Termenul de „scolastic” a fost preluat de gînditorii și teologii Evului Mediu din filosofia greacă, mai precis din filosofia peripatetică și îl întîlnim încă la Theophrast care se consiera pe sine un scolastikos1. Prin urmare, a spune că filosofia și gîndirea acestei perioade s-a făcut în școli, pare un lucru mai degrabă banal, atîta vreme cît, încă de la începuturile ei, filosofia greacă s-a constituit în școli, în jurul unui maestru sau al unei doctrine legate de un personaj mitic, cum e cazul lui Pithagora sau Orfeu.Termenul de „scolastic” a fost preluat de gînditorii și teologii Evului Mediu din filosofia greacă, mai precis din filosofia peripatetică și îl întîlnim încă la Theophrast care se consiera pe sine un scolastikos1. Prin urmare, a spune că filosofia și gîndirea acestei perioade s-a făcut în școli, pare un lucru mai degrabă banal, atîta vreme cît, încă de la începuturile ei, filosofia greacă s-a constituit în școli, în jurul unui maestru sau al unei doctrine legate de un personaj mitic, cum e cazul lui Pithagora sau Orfeu.Spre deosebire de „școala” greacă, scolastica are un caracter aparte în sensul în care, deși se constituie în jurul unui actor sau altul, la fel ca la greci,   totuși dominanta fundamentală în jurul căreia gravitează totul este Biserica.Ceea ce, însă, constituie un element general (katholou) și care structurează atît pe vericală cît și pe orizontală Scolastica este unitatea lingvistică, ceea ce a constituit un avantaj pe aria geografică occidentală2, făcînd posibilă o comunicare facilă, pentru acea vreme, a scrierilor filosofice și teologice, a culturii scrise în general. Acest element comun își găsește locul în limba latină.Să vedem însă, în ce constă această generalitate statuată în jurul limbii latine și avînd ca fundament și pornire  Biserica Catolică.Este un fapt evident că, încă de la Sf. Augustin, cel mai libertin dar și cel mai tolerat autor  de către biserică, și pînă la începutul secolului al XIV-lea toată producția culturală a unui mileniu se învîrte în jurul dogmei creștine occidentale, iar în domeniul specific al teologiei folosirea instrumentelor filosofiei ca metodă a cercetării se explică, mai ales prin faptul că interesul bisericii era acela de a releva și constitui aspectul rațional al credinței creștine. Acest fapt a fost realizat cu destul succes de gînditorii scolastici focusați, oarecum, pe cele trei mari falii ale gîndiri teologico-filosofice specifice Evului Mediu, respectiv: augustianismul, thomismul (realismul) și occhamismul (nominalismul). Astfel, filosofia devine, în mare parte, tributară teologiei dar, în mod logic, și teologia devine tributară speculației filosofice.Pe de o parte, afirmațiile anterioare duc automat la concluzia că filozofia scolastică în efortul ei de a asimila modalitatea de gîndire grecească, atit la nivelul ideilor cît și la cel al logicii care, spre deosebire de speculația metafizică, va dobîndi în Evul Mediu o spectaculoasă exersare și, mai ales, dezvoltare3. În mod vădit, dacă vom analiza fie și superficial perioadele de asimilare ale culturii grecești în perioada Scolasticii vom observa destul de lesne că s-a dezvoltat mai întîi latura platonică și, ca sa fim mai excacți, cu deosebire cea neoplatonică în augustinism iar apoi, odată cu redescoperirea lui Aristotel întră, deși relativ tîrziu, gîndirea de sorginte aristoteliciană prin realism și nominalism (determinările sunt încă grosiere, n.n.), această din urmă devenind și filosofia oficială a medievalității occidentale, evident nu un aristotelism pur ci unul „contaminat” de latura fundamentală a cercetărilor din acea vreme: teologia.Acest fapt dar și unitatea lingvistică de care pomeneam mai sus, a dus în cele din urmă la crearea unui limbaj comun, specific epocii și care se coagula undeva pe latura Bologna, Padova, Paris, Oxford sau Colonia.În fond, una dintre trasăturile esențiale ale acestei epoci este tocmai această unitate terminologică în interiorul gîndirii, aplicată pe o arie culturală atît de mare și importantă, precum și axa fundamentală care se statuează în relația duală teologie-aristotelism ceea ce creează atît specificitatea teologiei occidentale cît și modalitatea de raportare la valorile rațiunii a acesteia. Pentru că, dacă în Biserica Orientală platonismul și neoplatonismul încărcat pe structura limbii grecești îndemna la meditație și introspecție, viziunea aristotelică imprimă Bisericii Catolice o excepțională aplecare spre problemele realității imediate, sociale și politice în tandem cu preocuparea raționalizării și crearea dominantei înțelegerii raționale a creștinismului occidental.Aceste trăsături dominante au fost păstrate, în linii generale, pînă în contemporaneitate, modelînd structura mentală și raportarea omului la existent în Europa.Émile Bréhier4 arăta la vremea sa că: „ De la început, Occidentul prezintă o trăsătură cu totul particulară; în timp ce, în țările Orientului orice activitate intelectuală, începînd de la sfîrșitul antichității, la păgîni cît și la creștini, pare să fi fost acaparată prin știința celor divine, în Occident se petrece ceva cu totul diferit: un mic curent al științelor pozitive străbate epoca, cunoștințe care, prin natura și esența lor, scapă vieții religioase: sunt mai întîi cele șapte arte liberale, apoi o morală rațională așa cum o găsim la Cicero în tratatul Despre datorii, în scrierile lui Seneca… acesta este motivul pentru care Occidentul menține o preocupare umanistă, proprie latinității”.Ceea ce spune Bréhier se concretizează încă din perioada romană și trece în Scolastică în structura învățămîntului. Cele șapte arte liberale preluate de creștinismul occidental și de școala în care acesta își desăvîrșește dogmele sunt structurate în două grupe: Quadrivium, respectiv: aritmetica, geometria, astronomia și muzica iar mai tîrziu s-a adăugat  medicina și trivium: gramatica, retorica și dialectica.Orice individ al veacului de mijloc care a trecut prin școală are pusă baza acestor științe, avînd astfel o structură educațional-culturală comună, de unde și tipul de individ, mentalitatea și viziunea despre lume similară.În acest fel, în jurul unor structuri noi create, respectiv universitățile Evului Mediu, se desfășoară și se construiește întregul sistem de gîndire al Scolasticii.Desigur, este un lucru banal pentru cel care studiază această perioadă să observe că noțiunea de universitate în epoca respectivă este complet diferită de ceea ce a însemnat universitatea odată cu Renașterea și pînă în structura actuală.În Evul Mediu este definită ca fiind ansamblul profesorilor și elevilor  care participă la procesul de predare-învățare pe aria geografică a unei localități. Astfel, este lesne de înțeles că sensul de universitate era unul mai larg, el nerezumîndu-se la corpul didactic organizat într-o structură administrativă.Stilul de învățămînt, mai ales în structura celor șapte arte, mai puțin medicina care se adaugă în jurul anilor 1100 (Bologna), este cel bazat pe comentariu și apoi pe discuție, astfel marii profesori ai acelor vremuri erau în mod exclusiv „Comentatori”. Astfel, învățătura se baza pe comentariul personal al profesorului aplicat unui text. De aici și multitudinea de „comentarii” care apar în această epocă.Discuția, în schimb, nu se rezuma la un dialog între profesor și elevii săi. Aceasta avea un caracter mult mai larg, incluzînd toți participanții din localitate plus străinii veniți și interesați de subiectul în discuție. Acest tip de învățămîn „universitar5” era organizat astfel încît erau adevărate recitaluri de erudiție și măiestrie dialectică, fiecare susținîndu-și cu ardoare poziția. Aceste „lecții” se desfășurau pe lungi perioade de timp, de ordinul săpămînilor și aveau o cadență bianuală.E. Gilson, în celebra lui carte6 numea acest mod de a ține „lecții” drept turneu.Este un lucru de la sine înțeles că în absența posibilității concrete de a dezvolta teorii filosofice independente, tot acest asiduu exercițiu a dus, datorită  mai ales modului dialectic de a purta dezbaterea, la dezvoltarea accentuată a logicii și nu numai, în detrimentul metafizicii care era pusă la „remorca” teologiei.Plin de însemnătate și solemn, ca încununare a titlui de doctor în teologie pe care îl acordau universitățile, la cei mai însemnați se adăuga un calificativ de excelență întelectuală astfel încât, Thoma din Aquino era numit „doctor angelicus”, iar Albertus Magnus este numit doctor sublimis, iar exemplele ar putea continua, dar nu aceasta este intenția noastră.O altă marcă distinctă a acestor „dispute” (Quaestiones disputatae),  a acestei perioade, este faptul că dacă în cultura greacă, și de la Renaștere pînă în contemporaneitate, problemele dezbătute sunt extrem de variate, în Scolastică, problema era UNA, doar soluțiile găsite și afirmate erau multiple. Acest lucru a dus cu adevărat la o dezvoltare nemaiîntîlnită pînă atunci a problemelor de logică.Acest fapt, a condus la considerararea cvasiunanimă a perioadei medievale ca fiind una setată numai pe papalitate și biserică, lăsînd deoparte, mai mult sau mai puțin, artele liberale și filosofia, respectiv metafizica.Totuși, au existat voci, precum cea a lui Albertus Magnus care s-au opus acestei hegemonii a papalității, a bisericii, și a afirmat explicit că biserica are autoritate și competență doar în problemele teologice, doctrinare, și nu are deloc în ceea ce privește filosofia sau artele liberale. Această atitudine este una rațională care, în contextul aritstotelicismului solastic specific, nu pare a fi una deplasata ci mai degrabă rațională. Dealtfel, Albertus Magnus este deplin încrezător că filosoful, în măsura în care este unul autentic, trebuie să se exprime întrutotul rațional. Acest lucru demonstrează, dacă mai era nevoie, cunoașterea deplină a sistemului logico-filosofic, fapt care, repetăm, a dus la o asemenea amploare a cercetărilor logice în epocă.Este, oarecum, o atitudine paradoxală acest raționalism atroce, însă explicația pe care putem să o oferim se află tot în registrul religios-dogmatic în care o simplă afirmație sau o serie de aserțiuni speculative puteau fi interpretate drept erezii. Este în această epocă un melanj ciudat între tradiția orientală, mistică, și raționalismul cel mai pur.
Note1 E. Gilson, Op. cit., passim, considera că, la fel ca alte concepte cu care lucrează filosofia și istoricii ei, termenul este înțeles doar la modul formal și este, pînă în prezent o noțiune goală de sens.2 Evident, același lucru îl putem spune și despre biserica și cultura Europei Orientale unde elementul comun era dat de limba greacă dar care nu face obiectul studiului de față.3 Vidi, Anton Dumitriu, Istoria logicii, Bucuresti, 1969, pp. 300 – 442.4 Vidi, Philosophie du Moyen Âge, Paris, 1937, p. 3.5 În Evul Mediu, universitățile au luat ființă undeva în jurul anilor 1100,  din procesul de fuziune a școlilor monahale cu școlile private. Prima universitate a fost cea de la Bologna urmată la 50 de ani de cea de la Paris, apoi Oxford, Salamanca, Colonia și Heidelberg.6 E. Gilson, Philosophie du Moyen Âge, Paris, 1937,trad. rom., București, 1995.