Vremurile s-au schimbat, lumea s-a schimbat. Iarna nu mai e iarnă, politica e sinonimă cu tot ce înseamnă corupție, teatrul nu mai e teatru, ordinea e dezordine. Specificitățile tradiționale s-au diluat, s-au inversat. Mergi la teatru şi dai de muzică. Se pare că, în această lume pe dos, trebuie să mergi la operă sau la concert ca să dai de teatru. Dar să nu exagerăm! Şi sonurile (mai mult sau mai puțin muzicale) au fost, sunt sau pot deveni… teatru, până la urmă. N-au inventat artiştii clujeni apa caldă şi nici nu au această pretenție. Dar de cea călduță şi-au legat speranțele repertoriale. Oricum, comedia muzicală se vinde mai bine în prezent decât orice altă structură de spectacol. Fapt e că musicalul a invadat scena Teatrului Național din Cluj în ultimul timp. E o evidență ce nu poate fi tăgăduită. Numai în luna martie a acestui an sunt programate şase spectacole-concert. E bine, e rău ? Se pare că acest gen de spectacol a prins la marele public şi producțiile gen Broadway se înmulțesc de la o stagiune la alta. Vântul globalizării suflă cu sârg şi peste scândura scenei. Dacă-i un brand internațional, de ce să ne ferim de el? Şi apoi, moda s-a diversificat şi ea. Nu mai vine de la Paris, ci de la toți inovatorii care au ceva de spus în artă.
Ultima inovație locală în acest sens este Ubu în concert. Aşadar, după Sânziana şi Pepelea, Chiritza în concert şi Svejk în concert, iată-l şi pe Domnul Ubu în magnificența unui concert, iată-l cântat, dansat, parodiat, după ce o tentativă mai veche a lui Tompa Gábor a avut deja loc în 2015 cu acel UbuZdup! cu Marian Râlea în rol principal. Este nucleul de la care s-a pornit. Despre cel inițial nici nu mai vorbim, prin câte transfigurări a trecut; dar tocmai aceste reverberații tematice atestă forța şi importanța acestui miez tematic numit „Universul Ubu”. Coronamentul personajului a dobândit o altă circumferință în cursul adaptărilor, multe la număr. Acum, regizorul clujean a reluat subiectul din spectacolul amintit, dându-i o altă dimensiune scenică şi un nou dinamism cu Adrian Cucu în fruntea distribuției. Şi, desigur, a pompat mai multă muzică pe toată durata reprezentației, concepută de Ada Milea, mereu inspirată în ceea ce face, secondată de Anca Hanu, în ascensiune compozițională şi vocală evidente. În ansamblu, muzica e tânguios-veseloasă, cu extinderi spre scheci, manelism persiflat sau scherzo, combinații de un manierism ce se vrea rafinat.
S-ar putea face paralele între Ubu cel vechi şi cel nou, dar nu cred că asta contează. De fapt, Alfred Jarry e atât de împuținat încât nu mai apare pe scenă nici în postură de creator hibrid al unei lumi absurde, supradimensionată în spațiu şi timp. În schimb, spiritul scriitorului francez explodează literalmente în tirade neobosite, nostime şi groteşti de parodiere intensivă. Totul se parodiază în stil Jarry: ubicuitatea personajelor, prezente în plan real şi fantastic, crimele şi demența, ridicolul şi sensibilitățile, idilismul şi terorismul, armata şi închisoarea, realitatea lumii bolnave, legislația şi neghiobia, puterea şi prostia. Se parodiază hiturile în engleză şi manelele, se parodiază „lalelele şi perdelele”, se parodiază parodia la urma urmei! Întreg ansamblul construcției scenice se hrăneşte din acest miez jarryst al persiflării acide, exploatat la sânge, extins la paroxismul ludicului. În lipsa acestei unități tematice şi vizionare, în lipsa acestui cinism de o cruzime sticloasă, demersul ar putea fi suspectat de jalnice însăilări comediografice, amuzante, antrenante şi cam atât. Viziunea de concepție, extinsă, împrumutată din rebelul Jarry, îi dă unitate şi credibilitate, ritmicitate şi copleşitoare coerență în joc.
Aportul actorilor nu e mai puțin copleşitor. Adrian Cucu, răsfățatul publicului clujean, creează un Ubu gonflat după cerință şi excelează în cuplete de un comic irezistibil, alături de Anca Hanu, ubuesca lui consoartă, nu mai puțin gonflată, punând în evidență calitățile ei de primadonă. În mare parte distribuția din Ubuzdup! se regăseşte şi în această montare, de fapt un remake îmbogățit muzical după spectacolul din 2015, la fel de spumos şi atractiv. Nu are sens să discutăm ce s-a introdus nou, ce s-a modificat şi ce a rămas. Distrând publicul, actorii s-au distrat ei înşişi cu mare plăcere. Numele personajelor au fost şi ele simplificate. Sânziana Tarța a reapărut în rolul Cântăreței, evoluând dezinvolt alături de Radu Dogaru în rolul Ofițerului, înzestrat cu o voce puternică. Purtând nume ilare, „cetățenii” participanți la degringolada valorilor sociale şi morale au dat culoare şi şarm aparițiilor în Fratele Trombon (Miron Maxim), Fratele Beton (Cătălin Herlo), Fratele Cajon (Cristian Rigman), Fratele Kaki (Mihnea Blidariu), Fratele Căpățână (Dan Chiorean). De menționat „căpățâna” extrem de reuşită a actorului, purtată în mod sinistru după el dintr-o parte în alta a scenei. În postură de etern debusolat apare turistul englez în interpretarea lui Cornel Răileanu. Un mini-cor, parodiat şi el, amplifică atmosfera oniric-ilară prin prestația „franțuzoaicelor” interpretate de Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Irina Wintze şi Angelica Nicoară. O prezență mai puțin motivată, dar integrată în „fauna” decrepită adusă pe scenă este Marchizul de Sade interpretat de Ioan Negrea, nedesprins de biciul lui dătător de fiori. Mişcarea scenică a fost asigurată de Andrea Gavriliu, subtil inventivă. Scenografia şi costumele au fost concepute de Carmecita Brojboiu şi Alexandra Constantin, accentuând integrarea într-un cadru de circ dansant.
Spectacolul se desfăşoară într-un ritm susținut, fără respiro, o solicitare nu tocmai uşoară pentru actori. Ei cântă şi dansează tot timpul, vădit cuprinşi de bucuria jocului epuizant, s-o recunoaştem deschis. Cu toate acestea, în finalul de la premieră, au făcut două sau chiar trei bis-uri, întrucât spectatorii nu s-au mai putut literalmente despărți de ei. După ce vezi această recentă creație a lui Tompa Gábor şi a Adei Milea, nici nu ştii cum să spui mai bine: De la musique avant toute chose sau De la parodie avant toute chose?