci, dintr-o dată, aproape totul.
Un fapt tulburător rămâne în față. Niciuna dintre analizele viitorului nu a prevăzut pandemia. Romanul The Eyes of Darkness (1981) a imaginat o epidemie la Gorki, iar, în ediția din 1989, orașul Gorki a fost înlocuit cu Wuhan. Dar, cum spune autorul, Dean Koontz, el nu s-a ocupat de vreo anticipare, ci doar de ficțiune literară. Mai știm că există un film, Pandemic (2016), după scenariul lui Dustin Benson, care, conform ziarului Los Angeles Times, ne amintește de „amenințări necunoscute (unknown dangers)”. Nimic mai mult decât un thriller! Știm și că Bill Gates a vorbit în ultimii ani de un amenințător coronavirus, dar era doar o declarație.
Nu au existat însă analize anticipatoare, decum teorii – economice, sociologice sau de altă natură – care să fi sesizat această vulnerabilitate a societăților în care trăim. Filosofia a aruncat sonde departe – de pildă, cu teza după care stâpânirea în devălmășie a naturii va avea ca efect pervers stăpânirea oamenilor (Horkheimer, Adorno, Dialektik der Aufklärung, 1947) sau cu teza că oamenii înșiși vor deveni, odată cu tehnicile moderne, obiect al prelucrărilor tehnice (Heidegger, Die Frage nach der Technik, 1954). Este evident, însă, că aceste teze bat mult mai departe decât este acum necesar.
În științele sociale s-a lucrat la teorii care să dea „explicații” pe baze factuale și, odată avându-le, să emită „prognoze”. Diferite, firește, de „profeții”, ce aparțin altor genuri decât știința. Până acum, însă, nu am găsit printre analize și teorii o semnalare a riscului unei blocări a societăților din partea unui virus biologic.
Este fapt că cei mai aplicați sociologi, istorici și strategi internaționali de astăzi au atras atenția că multe nu merg bine în lume și sunt riscuri, dar nu au anticipat un virus paralizant. Iată câteva exemple.
După ce Niklas Luhmann a anticipat că societățile actuale se vor împiedica în „tehnicalitățile” lor, nimeni nu a formulat mai impresionant decât Ulrich Beck „riscurile”. Acesta a plecat de la explozia de la Cernobîl, pe care a interpretat-o ca indiciu al formării unei noi „forţe a pericolului, care depăşeşte orice zonă de protecţie şi diferenţierile lumii moderne”. Pe de altă parte, „primejdiile devin pasageri orbi ai consumului normal. Ele călătoresc cu vântul şi cu apa, se ascund în toate şi în orice şi se transmit cu cele mai necesare lucruri pentru viaţă – aerul ce se respiră, hrană, îmbrăcăminte, construcţia de locuinţe – toate, altfel, zone atât de riguros controlate ale lumii moderne” (Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986, p. 10). Riscurile au căpătat rangul de „periclitări globale”.
Atât de prizatul George Friedman vedea lumea doar în termeni de confruntare de strategii. El încheia în mod semnificativ analiza sa a viitorului cu apelul de a dezvolta cultura și instituțiile ce permit de acum „manifestarea republicii într-un rol imperial” (The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2012, p.243). Situația nu este fără speranță, dar cere un act de voință enorm pentru propria consolidare a Americii în centrul lumii.
Cel mai profilat contemporanist dintre istorici, Niall Ferguson, considera că societățile euroamericane au intrat în „statul staționar” întrevăzut de Adam Smith. Teza centrală a uneia dintre cărțile sale, care a fost rostită mai întâi la BBC, este că legile și instituțiile care s-au dezvoltat, pe care „le exploatează o elită coruptă și atotstăpânitoare”, sunt cauza unei „recesiuni”, care este simptomul unei „mari degenerări” (The Great Degeneration. How Institutions Decay and Economies Die, Allen Lane, London, 2012, p.10). Din „degenerare” nu se iese fără a restabili cetățeanul care este fiecare membru al societății.
Un cercetător reflexiv, Rodolphe Durand, s-a concentrat asupra „dezorganizării lumii”, pe care o pune în seama instituțiilor. „Lumea socială și economică nu mai are nici sens și nici direcție, valorile care domină par a fi egoismul, minciuna și profitul” (La Desorganisation du monde, Le Bord de l’eau, Lormont, 2013, p.11). S-a intrat într-o „dezorganizare a lumii” de o amploare ce o expune oricărui pericol.
În această situație, Robert D. Kaplan a părăsit explicit asumpția valorilor ca ceva inerent vieții în societate și scrie că democrația a mai rămas doar o chestiune de „imparțialitate a instituțiilor”. El argumentează că „era anarhiei relative este deja pe noi” (The Return of Marco Polo’s World, Randon House, New York, 2018, p.39). Unul dintre cei mai neconvenționali dintre strategii de astăzi își încheie anticipările cu intuiția „dezordinii”.
Nu poți contesta ancorarea în fapte și evenimente a analizelor de felul celor evocate. Nici a altora. Multe merg, într-adevăr, dincolo de euforia înșelătoare ce domină mentalitățile de azi.
Aceste mentalități, trebuie spus, s-au dezvoltat tot mai păgubos, în ultimele decenii, ca o „cultură” a explicațiilor sumare, a opticilor înguste, a oportunismelor „intelectuale”, pe scurt, a cecității și comodității istorice. Îți dai seama ușor de acest fapt aruncând o privire asupra exprimărilor ce se vântură în spațiul public.
Se observă lesne că mulți inși, inclusiv dintre cei cu funcții în instituții cheie, își fac un merit din respectarea a ceea ce spun șefii, tot mai frecvent mediocri, încât nici nu este de mirare că nu se previn crize distrugătoare. Sau din respectarea a „ceea ce are trecere”! Cei mai mulți pretind că sunt „competenți”, dar dezorientarea este mai răspândită ca niciodată în societățile actuale. Există mai mulți titrați și mai multe titluri gonflate decât oricând în istorie, dar buimăceala urcă la cote fără precedent.
Sunt, se poate adăuga, întregi „științe” aservite ideologiilor întreținute de șefi, grupuri, contexte. De pildă, economia, ca știință, este redusă acum la management și contabilitate, sociologia se reduce mai ales la sondaje de opinie, istoria la propagandă, psihologia reduce persoana fie la cogniție, fie la porniri erotice, educația este restrânsă la formarea de competențe, teoria comunicării se ocupă de transmiterea mesajelor, fără a tematiza implicațiile lor, filosofia este redusă la istoria ei sau la analize sectoriale, fără a interoga felul în care își duc oamenii viața. Ca încoronare, cercetarea științifică este redusă la producerea de articole pentru raportare statistică. Chiar în numele ei se multiplică „știința” improvizată și ignorantă, de care nimeni nu răspunde.
Sunt analize și teorii care au mers departe în a spune lucrurilor pe nume în ceea ce privește societățile de azi. Max Weber, Parsons, Luhmann, Touraine, Giddens, Habermas, de exemplu, oferă concudente analize, din care se poate profita pentru înțelegerea de sine a societăților de azi. Dar niciuna dintre conceptualizări nu a captat în termeni specifici ce poate face o pandemie.
Mai curând, scena publică a fost ocupată de noi dogmatisme, care s-au grăbit să ia locul celor venite din viziunile secolului al XIX-lea. În cultura actuală contează mai mult faptele ce confirmă prejudecățile și prea puțin cele care ridică semne de întrebare și pun la îndoială „adevărurile” admise.
De aceea am și luat la lectură diagnozele date societăților actuale, de ambele părți ale Atlanticului – conform cărora am fi în societatea „asimetrică”, „cinică”, „haotică”, „a riscului”, „a indiferenței”, „narcisistică” etc. Am căutat să forez mai adânc, inclusiv pentru a explica aceste diagnoze. Am înaintat până la a scrie că „trăim neîndoielnic nesiguranțe datorate, firește, naturii, dar acestea rămân, cel puțin sub aspectul intensității trăirii lor, în funcție de capacitatea de integrare a societății în care trăim” (Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016, p.7). „Societatea nesigură” este diagnoza mea.
De unde vine neanticiparea unei pandemii cum este cea actuală? Evident, nu mă gândesc la pandemie cu datele biomedicale x, y, z, a cărei eventualitate o pot discuta la obiect biologii și medicii. Mă gândesc la pandemie ca răspândire a unui virus biologic capabil să paralizeze activitățile umane. Răspunsul meu constă în patru idei, corelate.
Prima idee este dependența de experiențe istorice cruciale a analizelor, teoriilor și filosofiilor cu care operăm. Nu este ceva nou. În fond, de exemplu, a fost o altă imagine a realității după cutremurul de la Lisabona din 1755, când lumea a încetat să treacă drept cea mai bună dintre cele posibile. A fost o altă imagine după Hiroshima și Nagasaki, când a devenit clar că forțe mari ajunse în mâna omului pot să-l distrugă. Acum descoperim că nu numai virușii introduși în circuitele comunicării (infodemia), ci și virușii biologici (pandemia) pot pune pe butuci societăți întregi.
Acum este limpede – și cu aceasta trec la a doua idee – o nouă dependență a societăților, pe care nici biopolitica nu a abordat-o. Este vorba de dependența de ceea ce natura poate genera din rezervoarele ei inepuizabile. Scurt spus, încrederea tipic modernă în capacitatea de a stăpâni natura a devenit atât de mare, încât s-a subestimat faptul că nici natura nu ne este cunoscută pe cât credem.
Este covârșitoare în societățile de azi preocuparea pentru rezolvări mărunte. A treia mea idee este că s-a redus preocuparea de a pune la probă conceptele, conformismul fiind mai extins ca altădată. Se cedează copios la aparența că lumea este în ordine, căci „crizele ei nu mă ating”. Și din aceste direcții s-a inhibat preocuparea pentru a cerceta consecințe de lungă durată și a face previziuni.
În sfârșit, a patra idee este aceea că pot fi anticipări ale unor fenomene globale, precum pandemia actuală, dacă există teorii cuprinzătoare ale societății. Or, se mai lucrează prea puțin la asemenea teorii, care, de obicei, semnalau viitorul, cu riscurile lui.
Nu dau rezultate nici liberalismul lui Adam Smith, nici comunismul lui Marx, nici acuzarea imperialismului, nici atacarea de plano a globalizării, nici alte isme. Dependențele societăților sunt mai adânci și mai complicate decât pot spune aceste abordări înregistrate de istorie. Aceste dependențe se cer explorate și găsite. Este nevoie de teorii cuprinzătoare ale societății de azi, aduse la zi.
Până acum, fapte din sfera biologiei au fost exploatate politic de o direcție sau alta. Biopolitica a servit exploatarea. Prin pandemia de astăzi devine clar că periclitată nu este o parte sau alta a societății, ci toate părțile ei.
În orice caz, ceea ce părea multora – de la simpli cetățeni la președinți de mari puteri – o gripă sezonieră a devenit nu doar pandemie, ci anticamera unei prăbușiri. Pe fondul unei creșteri economice și științifico-tehnologice certe și promițătoare – având ca propulsoare țări puternice (SUA, China, Germania, Marea Britanie, Franța, Japonia, Israel) – în sub două luni activitățile productive au fost aruncate în recesiune.
Urmările recesiunii se întrevăd greu, dar acest fapt nu ne dezleagă de datoria de a gândi. Căci nu va fi viață demnă de a fi trăită fără a trece prin filtrul rațiunii unde s-a ajuns și la ce ne putem aștepta. De altfel, în diferite țări reflecțiile au și luat avânt.
Epidemiile nu sunt ceva nou. Cum bine s-a remarcat, „de a lungul istoriei, atunci când oamenii s-au răspândit în lume au avut însoțitor constant bolile infecțioase. Chiar în această eră modernă epidemiile sunt aproape constante” (Mohammed Cherkaoui, The Shifting Geopolitics of Coronavirus and the Demise of Neoliberalism,19 martie 2020). Însăși Biblia descrie câteva și avertizează. Memoria istorică ulterioară a reținut ciuma din timpul lui Justinian, „ciuma bubonică” (secolul XIV), cu două sute de milioane de morți, holera de la începutul secolului XVIII, cu un million de victime. Doar de la primul război mondial încoace s-au înregistrat „gripa spaniolă” (1918-19), cu patruzeci de milioane de morți, „febra asiatică” (1957-58), HIV/AIDS (1981), „gripa aviară” (1997), SARS (2002-2003), EBOLA (2014-2016) și altele.
O particularitate a actualei epidemii este că a ajuns în cam toate locurile în care trăiesc oameni. Iar când întregul glob este în pericol mulți oameni își îndreaptă gândul spre Dumnezeu. Faptul este în firea lucrurilor. Religia a fost cea mai mare resursă motivatoare în istorie – până și geneza drepturilor omului și a științei moderne stă de fapt pe premise religioase. În plus, religia este parte organică a culturii trăite de cei care suntem astăzi.
Dumnezeu este atotputernic și, cum s-a spus nu demult, de către cel mai profilat teolog al timpului nostru, „Deus caritas est (Dumnezeu este iubire)”. Ceva s-a petrecut, însă, dincolo de lumea accesibilă nouă. Ca să fiu direct, la rândul meu cred că Isaac Luria avea dreptate: în atotputernicia sa, Dumnezeu a dat lumea pe mâna oamenilor spre a vedea ce pot face din ea și din ei.
Dumnezeu nu și-a abandonat creația, nu a întors fața, dar i-a lăsat pe oameni să-și construiască lumea în care vor să trăiască. Societatea modernă, ai cărei membrii mai târziu născuți suntem și noi, cei de azi, este rezultatul.
Când construiești singur ai de rezolvat cu mintea și brațele proprii nenumărate probleme. Oamenii aveau – dacă citim revelațiile ce au pus în mișcare cultura lumii – de respectat ființa umană a fiecăruia, de ajutat pe cel în nevoie, de făcut dreptate, de îngrijit natura, de cultivat adevărul și binele și de aspirat la o viață înțeleaptă.
Acum, odată cu emergența coronavirusului 19, ei au de învins dificultăți aparte. Încă este redusă testarea, încât știm puțin despre mecanismele răspândirii acestui virus. Operăm cu descrieri ale virusului făcute la Wuhan, dar dacă acel virus, cum ne spun deja multe analize, a înregistrat mutații? „Gripa spaniolă” a omorât în Europa milioane de adulți tineri, iar în India populația flămândă – pe cine vizează virusul actual? Nu se cunoaște deocamdată vaccinul potrivit. Nu se știe nici măcar amploarea infecției, căci unele țări raportează infecții puține deoarece au făcut puțină testare.
Specialiștii au început prin a îndemna la calm. Consiglio Nazionale delle Ricerche, de la Roma, a comunicat în ianuarie 2020 că noul coronavirus este comparabil cu viruși anteriori, ce apar în fiecare an, și va trimite la terapie intensivă 4% dintre pacienți. Numai că au început repede să moară oameni, iar orice moarte este în sine absurdă. Efectivul victimelor urcă și astăzi oră de oră.
Este important să se știe de unde a pornit coronavirusul 19, chiar pentru a se găsi antidotul. Cunoaștem geografia răspândirii, dar originea rămâne controversată între patru alternative: fructe de mare (seafood), lilieci, un laborator militar sau ceva în afara Chinei. Printre specialiști, Steven Mosher, expert în populații, spune că este o scăpare din laborator. Principalul epidemiolog chinez, Zhong Nashnan, care a descoperit virusul SARS, spune că originea coronavirusului 19 nu este în China. Nu mai vorbim de opiniile militarilor și ale politicienilor, care sunt contradictorii.
Până la tranșarea cu argumente factuale a disputei suntem cu coronavirus 19 printre oameni. Specialiștii spun, pe bază de modelări matematice, că cincizeci de milioane de oameni ar fi putut fi deja infectați.
Opinia mea este că nu vor putea fi ignorate câteva fapte privind originea virusului. Am în vedere condițiile vieții subtropicale, combinate cu mari concentrări de populație, de multe ori în periferii mizere ale unor metropole urbane, și cu efectele schimbării climatului, care antrenează schimbări în sfera microorganismelor. Spre deosebire de abordările sociologizante, care ocupă în aceste săptămâni mass media internaționale, sunt de părere că natura sau ceva ce recompune sau măcar influențează (de pildă, prin ionizare) mecanisme ale naturii pot genera virușii biologici. Restul ține, firește, de societăți.
Impactul și transmiterea virușilor biologici depind, desigur, de „modelul economic hegemonic” (David Harvey, Anti-capitalist Politics in the Time of COVID 19). De fapt, sunt afectate cel mai mult astăzi țări care sunt mari „sugative” de turiști (Italia, Franța, Spania) și țările aflate în centrul schimburilor mondiale (SUA, China, Germania, Marea Britanie).
Coronavirusul 19 pune la încercare sistemul de sănătate al fiecărei țări. Nici o țară nu este pregătită să spitalizeze instantaneu un efectiv oricât de mare de infectați, după cum nici una nu poate administra în timp scurt teste pe scară mare.
Că nu se cunoaște un timp vaccinul, și nici tratamentul adecvat, este o vinovăție fără vinovați. Numai că industria farmaceutică pare să nu fi produs suficiente antibiotice (Mike Davis, The Coronavirus Crisis is a Monster Fueled by Capitalism, 20 martie, 2020), preferând investiții în direcții mai profitabile. Ea a fost prinsă pe picior greșit.
Nici o țară nu a scăpat fără victime, dar Israel și Germania au făcut față mai bine situațiilor. Ele au acum procente joase de decedați printre infectați, având sisteme de sănătate mai bine puse la punct.
Peste toate situațiile se înalță, însă, un adevăr simplu: în fața infectării nu mai este siguranță pentru o parte a societății câtă vreme nu este siguranță pentru toți. De aceea, asigurările de sănătate cuprinzătoare (universal coverage) nu vor mai fi de ocolit, oricare este disputa politică în jurul lor.
S-a deschis acum o nouă abordare a epidemiilor de către comunitățile naționale. Scriitorul sud-corean Byung-Chul Han (vezi Beatriz Garcia, Key to Coronavirus…, AL DIA, Philadelphia, March, 22, 2020) explică ceea ce s-a realizat în China și Coreea de Sus, în materie de oprire a răspândirii virusului, prin „supravegherea digitală (digital surveillance)”. Aceasta este astăzi capabilă să înregistreze oricând temperatura persoanei, încât să se dispună imediat izolarea ei. Aș observa că Israelul are conexiunea electronică ce permite fiecărui cetățean, oriunde se află, să facă o aplicație și să ofere date de sănătate încât medicii să poată interveni.
După amânări datorate perplexității, autoritățile publice s-au repezit să îngrădească expansiunea virusului. A contat, evident, strategia aplicată de China în provincia Hubei. Numai că strategia „izolării (containment)” totale este practicabilă în condițiile unei regiuni, care poate fi blocată complet, cum s-a și făcut, dar nu este sigur că se poate aplica unei țări.
Am fost de la început de părere că țintiți trebuie să fie virusul și purtătorii lui. Sunt, așadar, de instituit, de la început, controale medicale fără lacune la frontiere, dar nu de oprit toate activitățile – mai ales cele care nu prilejuiesc răspândirea virusului.
În multe țări europene guvernele au proclamat starea de neceesitate. Unii susțin că este un „răspuns disproporționat”, explicabil prin tendința de a folosi starea excepțională ca paradigmă a guvernării și încercarea de a profita de epidemie pentru a se obține, lipsind terorismul, un motiv de moblizare generală. S-a creat, în orice caz, un „cerc vicios pervers”, în care „limitările libertății impuse de guverne sunt acceptate în numele dorinței de securitate, care a fost creată de aceleași guverne care intervin acum pentru a o satisface” (Giorgio Agamben, The Invention of an Epidemic, în „Quodlibet”, 26 februarie 2020). Alții spun că recursul la starea de necesitate se adoptă din multe rațiuni în vremea noastră, nu numai din interese de mărire a puterii (Jean-Luc Nancy, Viral Exception, în „Antinomie”, 27 februarie 2020). Dar acest fapt nu scoate din discuție întrebarea privind ce se face în starea de necesitate!
Ce va veni după pandemie este dependent înainte de orice de ceea ce se petrece. Pe bună dreptate, Papa Francisc relansează tema raporturilor deranjate cu natura. „Atunci când eșuăm în a recunoaște ca parte a realității valoarea unei persoane sărace, a unui embrion uman, a unei persoane cu disabilități – ca să mă refer doar la câteva exemple – este dificil de a auzi plânsul naturii însăși; toate sunt conectate”. Sunt de schimbat profund raporturile oamenilor cu natura, ținând seama de faptul că „Dumnezeu iartă totdeauna, noi iertăm uneori, dar natura nu iartă”.
Are loc, într-adevăr, „prăbușirea autorității publice, mai mult decât un derapaj totalitar dramatic” (Roberto Esposito, Cured to a Bitter End, în „Antinomie”, 28 februarie 2020), dar se compromit mai ales politici. Este clar că epoca neoliberalismului se apropie de sfârșit. Ea a adus libertăți mai mult ca oricând, pentru foarte mulți oameni. Nu a reușit, însă, să lege de libertăți – nici nu a încercat, de altfel – răspunderi și un sens reflectat al vieții. Nedreptățile s-au extins, decalajele, dintre cetățeni și dintre țări, s-au adâncit, ostilitățile între state au revenit, iar viața oamenilor se consumă într-o darwiniană luptă pentru supraviețuire sau putere.
Unii pledează deja pentru luarea sub controlul statului a sistemelor de sănătate. Este clar că aceste sisteme nu vor mai putea rămâne cum sunt – lecția este prea amară. Dar schimbările ce vin vor trebui să fie mai largi, dacă va fi curaj de schimba.
Sunt cel puțin trei învățături din care se cuvin trase consecințe: natura poate fi la fel de puternică ca orice armă; necunoașterea noastră, ca oameni, este mai mare decât se crede; iar solidaritatea umană trebuie să treacă dincolo de culturi și regimuri. Moderația în gânduri și fapte devine astfel imperativă! Ceea ce spunea liberalul lucid și cultivat care era Max Weber – „copacii libertății nu vor putea crește până la cer!” – va trebui însușit.
Ar fi cazul ca, mai ales în țările din linii secundare, cercetarea științifică inovativă să scoată de pe scenă cantitatea enormă de retorică pentru raportare statistică. Ideea nouă, soluția salutară s-ar cuveni să redevină criteriul valorii profesionale. Bavardajului și pierderii timpului cu improvizații ar fi timpul să li se prefere – de la mass media la analizele ce susțin decizii – gravitatea vieții și a argumentului mai bun.
Este clar că vin schimbări majore ale activităților. Munca la domiciliu, sprijinită și de revoluția continuă din electronică, capătă o nouă pondere, iar reorganizarea activităților dincoace de „societatea masificată” se impune. Și una și alta antrenează schimbări în lanț.
Tot atât de clare sunt solicitările globale. Corectura globalizării, angajată de Statele Unite ale Americii în ultimii ani, și recunoașterea identităților naționale și a politicilor de stat național – care nu este nicidecum etnostatul, dar se află la distanță de un cosmopolitism superficial – vor trebui reasumate. Este din nou limpede că mobilizarea națională nu se opune în orice condiții libertăților civile.
Deocamdată vor plăti toți, dar mai ales „statele fragile”, care nu au mijloace de a controla epidemia. Vor plăti costuri grele țările care nu au ce exporta sau nu vor putea exporta ceea ce au de comercializat.
Lumea va arăta altfel în urma pandemiei. Dar încă este prea devreme pentru anticipări univoce.
Totuși, mulți se încumetă să le facă. Stephen Walt, de la Harvard University, scrie că, „pe scurt, Covid 19 va crea o lume mai puțin deschisă, mai puțin prosper[ și mai puțin liberă” ( How the World Will Look After Coronavirus Pandemic, „Foreign Policy”, March, 20, 2020). Da, așa va fi, dacă nu se va învăța destul din experiența ultimilor cincizeci de ani!
ȘI eu cred că schimbări în relațiile internaționale, la care se referă deja mulți, sunt indispensabile. O spun, de altfel, și strategi americani, și cei chinezi, și cei ruși, și cei germani. Printre alternative există, însă, și aceea a ieșirii din nou din exclusivismul confruntării, spre limanul cooperării.
Îmi dau seama că Robert D. Kaplan rămâne realist când se așteaptă la noi scindări globale. El scrie că „ceea ce ne așteaptă va fi o interacțiune a ideologiilor și naturii însăși” (The Neomalthusian World of the Coronavirus, în „The National Interest”, February, 28, 2020), care va diviza lumea. Numai că și aici este vorba de o eventualitate. De una concurată, încă, har Domnului, de alte eventualități!
Lumea rămâne, după opinia mea, sub controlul „geometriei variabile a supraputerilor” (Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, Niculescu, București, 2017). Oricât de contorsionată este situația momentană, nu apar semne ale schimbării acestei „geometrii”. Îți dai seama de acest fapt examinând dependențele reciproce dintre supraputeri. Spus simplu, ca umanitate rămânem, cel puțin în raporturile cu natura, în aceeași barcă. O schimbare, forțată de oriunde, ar duce în acest moment tocmai la „anarhia” pe care Robert D.Kaplan o întrevede nu fără teamă.
Același Byung- Chul Han exprimă optica modernității asiatice când susține că urmează „crahul” civilizației europene. „Crahul putea să vină și fără virus. Probabil că virusul este doar preludiul la un crah mult mai mare”. Europenii mai vorbesc de „dușmanul invizibil (invisible enemy)”, căci nu s-ar fi eliberat de limbajul războiului rece, dar „provocarea” la schimbare este, pentru bătrânul continent, mult mai mare. Să sperăm că după virus vine o „revoluție umană (human revolution)”, conchide Byung-Chul Han, care va înlocui „capitalismul destructiv”, fără a recurge la „poliție digitală”. Nu virusul va face acea revoluție, ci „oamenii cu rațiune”.
Ce vine este dependent, într-adevăr, de ceea ce oamenii vor fi în stare să gândească după o răvășire fără precedent. Eu sunt de părere că nu va fi „crah” al Europei, dar va fi nevoie de o reorganizare a Uniunii Europene prin democratizare.
Se discută mult și se acuză aproape reflex în media internațională regimurile „autoritare” care ar cunoaște reemergența pe scena europeană. Personal cred că lucrurile stau mai rău. Postulatele cu care Carl Schmitt, la începutul anilor treizeci, a demontat democrația – nevoia funcției de „șef al statului”, inspirată de Mussolini, considerarea relației „amic-inamic” ca miez al politicii, valorificarea „mișcării” străzii ca „sursă de drept”, legitimare prin decizia acelui „șef” – au revenit tacit în practica politică din unele țări. Aș adăuga, însă, două observații.
Tocmai dintre pretinși „democrați” s-au recrutat în anii din urmă în Europa adepții acestor postulate. Luat prin surprindere, Bruxelles-ul nu a făcut decât să-l mângîie pe cap pe unul sau altul în dauna celorlalți, în loc să se lămurească riguros ce este „statul de drept democratic” (nu doar „statul de drept”, care a putut fi și nedemocratic în istorie!) și să evalueze situațiile în consecință.
Se poate spune, cu toate argumentele pe masă, că numai o integrare democratică și meritocratică a cetățenilor, care cultivă exprimarea vocilor calificate, duce spre soluții durabile în societățile actuale. Pregătirea reală și integritatea celor care examinează și iau deciziile sunt chemate la rampă, dacă vrem să fim lucizi în fața unei lumi care, putem constata din nou, nu și-a epuizat surprizele. De curajul de a privi realitățile în față și de a schimba abordări, organizări, politici și decidenți depinde în fond ceea ce vine.