Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Renaștere la Sf. Augustin (XV)

De la Renaștere la  Sf. Augustin (XV)

 

 

Renașterea Carolingiană

 

Nu vom insista prea mult asupra așa numitului „ev întunecat”, întrucît nu dorim să deviem de la istoria ideilor metafizice ale epocii studiate și să cădem în păcatul de a nara o istorie foarte bine cunoscută a acestei perioade pe care am putea-o numi o perioadă „educațională”, de pregătire a ceea ce avea să urmeze odată cu apariția pe firmamentul Scolasticii a lui Ioan Scotus Eriugena.Desigur, dacă ne gîndim la istoricii filosofiei aparținînd școlilor franceze și engleze – din motive lesne de înțeles pare că istoricii germani sunt mai obiectivi – această perioadă este tratată diferit, fiecare dintre cele două școli abordînd diferit și oarecum părtinitor această perioadă.Nu încape îndoială faptul că un educator și civilizator precum Alcuin este privit sumar sau aproape ignorat în școala engleză și tratat, în mod evident, mai mult decît amănunțit de către cercetătorii francezi. Nu întîmplător É. Gilson1 afirmă : „ Ce și-a propus, Alcuin a făcut cu adevărat, căci a pus bazele viitoarei Universități din Paris, în care gîndirea secolului al XIII-lea avea s-o depășească, într-adevăr, pe cea a lui Platon și Aristotel. Încă de la sfîrșitul secolului al IX-lea (către 885), în Cronica de la Sfîntul Grall a călugărului germanic Notker cel Gîngav, își face apariția ceea ce am putea numi tema istorică de translatione studii. Citim, chiar de la începutul operei, povestea romanțată, și de altfel plină de confuzii, a sosirii în Franța, în timpul domniei lui Carol cel Mare, a unui englez pe nume Alcuin (Albinus), cel mai mare dintre învățații timpurilor noi. Acest supra caeteros modernorum temporum de altfel ne aduce aminte la timp că noțiunea noastră de „Ev Mediu” este modernă și că în Evul Mediu oamenii se considerau moderni. Carol cel Mare, adaugă Notker, l-a oprit pe acest Alcuin lîngă el, s-a mîndrit să-i fie elev și să-i spună profesor și, în sfîrșit, i-a dat abația Saint-Martin din Tours, ca să-i învețe pe cei care aveau să se adune în jurul lui. După care Notker conchide, într-o frază al cărui ecou avea să răsune peste veacuri: „ Învățătura lui Alcuin a fost atît de rodnică, încît galii de azi, sau francezi, au ajuns egalii vechilor romani sau atenieni”. Ceea ce este, evident, o exagerare.Faptul că Alcuin este de origine anglo-saxonă nu îi face pe istoricii englezi ai filosofiei să îi exacerbeze meritele, așa cum o fac francezii, ba din contra, în marea majoritate, istoricii englezi ai filozofiei aproape că ingoră,  sau cel puțin minimalizează ușor aportul  lui Alcuin și al francezilor la această perioadă educațională, destul de tulbure dealtfel, și încearcă să maximizeze rolul călugărilor irlandezi și englezi, inclusiv Alcuin, în transmiterea culturii latine și grecești spre zorii noului ev care începe odată cu renașterea carolingiană.Moartea lui Carloman survenită în anul 771 d.Ch., l-a pus pe Carol cel mare în postura de a fi singurul conducător al teritoriilor francilor iar odată cu prăbușirea ținutului lombarzilor a putut deveni regele cel mai important al creștinătății. Sfîrșitul anului 800 este marcat de încoronarea sa ca  împărat al Occidentului și marchează punctul culminant al puterii francilor, ulterior acest imperiu franc divizîndu-se și căzînd în mîna germanicilor. Dar acest fapt avea să survină la ceva timp după căderea dinastiei merovingienilor.Carol cel Mare are meritul incontestabil de a reorganiza și de a reforma Occidentul creștin, profund divizat pînă la rodnica sa domnie. El a înțeles deplin faptul că o reorganizare politică nu poate fi suficientă iar forța de constrîngere nu poate înlocui un sistem educativ care ar fi urmat să niveleze oarecum pornirile eretice și nestatornicia culturală, mentală, a supușilor săi. În această ordine de idei, Charlemagne înțelege faptul că pentru a putea realiza acest deziderat este nevoie de savanți și pedagogi care nu se prea găseau în rîndul francilor la acea vreme, întrucît încă din secolul V d.Ch., Galia romanizată se afla într-un declin cultural și identitar accentuat, acest lucru acutizîndu-se în următoarele două secole și ajungîndu-se în jalnica situație ca școala ca instituție să lipsească aproape cu desăvîrșire. Bruma de educație și cultură care mai exista se făcea la un nivel extrem de scăzut încă și doar în mînăstiri.Avînd în vedere această situație de fapt, Carol aduce în regatul său învățați și dascăli străini, de la italieni, cum sunt Pietro di Pisa și Paulus Diaconus2. Primul a predat latină la Școala Palatină iar celălalt a predat greacă, în același loc, între anii 782 – 786 d.Ch., urmat fiind de un alt italian, Paulo de Aquiteia care preia catedra și o ține zece ani, între  777 – 787 d.Ch.Mai putem aminti aici doi spanioli Agobard și Theodulf, primul devenit arhiepiscop de Lyon iar cel de al doilea episcop de Orleans. Totuși, așa cum menționam (vidi supra) atît spaniolii cît și italienii nu au avut o contribuție atît de importantă precum Alcuin din York.Alcuin (aprox. 730 – 804 d.Ch.) a  fost educat în York, Anglia fiind mult mai avansată educațional și cultural decît regatul francilor la acea vreme. Acest fapt se datora, în special, organizării unei școli pe lîngă arhiepiscopia din Canterbury de către Theodor din Tars, un grec care în jurul anului 669 va deveni arhiepiscop al acesteia. Școala și biblioteca organizate împreună cu abatele Hadrian va deveni nucleul renumitului centru cultural și educațional din York. Alcuin va dobîndi învățătura sub îndrumarea lui Aelbert cu care a călătorit la Roma iar în acea călătorie l-a cunoscut pe Carol. În anul de grație 767, odată ce Aelbert devine arhiepiscop de Canterbury în locul lui Egbert, concucerea școlii îi revine lui Alcuin.Într-un joc al destinului Alcuin îl reîntîlnește pe Carol odată cu a doua călătorie la Roma în anul 781. Întîlnirea are loc la Parma unde Carol îl convinge pe Alcuin să intre în serviciul său. Desigur, acest lucru se va întîmpla în 782 după ce, conform uzanțelor vremii, Alcuin primește aprobarea regelui și superiorului său pe linie bisericească, respectiv a lui Aelbert.A preluat în același an conducerea Școlii Palatine pe care a păstrat-o, cu mici întreruperi cauzate de două vizite în Anglia, pînă în anul 796 cînd se retrage la mînăstirea SF. Martin din Tours unde va muri cîțiva ani mai tîrziu.Alcuin nu va fi un gînditor original dar nu va fi lipsit de harul pedagogic și de capacitatea de a organiza Școala Palatină. Pentru a reuși să structureze rațional cursurile acesteia va apela la scrieri precum cele ale lui Cicero, Boethius, Beda Venerabilul sau Isidor din Sevilla. La Tours, în ultimii ani ai vieții, una din preocupările de bază, pe lîngă cele de ordin pedagogic, au fost cele legate de îmbogățirea bibliotecii, în acest scop aducînd de la York o sumedenie de copii ale unor manuscrise. El a fost cel care a revizuit Vulgata sau a supravegheat acest lucru, oprind prin cultura sa, mult peste mediul epocii, coruperea textelor sfinte. În afara Școlii Palatine și a celei din Tours, au mai existat în epocă și alte școli, de mai mică importanță, pe lîngă mînăstirile din St. Gall, Corbie și Fulda. Aici școala era structurată pe două nivele, unul fiind dedicat celor care aveau să îmbrățișeze cariera religioasă, schola claustri, și alta pentru tinerii mireni, schola exterior, în ciuda faptului că la 871 Ludovic cel Pios decretase că mănăstirile vor organiza școli doar în folos și cu scop strict monahic.Reîntorcîndu-ne la Școala Palatină, aceasta era organizată într-un mod diferit pe baza scrierilor și viziunii lui Alcuin, întrucît dacă celelalte școli aveau în centrul studiului exclusiv religia și interpretarea acesteia, aici (la Școala Palatină) programa cuprindea, dincolo de studiul și exegeza textelor sacre, studiul artelor liberale, respectiv al gramaticii, retoricii și dialecticii într-un ciclu primar (Trivium), dar și al aritmeticii, geometriei, astronomiei și muzicii într-un ciclu secundar numit Quadrivium.De remarcat faptul că logica apărea în manualele lui Alcuin, influențat fiind puternic de Boethius, în timp ce gramatica era predata în baza unor lucrări ale unor autori antici, cum ar fi Smaragdus. E adevărat, în ultimii ani de domnie a lui Charlemagne a început să predea gramatica în Școala Palatină un oarecare Clemens Scotus care a scris o lucrare proprie de gramatică intitulată Ars grammaticae. În rest, literatura era predată după Priscian și Donatus.Rabanus Maurus(aprox. 776 – 856 d.Ch.), personalitate pe care nu o putem omite datorită influenței majore pe care a avut-o în educația din Germania, se află și el cuprins în renașterea carolingiană. Discipol al lui Alcuin acesta a predat în mînăstirea de la Fulda iar în 847 a fost numit arhiepiscop de Mainz. El s-a ocupat cu precădere de educația monahilor editînd în acest scop lucrarea în trei volume intitulată De Institutione Clericorum, în trei cărți. Aceste cărți, dincolo de natura lor privind religia și organizarea religioasă mai cuprind și expuneri privind cele șapte arte liberale. În general, Ranbanus Maurus, la fel ca maestrul său, nu este un autor original, scrieri cum sunt De rerum naturis fiind inspirate pînă la plagiat din Isidor din Sevilla, Beda Venerabilul și, ca mai toți autorii vremii, Augustin. El era un mistic profund, toate exegezele sale îndreptîndu-se într-acolo. A fost numit și Praeceptor Germaniae, mai ales datorită devoțiunii sale în instruirea clerului.Ca și concluzie, renașterea carolingiană a fost o perioadă în care Occidentul a început să învețe. Ceea ce s-a realizat cu adevărat a fost o răspîndire și structurare a învățămîntului, a educației teologice și a redescoperirii învățăturii deschise de cele șapte arte liberale. Nu au existat mulți gînditori originali în această perioadă a culturii europene. Totuși, nici secolul IX d.Ch. nu va rămîne fără un metafizician de sorginte platonică care să mențină creativitatea gîndirii acestui continent. El a fost Ioan Scotus Eurigena.

 

(fragment din lucrarea în pregătire O istorie critică a metafizicii occidentale vol. III, De la Sf. Augustin la Renaștere)

Note

1 Filosofia în Evul Mediu, p. 178, Humanitas, București, 1995.

2 Vidi supra, pp. 53 – 55.

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg