Constantin Cubleșan
Văzduhul din cuvinte
(antologie de autor)
Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2019

La împlinirea celor 16 luștri de viață, Constantin Cubleșan – „scriitorul total”, cum i-a spus un confrate piteștean – s-a gândit să-și aureoleze aniversarea cu o antologie de autor, din cele zece volume de versuri apărute între 1993 și 2017, înnobilându-și astfel corola anilor cu giuvaerurile reginei spiritului și a creației. Scriitorul clujean (născut în 16 mai 1939, din părinți învățători), l-a avut ca profesor de literatură, în liceu, pe I. D. Sârbu, care l-a îndrumat spre cenaclul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, condus de o altă mare personalitate a literaturii noastre, A. E. Baconski, debutul întâmplându-se pe când era student, în paginile revistelor „Tribuna” și „Steaua” din Cluj. A avut o carieră și o activitate literară prodigioase, fiind autorul a peste 70 de volume de critică și istorie literară, proză, teatru și poezie, foarte bine primite de critica literară. Ca să revin la Văzduhul din cuvinte, am putea spune că poezia a fost, oarecum, o oază de regăsire a sinelui profund, o luare în posesie și o disciplinare a combustiilor interiorității, a acelor efluvii incantatoriu-evanescente ale ființei, pe care sensibilitatea le-a modelat și perfecționat încontinuu. Asta după ce scriitorul închidea, temporar, „șantierul” („salahoria” liber consimțită și asumată) activităților asidue de cercetare și studiu acribios pe tărâmul istoriei și criticii literare mai ales, dar și al prozei sau teatrului.
În urmă cu aproape două decenii, scriam – în revista orădeană „al cincilea anotimp”- despre volumul Templul cu vise, apărut în 1999: „Un lirism de o pură și simplă clasicitate, în contrast decis și imperturbabil cu «ismele» poeziei (trans)moderne care, uneori, în goană după inovație și schimbare își opacizează sensurile, diminuându-și șansele de a accede la receptivitatea și interesul cititorului. Poetul Cubleșan – care este și un profund și avizat comentator de poezie – scrie versuri care nu sunt altceva, decât forma semantizată a unei ape vii și limpezi care-i izvorăște perpetuu din suflet. El este un poet care nu-și disimulează retractilitatea și nu-și reprimă în vreun fel ingenuitatea și candoarea, ultragiate, uneori, nu-și propune să le atenueze sau mascheze, prin vreun procedeu anume. Gheara Timpului nu a reușit să le degradeze sau malformeze, iar poetul nu ostracizează lirismul, în toată nuditatea și frăgezimea lui, așa că nu se sfiește să-și subintituleze unele poezii «romanțe». Chiar dacă știe că unii «fani» ai modelor poeticești – ai modernității ostentative – vor strâmba binișor din nas; el nu trișează niciodată cu propriu-i impuls lăuntric, nu poartă – nici măcar ocazional – măști histrionice, fiind, irevocabil, devotat direcției acelei simplități formale și estetice: care poate părea de o excesivitate ludică, dar deloc paradoxală. Tocmai prin această «lejeritate» simptomatică versurile au pregnanță, șarm și putere de seducție”. Am găsit acest citat, între altele, la finalul antologiei, la „reperele critice” și m-am bucurat că a fost selectat de autor. Nici acum părerea mea despre lirica lui C. Cubleșan nu a suferit modificări sau distorsiuni, poetul nu și-a schimbat în niciun fel registrul, a rămas consecvent aceleiași linearități de formă și fond, care conlucrează (în subsidiar și osmotic) cu simplitatea unei clasicități ce permite, cu un fel de… surâs semantic și lexico-sintactic, ca parfumul discret al desuetudinii, luminiscența ostenită a acesteia – răzbătând, parcă, din niște nervuri argintii, uneori opalescente, ale frunzelor din copacul vieții – să-i pătrundă prin pori. Înainte de Templul cu vise, îi mai apăruseră volumele Apropierea iernii (1993), Vârsta amintirilor (1995), Lumina din prăpastie (1996), În oglinzile timpului (1997) și Meridiane lirice (1998). Traiectoria editorială a continuat apoi cu Absent din agora (2001), Litanii profane (2004), Contemplând eternitatea (2015) și În marea dezordine a lumii (2017). În toate, cu puține excepții, Cubleșan este consecvent cu sine, cu modul acela aproape debordând de nevoia de a-și exhiba și exacerba prea-plinul sufletesc care, pentru a nu deveni convulsiv și de nestăpânit, trebuie neapărat să se supună unor rigori ale punerii în pagină: rigori ce nici nu suportă să propună altceva, decât infatigabila sinceritate, strigătul interogativ al acesteia spre urechile umanității și universalității, chiar: „Ce poate fi mai absurd/ Decât să te naști și să-ți duci existența/ Pe strada aurarilor/ În care singura senzație adevărată/ Este aceea de sufocare?… […] Să încerci a evada din acest perimetru/ Iar pentru o asemenea faptă/ Judecătorii să te cheme la ordine/ În fața unei instanțe/ echivalând cu conștiința morală a veacului… […] Să te eliberezi totuși / (Cel puțin iluzoriu)/ Scriind despre toate acestea/ pentru ca lumea, citind, să accepte/ Disciplina coșmarului… ”(Kafka, pag. 45). În multe poeme, C. C. ne consideră co-participanți la escapadele lui fascinante prin mai multe țări, care i-au stârnit reacții adesea energizate de fluidul unei sangvinități simpatetice, dar și (simili)metafizice: „Oprește-ți călătorule pasul și-ascultă/ dar nu-ți opri niciodată bătăile inimii/ Căci ele sunt cele ce-au supraviețuit iataganului/ Și tunurilor și tuturor toamnelor/ Ce s-au schimbat prin istorii aici… / Ascultă, călătorule, ascultă/ Bătăile inimii cum răsună în ziduri/ Cum vin de demult și ajung până azi/ Și trec mai departe, mereu mai departe/ Căci o inimă nu poate fi niciodată oprită/ dacă e cu adevărat ce este, o inimă…” (Lângă cetatea Kalemegdan). Să spunem că poezia din care am citat mai sus a fost citită în cadrul Recitalului Internațional de Poezie de la Universitatea Populară Kolarac din Belgrad, vineri 20 octombrie 1989 și la Seara de Poezie de la Prijepolje, duminică 22 octombrie a aceluiași an, iar traducerea în limba sârbă aparține poetului Adam Puslojici.
Alteori, autorul Văzduhul-ui din cuvinte este „mai trist ca Hamlet” (la Helsingor, desigur), în Rusia (mănăstirea Andronikov) vede „icoanele vii ale sufletului rus”, pictate de „un sfânt istovit de prea multe păcate ale semenilor/ semnând cu smerită resemnare: Rubliov”, iar când se află în Viena spune „O, dac-ar fi toate iubitele lumii/ Atât de dulci și de îmbătătoare/ Ca depravata asta molatecă” – despre Dunărea vieneză, „fecioara de apă a lui Strauss-fiul”, în Hamburg vorbește despre „Dragostea industrializată,/ Comercializată, programată/ Atâtea și atâtea minute pe zi/ În locante sordide ori exorbitante/ Lângă femei destrăbălate sau pudice”, despre Odesa aflăm că este „Orașul atâtor speranțe năruite/ Orașul atâtor bătălii pierdute/ Orașul atâtor romantice deziluzii/ Orașul erou… ”, iar în Grecia, „Bătrânul Olimp […]/ Are pletele încremenite sub zăpezile cosmice/ Și răsuflarea-i pură, ca o boare de gheață,/ Trece – lin fior – peste alaiul nuntirii florilor/ Din livezile de măslini care-i înfășoară gingaș/ Pe pământ, tălpile împrimăvărate. ” Dar poetul nostru, care a împroprietărit cuvintele cu văzduh, are adeseori convorbiri, de fapt recurge mai degrabă la un fel anume de interpelări ale Celui de Sus, niște interogații care, nu de puține ori, emană (ca să nu zic exhală) un aer cutremurător, de nu chiar tragic, care sugerează o echilibristică precară, periclita(n)tă între viață și extincție: „Până unde ne lași, Doamne, să tot mergem/ așa, într-o doară,/ ca omul care nu știe ce treabă are/ pe lumea asta?! /Ne apucăm de una, de alta,/ isprăvim, nu isprăvim ce-avem de făcut,/ dar de mers înainte tot mergem/ de la o vorbă de duh la alta/ de la un om la altul/ pe firul drumului întins între două prăpăstii – cea din care venim/ și cea către care ne ducem,/ ținându-ne, cum putem, echilibrul/ vai, atât de precar și de neîndemânatec/ încât mă tot minunez :/ până unde ne tot lași, Doamne, să tot mergem/ de nu ne mai chemi odată la Tine/ să știm și noi de ce am trăit/ pe lumea asta/ nici bună, nici rea/ ce ne-a fost dată spre încercare… ” Salve, maestre Constantin Cubleșan, să ne vedem cu bine la cei 17 și 18 luștri !