Atmosfera culturală/intelectuală a începutului de secol douăzeci la noi a fost marcată, între altele, de mișcarea avangardei literare. Cu nu puține accente de originalitate, față de experimentările din occident. Sub această aură s-au înscris și începuturile poeziei lui Virgil Carianopol, unul dintre cei mai lirici frondeori ai generației sale, volumul Un ocean, o frunte în exil (1934) fiind cel mai reprezentativ în acest sens, după debutul editorial, în 1931, cu volumul Flori de ghimpi, iar în 1933 placheta intitulată ostentativ: Virgil Carianopol („Cine m-a strigat/ când îmi curățam flautul de cântece?// cine m-a cunoscut/ când în suflet îmi putrezeau femeile de iubire?// cine mi-a întins brațele/ când diminețile se târau prin casă ca preșurile?// cine m-a întrebat de mine/ când îmi întorceam drumurile ca vitele de la pășune?// cine m-a mângâiat/ când liniștea îmi crescuse pe frunte ca un mușchi?// oh mările atârnate de proră/ deșerturile adormind cu oazele de gât.// prietene tu ai suflet?/ pe tine te-a întrebat cineva de suflet?// cine-ți va peria hainele de insomnii/ când mâinile nu se vor mai întinde după vis? – Cine m-a srtrigat). Influența lui Ion Vinea e evidentă și un amplu poem ca Ioana, din volumul Scrisori către plante (1936), volum premiat de Societatea Scriitorilor Români, v-a stârni ample comentarii critice, favorabile în totul. Ovidiu Papadima, bunăoară, remarca faptul că „procedeului retoric al poemei, nu i se poate contesta rezonanța umană, un fel de revoltă resemnată, prin amintire” („Iartă-mă că ți-am uitat/ Tristețea rămasă în pâinea obrazului curat./ N-am știut că ai trecut prin copilărie/ Ca printr-o casă pustie;/ N-am știut că-n tine dormeau păsările aurorii,/ Că-n umerii tăi băteau aripile morii…// Am fugit mai repede ca-n vise/ Prin viața ta cu ferestrele deschise…/ N-am știut că vei sfârși drumul pribegiei,/ Acum, când oameni de fum mulg țâțele viei./ Ne-am fi iubit toată viața, Ioană,/ Și seara ne-am fi închinat la aceeași icoană…”).
Virgil Carianopol s-a născut la Caracal în 1908, dar s-a simțit mereu ca un om al gliei oltenești, pe care a evocat-o neîncetat, cu patimă și cu o afecțiune funciară pentru țăranii simpli, ai pământului, rezonând esenian într-o imagistică frustă: „Merg vorbind căruțele pe drumuri,/ Obosite, dârdâind de frig./ Peste zare, luna lui septembre/ S-a făcut, strângându-se, covrig.// Caii merg încet. De-o parte și-alta,/ Câmpurile-s tunse de otavă./ Câte-un cal, din când în când, se joacă,/ Scăpărând chibrituri pe potcoavă.// Ici și colo, câte-un pom de veghe,/ Îmbrăcat în frunze pân-la brâu,/ Se apleacă salutând sfielnic/ Trecere căruțelor cu grâu.// Câte-un cânt tresare deodată/ Și se stinge-n urmă, somnoros,/ Stelele, în rochii lungi de aur,/ Își târăsc dantelele pe jos” (Însemnare de drum).
Primii ani de școală i-a urmat la Caracal (1916-1922), apoi s-a înscris la Școala militară de artificieri din București (1924-1930). Între 1934-1938 a urmat cursurile Facultății de Filologie din București dar a lucrat ca salariat civil în diferite servicii ale armatei. Cu caracterul său contestatar, mai degrabă frondă, a fost repede asimilat mișcării avangardiste, publicând la „unu”, și în alte reviste ale timpului, la început semnând cu diferite pseudonime (V. Olteanu, Virgil Călugăru, V. Cariopol, V. Jianu, Vicar) dar după apariția volumului Scrisori către plante, s-a orientat spre prozodia tradițională, în maniera căreia a scris apoi toată viață.
Scrie elegante poeme nostalgice, pasteluri întristate sub imperativul timpului implacabil, decantându-și astfel trăirile emoționale în conotații reflexive: „A plecat seninul, visul s-a cules,/ Noaptea, mai adâncă, se îngroapă-n șes,/ Peste depărtare, umbrele se șterg,/ iar spre întuneric, numai anii merg.// Unde este vara? Unde-s trandafirii?/ A rămas neplânsă lacrima iubirii./ Timpurile duse, învelite-n ceți,/ Suie către frunte alte dimineți.// O să vie iarna. Pomii, în noroi,/ Îi aruncă humii hainele de foi./ Vântul trece vânăt și la orice pas/ Stă și smulge vieții ce i-a mai rămas” (Toamnă). E un poet al anotimpului autumnal prin excelnță, simțind în amurgul firii însuși amurgul vieții. Verbul devine elegiac, poetul deplângând vremurile trecute ale tinereții, ale iubirilor candide de odinioară, ale singurătății când ființa iubită nu mai e decât un vis: „Ce frumos și-azi noapte, draga mea… Afară/ Liniștea de aur se plimba pe drum./ Mii și mii de gânduri se făceau de pară,/ Din adânc, pământul aducea parfum.// Am stat iar tot singur – numai eu cu mine –/ Noaptea era-naltă, sufletul la fel./ Până-n depărtare, iarăși nu știu cine,/ Luase codru-n brațe și dormea cu el.// Se făcuse noapte, una de mărgele…/ Luminând, un astru lumea căuta./ Barca lunii goală, într-un stuf de stele,/ Din nimic legată, tainic aștepta.//Te-am dorit alături, clipă după clipă,/ Să privim minunea și să-mi fii alint./ De departe cerul, dornic de risipă,/ Văruise noaptea toată cu argint.// Ce păcat că n-ai fost. Din tării uitate,/ Despre ziuă, timpul, care nu dormea,/ A suflat în stele de le-a stins pe toate,/ A luat barca lunii și-a plecat cu ea” (Iarăși). Încărcate de un metaforism elevat, poemele reflexive sunt autentice mărturisiri ale destinului său uman și poetic, evident, adesea în parabole ce vor să numească condiția sa artistică: „Turn cu scări pe dinăuntru,/ M-au făcut părinții solitar,/ Ca atunci când n-or mai fi, în mine,/ Să se suie să privească-afar’ […] Ceas cu ceas, suind întruna însă,/ Scările s-au ros, au putrezit./ Nu mai țin pe ele greutate,/ De atâția ani cât le-au suit.// Ziduri-au început să crape,/ S-au plecat schiloade spre surpări./ Geamurile ochilor, și ele,/ Nu mai văd, ca ieri, în depărtări.// Nu mă doare clipa care vine,/ Când mă voi întoarce-n veșnicii./ Zi cu zi, cad turnuri din înalturi/ Și îngroașe țara-n temelii” (Turnul).
Poezia anilor de maturitate, mai mult, de îmbătrânire, e meditativă și melancolică, în toate transpare o tristețe și un hazard al zădărniciei viețuirii pe care îl transformă febril într-o lirică grav denfesivă, pe coordonate alegorice: „Mi-a bătut în poartă Fericirea/ A intrat în curte, m-a strigat./ Eram dus alături cu iubirea./ A-nchis poarta iute și-a plecat.// Mi-a bătut de-asemenea Bucuria./ A intrat, a stat sub pomii goi./ N-a văzut pe nimeni să-i vorbească/ Și-a plecat grăbită înapoi.// Într-o seară, luminând pe stradă,/ Mi-a bătut și Steaua mea – de sus –/ Tot așa, eram plecat aproape,/ Și-a strâns fusta-n mână și s-a dus.// Mi-a bătut în poartă și Necazul,/ Eram dus departe. Liniștit,/ S-a întors pe țolul de la ușă/ Și m-a așteptat pân-am venit” (Din viață).
După război, în anii agresivi ai instaurării noii orânduiri, datorită activității în cadrul armatei, a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, ispășind o detenție (închisoare politică, asemenea multor altor intelectuali de marcă) din 1956 până în 1963 (la Aiud și Periprava). În ultima perioadă din viață (decedat în 1984), a scris o poezie tematică, fără să răspundă însă solicitărilor propagandistice, omagiind figuri ale trecutului istoric (poezii închinate lui Mihai Viteazul, Bălcescu, Brâncuși ș.a. în volumele Cântece românești, 1970; Arcașul lui Ștefan, 1976) sau închinând versuri omagiale datinilor strămoșești, frumuseților patriei (volumele: Ștergar românesc,1973; Cântece oltenești, 1977) ș.a. semnând una dintre cele mai frumoase închinări afective patriei: „Ce-i patria, azi, pentru mine-n lume?/ Nu doar un semn, pe hartă-ntr-un hotar,/ Nu numai o lumină ori un nume/ Sau doar un scut fruntariilor de-afar.// Ea-i tot ce simt mereu și mă-nconjoară;/ Pământul sfânt din care-n viață sui,/ Cu care lupt, pe care-ai mei îl ară,/ Amestecându-și dorul cu al lui […] E gândul tot, e câmpul plin de șoapte,/ Strămoșii ce pentru-mpliniri s-au frânt/ Și peste care luna trece-n noapte/ Cu rochia târând-o pe pământ.// Ea e tăria care-o simt în mine/ Și brazdele ce din obraji vorbesc./ E pasul vremii care e și vine/ Și ce m-ajută liber să trăiesc!” (Patria).
Poet al neliniștilor vremii, răzvrătit și înțelept deopotrivă, Virgil Carianopol este unul dintre cei mai originali scriitori ai generațiilor interbelice, care au traversat cu demnitate intemperiile istoriei contemporane, la noi.