Este destul de dificil de selectat autorii care s-ar înscrie în exigențele unei metafizici în perioada pe care o cercetăm. Este o perioadă destul de atipică în care, în mănăstirile creștine occidentale s-a făcut, timp de aproape 1000 de ani, mai multă logică și, oarecum firesc, teologie decît metafizică.Este destul de dificil de selectat autorii care s-ar înscrie în exigențele unei metafizici în perioada pe care o cercetăm. Este o perioadă destul de atipică în care, în mănăstirile creștine occidentale s-a făcut, timp de aproape 1000 de ani, mai multă logică și, oarecum firesc, teologie decît metafizică.Această îndelungată perioadă debutează cu doi părinți ai bisericii care țin oarecum de perioada romană, cercetarea noastră anterioară nemergînd decît pînă la școlile neoplatonice. Prin urmare, considerăm că o viziune asupra Evului Mediu nu poate fi una strict delimitată, să zicem, de filosofia secolului VIII cu reprezentantul său cel mai de seamă Ioan Scotus Eurigena și care să ajungă pînă în secolul XIV, respectiv pînă în jurul anului 1308 (dată aproximativă), respectiv pînă la Duns Scotus.Abordarea noastră va fi una mai laxă și va porni de la Sfîntul Augustin și Grigorie de Nisa mergînd pînă în Renaștere, acolo unde paradigma Evului Mediu începe a fi schimbată hotărîtor.Suntem printre cei care nu cred într-o moștenire directă a culturii eline, într-o influențare nemijlocită a acesteia asupra culturii europene. Nu trebuie să uităm că moștenirea culturală elină și civilizația romană se pierd treptat, odată cu întărirea și răspîndirea noii religii, astfel că, deși putem vorbi de un „platonism” al Sf. Augustin care nu se va stinge în cultura Europei niciodată, totuși, recuperarea lui Aristotel prin Aviccena și Averroes va grăbi soluționarea și dobîndirea semnăturii specifice a culturii europene pentru totdeauna. Acest lucru se petrece însă tîrziu, la secole bune după stingerea Imperiului Roman.Cu toate acestea, alegerea noastră o considerăm întemeiată, întrucît marea majoritate a filosofilor și teologilor Evului Mediu vor fi profund marcați de gîndirea augustiniană iar o seamă de filosofi – teologi ai Evului Mediu nu pot fi înțeleși, în subtilitatea gîndirii lor, fără să vedem influența majoră pe care au avut-o teologi și părinți ai bisericii care au trăit și scris încă în perioada Imperiului Roman. Acesta este motivul pentru care am ales să includem în filosofia Evului Mediu nu doar pe cei care s-ar fi încadrat strict într-o perioadă istorică bine delimitată, respectiv secolele VIII – XIV (la început) ci toată perioada care s-a scurs de la Sf. Augustin și pînă în Renaștere.Atunci cînd spuneam că încă sunt tributar părerii că este deosebit de greu să întrevezi elementele pure de metafizică, respectiv filosofie, la autorii acestei perioade, o spuneam cu convingerea fermă, în ciuda unor dezvoltări moderne1 care mizează destul de puternic pe latura filosofică dar care nici ele nu pot ieși și demonstra altceva decît primatul teologiei asupra filosofiei în această perioadă.Copleston2 crede că această etichetă teologică și nu filosofică, această lipsă de importanță cu care o vreme a fost privită filosofia Evului Mediu are drept cauză opinille lui Francis Bacon și ale lui Descartes, după care filosofia europeană se rezumă la Platon și Aristotel plus epoca modernă. Problema, în ciuda analizelor aprofundate realizate pînă în contemporaneitate, nu a fost tranșată absolut convingător, personal considerînd că filosofia este privită în Scolastică ca un organon, ca un mijloc și nu ca un scop în sine, toți autorii proclamînd, aidoma lui Aristotel în Metafizica, teologia ca fiind știință a științelor.Cu toate aceste observații, la rîndul lor netranșate definitiv și încă neargumentate, credem că vorbim de perioada în care se formează cu adevărat spiritul european, care este unul profund creștin, iar paradigmele grecești, între care spiritul logicii cauzaliste și gîndirea dialectică, își găsesc loc în interiorul dogmelor creștine.Iar dacă vorbim de slaba transmitere a culturii antice în sînul gîndirii creștine din care se va forma, în mare măsură, spiritul european, completat abia tîrziu cu operele pierdute ale lui Aristotel și chiar cu gîndirea platoniciană genuină dar și cu amnezia de care e cuprinsă civilizația europeană datorită exceselor dogmatice ale creștinismului incipient, atunci ideea că Athena și Roma, au, în primă instanță, o slabă contribuție la formarea gîndirii și mentalității specifice europene devine mai mult decît o speculație.În acest context, ideea lui Copleston3, după care cvasiignorarea gîndirii medievale de către o mare parte a filosofilor și istoricilor filosofiei moderne datorită prejudecăților inoculate de Bacon și Decartes devine discutabilă, iar faptul că un Duns Scotus sau alți gînditori ai Evului Mediu tîrziu ar fi anticipat gîndirea unui Hume, nu este nici el un argument irefutabil, ba nici măcvar unul cît de cît convingător.Desigur, putem accepta, la un moment dat, că Hegel nu ar fi înțeles rolul metafizicii scolastice și nici însemnătatea ei, însă, în opinia noastră, chiar dacă nu acceptăm poziția tranșantă a lui Hegel, în esență și privită în ansamblu ei, filosofia medievală, deși „utilă”, nu a făcut altceva decît, cum spunea același Hegel, a îmbrăcat în formă filosofică teologia creștină.Este îndoielnică opinia aceluiași Copleston4 care afirmă că opiniile hegeliene asupra filosofiei medievale nu s-ar afla atît în neacceptarea de către Hegel a modului de a face filosofie specific Evului Mediu, cît în necunoașterea materialului dar și a slabei înțelegeri a acestuia. Subiectivitatea cu care este privită această „lipsă majoră” a lui Hegel este subliniată de faptul că istoricul englez al filosofiei afirmă că l-ar putea ierta pe Hegel (nu spune din ce motiv) dar că i-ar fi absolut imposibil să îi ierte pe „Baeumker, Ehrle, Grabmann, De Wulf, Pelster, Geyer, Mandonnet, Pelzer etc.”5Desigur, aceste lucruri sunt afirmate relativ la studiile fundamentale asupra filosofiei medievale ale lui E. Gilson care, contrar chiar lui Descartes, afirmă că filosoful cartezian nu ar fi putut exista fără filosofia medievală din care își extrage mare parte a doctrinei și căreia îi datorează enorm, lucru care, cu toată bunăvoința, ni se pare exagerat. Cu toate acestea, nu pot fi negate unele similitudini ideatice, unele structuri de continuitate între filosofia medievală și cea modernă, însă orice absolutizare, într-un sens sau altul, este în opinia noastră dăunător, cu atît mai mult cu cît credem că reverberațiile filosofiei medievale în filosofia modernă sunt mai degrabă modeste.De multe ori ne-am întrebat cum a fost posibil ca într-o perioadă atît de legată de noțiunea de transcendes, de ființa superioară, să existe o atît de slabă dezvoltare a metafizicii ca atare. Raspunsul nu este chiar atît de dificil de obținut, cu atît mai mult cu cît filosofia practicată exclusiv la nivel clerical (monahal) nu era și nu putea fi considerată decît o metodă, un organon al teologiei. Spunem și ne asumăm acest lucru, în ciuda încercărilor moderne (Academia medievală din America) sau contemporane care țintesc cu tot dinadinsul să facă din Evul Mediu un mileniu al filosofiei, ceea ce doar în mică măsură poate fi acceptat.Sf. Augustin, cel mai metafizician dintre toți „filosofii creștini”, are nu doar o mare parte de filosofie greacă însușită și aplicată ci, așa cum bine se știe, și o doză însemnată de erezie chiar dacă, în timp, ea a fost atenuată și asumată de catolicism.Atît Gilson6 cît și Coplestone se străduiesc din răsputeri să arate că a existat o varietate de abordări de tip filosofic în gîndirea medievală, iar abordările de tip rațional ale unui număr mare de teologi creștini care foloseau metoda de cercetare filosofică asupra teologiei a dus, încă în Evul Mediu timpuriu, la crearea sisatemului teologiei scolastice: „de vreme ce aplicarea rațiunii la datele teologice, în sensul de date ale revelației (legate de acel Credo ut intelligam, n.n. Mircea Arman), este și rămîne o problemă de teologie7”, însă, cu toate acestea, apelînd la autoritatea lui Toma din Aquino, arată că ar fi posibil, „în principiu” relativ la cunoașterea teologică și la Dumnezeu, realizarea unui sistem filosofic dar nu în totalitate.Desigur, dacă un sistem filosofic este realizat incomplet sau apelează în construcția sa la metafore, mituri sau alte construcții lingvistice care nu devoalează o construcție rațională și un înțeles precis determinat, atunci vom spune că nu avem, de facto, un sistem filosofic și o abordare filosofică.În schimb, același lucru se întîmplă cu filosofia contemporană cînd concepte insuficient definite (heideggerianul Dasein) sau metafore (Marele Anonim) sunt parte ale unor sisteme filosofice închegate și acceptate ca atare, marcînd, oarecum, o întoarcere „spre un nou Ev Mediu” (Berdiaev) filosofic și nu numai.Revenind însă la aspectele comentate de noi, trebuie să avem în vedere nu doar aplecarea teologilor creștini spre obiectul propriu de studiu, fapt care ne permite să conchidem și să acceptăm servitutea filosofiei față de cîmpul teologic, dar privirea trebuie îndreptată și spre contextul absolut îngust, limitat și dogmatic al societății respective.Trebuie avut în vedere și faptul că abordarea filosofică a problemelor existenței, a transcendenței sau, aparent, mai puțin interesant pentru acele timpuri, ale transcendentalului, erau mereu lovite de autocenzura individului care se temea de erezie și excomunicare dar și de vigilența constantă și necruțătoare a eclessiei.De aceea, cercetarea care urmează va ține cont de toate aceste aspecte, iar critica filosofiei medievale pe care o începem cu S. Augustin și o vom duce pînă în Renaștere va fi o oglindă a ideii metafizice dar și a societății care a produs-o.
Note1 Vidi, E. Gilson, Filosofia Evului Mediu, București, 1995, dar și alte lucrări clasice precum cele ale lui Bréhier, Carlyle Grabmann, Romeyer, Copleston și alții.2 Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. II, pg. 2, (2), București, 2009.3 Idem, pag. 2, (2).4 Idem, pag. 5 -6, (2).5 Idem, ibidem.6 Op. cit., passim.7 Idem, p 5 (3).