A nu arăta o operă de artă
înseamnă a nu-i permite să ființeze.
Joseph Beuys

 

Muzeul nu a fost întotdeauna instituția deschisă şi primitoare pe care o cunoaştem astăzi. Denumirea de muzeu datează din Antichitate – museion (gr.) şi museum (lat.), termeni care desemnează sanctuare dedicate muzelor, unde se întruneau filosofii şi învățații. Iar operele de artă – de fapt, ofrande aduse zeilor – erau acumulate în temple şi păzite de hieropi [custozii de astăzi], putând fi văzute de vizitatori în schimbul plății unei sume simbolice.
Renaşterea aduce în scenă un nou tip de erudit, procupat de etalarea avutului propriu şi de noile idei şi tendințe din epocă. Răspândite în Europa din sec. al XVI-lea până în sec. al XIX-lea, cabinetele de curiozități sau cabinetele de amatori reunesc în acelaşi spațiu colecții de curiozități naturale (scoici, fosile), specii de animale rare, obiecte exotice, tablouri, statui – toate aranjate într-o „ordine” anistorică… Acest talmeş-balmeş de obiecte este etalat în încăperi închise, fără ferestre, cu pereții în înregime acoperiți de tablouri, aşa cum reiese din pânza Arhiducele Leopold-Wilhelm în galeria sa de la Bruxelles (1651). Ne aflăm în fața unui sistem închis care nu lasă posibilitatea stabilirii unei interacțiuni cu spațiul înconjurător: un univers oniric animat de opere cu sensuri închise, incapabile să comunice, opere care nu se întâlnesc niciodată decât pe ele însele1. Astfel, cabinetele de amatori sunt apte să cultive doar sensibilitatea unui număr restrîns de persoane, un public cu o educație aleasă, rafinat şi erudit.
Despre deschiderea relativă (!) a colecțiilor către un public mai larg nu putem vorbi decât în sec. al XVIII-lea, când transformările sociale şi politice fac posibilă apariția muzeului ca instituție publică cu rol educativ asupra maselor, colecțiile princiare ieşind de sub incidența stăpânilor lor inițiali şi devenind bun cultural. Cu toate acestea, cât priveşte frecventarea instituțiilor muzeale erau preferați artiştii şi oamenii de litere, acestea abordând un discurs vădit restricționar. În regulamentul de funcționare al British Museum [constituit în 1759] era specificat faptul că prezența celorlalte publicuri poate fi frecventă, dar mai puțin utilă2. Administrația muzeului considera că nu toate persoanele se pot ridica la demnitatea de a admira şi judeca o operă de artă.
Despre stabilirea unei rigori ştiințifice în muzee putem vorbi abia la sfârşitul sec. al XIX-lea, când americanul G. Brown Goode (1851-1896) aduce muzeul foarte aproape de forma în care îl cunoaştem astăzi: el face prima clasificare a muzeelor (1895), valabilă până azi, şi stabileşte funcțiile şi principiile muzeului, militând pentru democratizarea pubicului. „Muzeele poporului (formulă împrumutată de la John Ruskin) trebuie să fie mai mult decât o casă plină cu specimene expuse în cutii de sticlă. Ele trebuie sa fie un cămin plin de idei, aranjat sistematizat. […] Muzeele de ieri trebuie uitate, reconstruite, transformate dintr-un cimitir de talmeş-balmeş într-o pepinieră de idei vii. Pe acest pământ democratic, muzeele trebuie să răspundă necesităților mecanicului, operatorului din fabrici, muncitorului, vânzătorului, clericului, şi, totodată, ale profesioniştilor… Ele trebuie să fie vectori pentru educare şi să se dedice civilizației moderne”3.
„Noua muzeologie” enunțată şi aplicată de Georges-Henri Rivière (1897-1985) în perioada cât a fost director la Muzeul Etnografic de la Trocadéro (1928-1937) şi la Muzeul Artelor şi Tradițiilor Populare din Paris (1937-1967) a revoluțioant şi a animat cercurile profesionale şi de specialitate din Europa. Tot în acelaşi sens militau André Malraux (Le Musée imaginaire, 1947), Hugues de Varine (La culture des autres, 1976), Duncan Cameron (The Museum, a Temple or the Forum?, 1971) etc.
De la Muzeu-Templu – loc de găzduire a frumosului, în Antichitate -, muzeul devine Muzeu-Forum – spațiu public în folosul comunității -, iar prin deschiderea acestuia către un public divers şi diferențiat socio-cultural, se schimbă însăşi valoarea operei de artă: din valoare culturală, aceasta capătă o valoare expozițională şi, în final, o valoare publică.
Odată cu boom-ul înregistrat de noile tehnologii,
sec. al XXI-lea aduce în prim-plan adaptarea discursului muzeal la spațiul virtual. Muzeul tradițional câştigă astfel noi segmente de public, care nu se limitează la spațiul îngust al comunității în care muzeul funcționează. Un click şi putem avea acces la baze de date, imagini şi biblioteci pentru care eruditul din Renaştere ar fi trebuit să străbată săptămâni întregi pentru a le studia.
Pe lângă accesul la colecții, noile tehnologii permit abordarea unor teme expoziționale într-o manieră inedită, ajutând publicul să intre în „atmosfera” epocii. Un exemplu în acest sens este expoziția „Incursiuni dacice în spațiul virtual”, realizată în cadrul Proiectului SEE: „Când viața cotidiană antică devine patrimoniu UNESCO. Scanarea, restaurarea digitală şi contextualizarea artefactelor dacice din Munții Orăștiei”. Promotorul acestui proiect este Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, parteneri fiind Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Universitatea Babeş-Bolyai şi Muzeul Civilizației Dacice şi Romane din Deva. Expoziția propusă publicului are un caracter mixt, real-virtual. Artefactele care dezvăluie viața locuitorilor din zona Sarmizegetusei Regia – vase ceramice, unelte din fier, obiecte din bronz, din sticlă şi piese din metal prețios – sunt prezentate publicului într-o manieră inedită, atât în formatul clasic, ca exponate, cât şi digital, în diverse imagini şi aplicații virtuale. Publicul poate cunoaşte astfel povestea cetăților dacice nu doar prin vizualizarea directă a pieselor în vitrine, dar şi prin intermediul imaginilor 3D şi al realității augmentate. Vizitatoul este la o „atingere” distanță de universul reconstruit al ansamblului fortificat de la Valea Grădiştii. Inițiat în 2015, proiectul a fost vernisat in iulie 2016, putând fi vizionat, în continuare, de public.
Şi, cum suntem în luna mai, să nu uităm de marea sărbătoare a muzeelor – Noaptea Muzeelor – aflată la cea de-a 13-a ediție. În 2017, Noaptea Muzeelor va fi sărbătorită de peste 3000 de muzee şi instituții culturale din 30 de țări europene, la 20 mai. Evenimentul a fost inițiat de Ministerul Culturii şi Comunicării din Franța, fiind patronat în prezent de Consiliul Europei, de UNESCO şi de Consiliul Internațional al Muzeelor. Milioane de europeni sărbătoresc cultura ieșind pe străzi în aceeași noapte, însoțiți de prieteni și familii. Noaptea Muzeelor este un eveniment care contribuie la conturarea identității noastre culturale europene (Dna Audrey Azoulay, Ministrul Culturii și Comunicării din Franța).

Note :
1 Sylvie Conderc, Cabinetul amatorului în Medierea artei contemporane, Editura Jeu de Paume, 2000, pag. 81.
2 Viața lui William Huston, scrisă de el însuşi, în Keneth Huston, O istorie socială a muzeelor, Editura Meridiane, 1979.
3 Sharon Macdonald, A Companion to Museum Studies, Blackwell Publishing Ltd, 2006.