Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Renaștere la Sf. Augustin (XIV)

De la Renaștere la Sf. Augustin (XIV)

Vrem să trecem, dintr-un început, peste o prejudecată adînc implementată în mintea intelectualilor „de linie”, respectiv al celor cu o cunoaștere mai puțin aprofundată a istoriei ideilor Evului Mediu timpuriu și să facem o afirmație tranșantă: nu există nici un fel de Ev Mediu întunecat. E doar o prejudecată care se propagă aproape unanim și care nu are nici o fundamentare în istoria ideilor.
Spre deosebire de patristica greacă, adînc înrădăcinată în speculația metafizică, așa cum lesne s-a putut observa pînă aici, în afară de excepția considerabilă a Sf. Augustin, nu putem vorbi de o metafizică intrinsecă patristicii latine și „lumii latine” în general.
Nu spunem lucruri noi atunci cînd afirmăm că patristica latină, recte întreg Evul Mediu „întunecat”, se construiește pe latura morală a scrierilor literare latine, pe oratori, retori, juriști și istorici. În acest context, opera Sf. Augustin pare un accident fericit. Desigur, așa cum vom găsi în orice comentariu dedicat perioadei, nu este o noutate că gîndirea filosofică grecească răzbate, firav, și în cazul altor părinți latini ai bisericii. Așa cum am văzut, e cazul lui Ambrozie influențat de Origene sau al lui Boethius alflat în admirația lui Aristotel. În rest, toată cultura occidentală timpurie stă în umbra lui Cicero, a moralei și a cuvîntării frumoase. Pentru Cicero, ca și pentru întreaga cultură occidentală timpurie, lumea, ideea, cerul și Dumnezeu stau sprijinite pe cuvînt. Pentru Cicero, cum bine se știe, omul nu este decît un animal care vorbește, iar cu cît o face mai bine, mai frumos, mai elocvent, cu atît este mai om. Ce altceva spune Cicero în De oratore sau în De inventione rhetorica? decît că umanitatea omului stă în elocință, lucru asumat deplin de cultura occidentală și respins cu putere de lumea bizantină care în această privință este mult mai sofisticată și „mai metafizică”.
Dar să vedem cum vedea Cicero elocința. Și întrucît nu am găsit o sinteză mai bună și mai succintă a ideilor acestuia decît la francezul É. Gilson, vom reda, pe scurt, concluziile acestuia: „Începînd cu De inventione rhetorica, dar și cu mai multă tărie în De oratore, Cicero a dezvăluit greșeala celor care cred că elocința se predă sau se dobîndește învățînd retorica. Era, el însuși, prea artist, ca să nu știe că regulile se nasc din artă, și nu invers; dar, așa cum se opunea retorilor puri îi denunța cu hotărîre și pe specialiștii gîndirii pure, și ai speculației. Într-un fragment foarte ciudat din De oratore, Cicero a refăcut istoria culturii umane așa cum și-o închipuia el. La început, marile căpetenii de popoare, ca Licurg sau Solon, a căror elocință nu este decît înțelepciunea care se exprimă în public pentru binele cetății. Mai tîrziu apar oameni care, ispitiți de farmecul înțelepciunii, se hotărăsc să se dedice întru totul studierii ei. Cel mai mare și, poate, primul dintre acești dezertori ai cetății este Socrate, vinovat de despărțirea înțelepciunii de elocință. Despărțire fatală pentru amîndouă, într-adevăr, căci a dus treptat la starea de lucruri pe care Cicero o deplînge, o elocință care nu e decît o retorică, pentru că nu mai are nimic de spus, și o înțelepciune stearpă, care nu mai știe să vorbească. De acum înainte, filosofii trebuie învățați din nou să vorbească, sau, ceea ce înseamnă același lucru, oratorii să gîndească. Un orator învățat este deopotrivă elocvent și înțelept, una datorită celeilalte. De vreme ce poți fi înțelept fără să fii elocvent, dar nu și elocvent fără să fii înțelept, idealul uman ce trebuie urmat este cel de doctus orator: oratorul învățat (De oratore, III, 142, 3)”1.
Există în această descriere a filosofului francez strecurată o idee definitorie despre cultura apuseană dar și a Europei, în general, idee care nu este exploatată suficient de către acesta. Anume că Europa nu este moștenitoarea directă a culturii grecești ci doar a celei latine care, cel puțin pînă în Renaștere, prin drept, știința oratoriei, istorie și un model de civilizație, va domina gîndirea Evului Mediu dar și aspirația ei spre același tip de civilizație/model social. În acest sens, Imperiul Carolingian de la Clovis la Carol cel Mare sau Ludovic cel Pios pentru Evul Mediu timpuriu dar mai apoi și Sfîntul Imperiu Roman de Națiune Germană numit așa din secolul al XVI-lea pină în secolul al XIX-lea deși acesta își începe efectiv existența în anul 962 odată cu domnia lui Otto I și diviziunea de facto a Imperiului Carolingian, nu sunt exemple de neglijat pentru a susține ipotezele formulate mai sus. Asta, cel puțin, la nivel de organizare și idee socială.
În ceea ce privește problema expansiunii ideilor ce țin de patristica latină în partea occidentală și centrală a Europei2, desigur, așa cum bine se cunoaște, Roma a trimis încă de timpuriu misionari în cea mai vestică parte a Europei, respectiv în Britania Maior, iar o parte a populațiilor celtice au fost creștinate pînă la începerea așa-numitului „ev întunecat”, o formulare absolut nefericită a unor istorici ai culturii occidentale.
Încă la sfirșitul secolului al VI-lea și începutul celui de al VII-lea, papa Grigore a trimis mai mulți călugări, în frunte cu Augustinus, pentru a propovădui evanghelia acestor popoare, întrucît nu se putea baza pe autohtonii creștinați pentru a propovădui Cartea. Beda Venerabilul va istorisi cu multă acurateță în a sa Istorie ecleziastică a poporului englez povestea acestei aventuri misionare și succesele ei incontestabile. Probabil că această scriere a călugărului englez Beda poate fi considerată cea dintîi istorie a ideilor și faptelor teologico-filosofice (referitor la apectul filosofic s-ar putea să fie spus prea mult, n.n.M.A.) ale Europei Medievale3.
Unele izvoare afirmă că încă începînd cu 601, dată la care Augustinus era deja uns episcop de Canterbury că Roma, care era extrem de interesată de Britania, a înmulțit trimiterea călugărilor misionari și a a obiectelor de cult bisericesc dar și a foarte multor cărți. Desigur, nu se poate ști cu exactitate care vor fi fost acelea, dar foarte posibil cărți necesare evanghelizării dar și cele deprinderii limbii latine.
Se pare că evanghelizarea a mers mai bine decît se aștepta, astfel încît în anul 644 un englez ajunsese să fie episcop al Angliei de est, în timp ce la 655 un saxon cu un nume bisericesc predestinat, Deusdedit, devenea episcop de Canterbury. Impunerea latinei în școlile mînăstirești avea să creeze suficient personal autohton apt pentru a duce mai departe creștinarea populațiilor anglo-saxone.
Lucrurile au mers aît de bine, în ciuda unor greutăți inerente cu o populație păgînă destul de îndărătnică, încît pe la mijlocul secolului al VII-lea Roma decide că trimită în Britania misionari cărturari. Beda Venerabilul ne spune că la moartea lui Deusdedit, papa Vitalian a hotărît să numească un nou episcop de Canterbury în persoana unui călugăr grec pe nume Theodoros care, dincolo de stăpînirea dogmei era un cunoscător bun al limbilor latină și elină. Acesta, spune Beda, era însoțit de un abate african pe numele său Hadrian, la fel de învățat ca și noul episcop și care va deveni mai marele mînăstirii Sfîntul Petru din Canterbury. Desigur, Beda poate fi o sursă absolut demnă de crezare iar aprecierea lui în ceea ce privește limba latină era una autorizată, însă nu poate fi luat ca reper în ceea ce privește cunoștințele de limbă greacă ale celor doi, întrucît el însuși nu cunoștea această limbă. Ceea ce ne face să credem că lucrurile nu au sat tocmai așa, este faptul că o dată cu moartea elevilor lui Hadrian, cultura și limba greacă s-au pierdut aproape cu desăvîrșire, însă tot ceea ce a ținut de cultura și limba latină va începe să înflorească. E o observație pe care toți istoricii culturii, în general, dar și cei care se vor ocupa strict de această perioadă o vor admite.
Cum bine se știe, anglo-saxonii au fost extrem de receptivi și avizi în ceea ce privește asimilarea culturii și limbii latine, astfel că la o distanță de numai un secol a fost posibilă trimiterea pe continent a misionarilor formați în Britania, în speță în școlile din Wessex. Că originea acestei școli nu este pe deplin lămurită pînă în prezent este un fapt acceptat aproape unanim de către diferitele școli și este accentuată mai ales de cea franceză prin unul dintre cei mai iluștri reprezentanți ai ei, É. Gilson, la concurență acerbă cu școala engleză care va susține temeinicia și întîietatea nu doar a asimilării și propagării culturii latine pe continent dar și a celei grecești (Copleston). Iar dacă în prima parte a afirmației, referitor la cultura latină, ar putea exista o întemeiere, a doua, e discutabilă deși nu e exclusă. Precaritatea izvoarelor și relativ puținătatea” informațiilor credibile fac posibilă o atitudine de îndoială în ceea ce privește „latura grecească a problemei”.
Unul dintre călugării misionari englezi, format în mînăstririle din Malmesbury, Exter și Nursling, un om cu o excelentă educație și cu vocație de propovăduitor, pe numele său Winfridus, cel care va deveni primul episcop de Mainz, martirizat la 758 și apoi recunoscut drept Sfîntul Bonifaciu, apostol și civilizator al Germaniei.
É. Gilson îl va da exemplu pentru a ilustra starea intelectuală, morală și religioasă a galilor spre mijlocul secolului al VIII-lea, respectiv în perioada în care Carloman renunță la tron pentru a se călugări. S-a păstrat scrisoarea Sfîntului Bonifaciu(Winfridus) trimisă papei Zaharia în cuprinsul căreia, pe lîngă rugămințile privind ajutorul în reorganizarea bisericii din Galia, Winfridus face un tablou dantesc al stării acestei biserici.

Note
1 É. Gilson, Op.cit., p. 161.
2 Christopher Dawson, The Making of Europe, Sheed and Ward, London, 1932, passim.
3 Vidi și É. Gilson, Op.cit., p. 166.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg