Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sf. Augustin la Renaștere (III)

De la Sf. Augustin la Renaștere (III)

 

Părinții latini ai bisericii

Este o discuție care a apărut mai ales în epoca modernă asupra calității filosofice a scrierilor părinților latini ai bisericii, dacă și în ce măsură aceștia s-au raportat la metafizică sau au făcut filosofie în scrierile lor.
Opinia noastră este că, spre deosebire de părinții bisericii răsăritene, cei ai bisericii latine au o puțină înclinare, pînă la apariția lui Augustin, spre latura filosofică a cercetării teologice. Putem vorbi, mai degrabă, de atitudini etico-religioase sau doctrinare, morale, mai degrabă, ale excursului teologic occidental.Coplestone (1) susținînd, oarecum, o opinie similară crede că deși există elemente filosofice în scrierile părinților bisericii este absolut inutil să căutăm sisteme filosofice în scrierile acestora. Cu toate acestea, afirmă el, elementele filosofice devin din ce în ce mai puternice în scrierile părinților creștini odată cu trecerea timpului, ceea ce va face posibilă o reală opoziție făcută filosofilor păgîni.Ne îndoim profund de această aserțiune, întrucît, pînă la Augustin acest lucru nu s-a întîmplat în realitate iar apoi filosofia scolastică va căpăta o cu totul altă turnură. De altfel, aparătorii religiei creștine nu vor folosi, în general, în polemicile lor, rațiunea ca metodă de analiză și expunere ci, mai degrabă, revelația, fondul mistic și dogmatic absolut al creștinismului. Doar Sf. Augustin va fi capabil să contrapună filosofilor păgîni o doctrină filosofică creștină chiar dacă nesistematică, însă consistentă. Iar Augustin nu va porni de la un substrat filosofic propriu creștinismului ci va avea înțelepciunea de a construi pe fondul platonic și neoplatonic dominant în epocă.Pînă la Augustin însă, cel puțin în arealul latin, istoricul filosofiei va avea dificila sarcină de a găsi elemente de filosofie autentică în gîndirea părinților bisericii.Există, în acest sens, o adevărată falie între părerile istoricilor filosofiei cu privire la cei ce vor face cu adevărat metafizică în arealul latin al creștinismului, spre deosebire de cel grec. Astfel, dacă Clement din Alexandria (2) încerca să împace filosofia greacă cu creștinismul, mergînd pînă acolo încît să afirme, la fel cu Filon, că Platon a preluat înțelepciunea lui Moise și a profeților, Tertulian, de-o pildă, ratează întru totul tema filosofică, discursul său bazîndu-se mai debrabă pe aspecte juridice și mistice, mergînd adesea pînă într-un pur iraționalism.De aceea, dacă unii vor crede că, în arealul latin cei ce se vor remarca cu scrieri de sorginte filosofică pînă la augustinism vor fi Iustin și Tațian, alții vor considera pe Tertulian, Arnobius, Lactanțiu sau Ambrozie printre cei călăuziți, în credința lor, de filosofie.Pentru o succintă ilustrare a acestor preocupări care premerg augustinismul vom prezenta, în cele ce urmează, cîțiva reprezentanți mai importanți ai începuturilor doctrinei teologice occidentale.Iustin (n. 100 d.C. – m. 164 d.C.) este născut la Nablus din părinți necreștinați și a sfîrșit ca martir la Roma. Este unul dintre părinții bisericii cu cea mai mare aplecare spre filosofie fiind un adevărat admirator al platonismului, în Apologiile sale întrebuințînd adesea termeni platonici. El crede că filosofia este unul dintre cele mai perfecționate metode de a ajunge la divinitate, desigur aceasta fiind imediat următoare revelației. Iustin nu este un platonician în adevăratul sens al cuvîntului deși unii cercetători ar fi înclinați să adopte o opinie contrară, mai ales că admira profund doctrina platonica a lumii imateriale, a eidelor, considerînd că ideea supremă, materialitatea cea mai imaterială este Dumnezeu.Dealtfel, dîndu-i dreptate lui Copelstone ne raliem la opinia după care acest Iustin Martirul nu a fost și nu a vrut să fie un platonician în adevăratul sens al cuvîntului dar a admis că există o înțelepciune în filosofie care ne poate ajuta să înțelegem complet pe Christos. Acest lucru Iustin îl vede tot la modul revelatoriu și nicidecum la modul rațional.În acest sens, preluînd teoria logosului platonician, Iustin vede pe Christos ca fiind întruparea Logosului.Irineu (3) ne spune că Tațian a fost unul dintre discipolii lui Iustin Martirul. Nu era un mare adept și admirator al platonismului ca dovadă că în doctrina sa atunci cind vorbește despre spirit folosește un concept din afara filosofiei platoniciene anume pe cel presocratic de pneuma. El face diferența între suflet (psyche) și spirit (pneuma), însă doctrina lui nu are suplețea și spiritul (sic!) maestrului său. Tațian folosește acești termeni în sensul pur al Scripturii evitînd cu încăpățînare filosofia greacă pe care, se pare, o cunoștea îndeajuns de bine.Coplestone, în lucrarea citată anterior, spune că Tațian suferea de un „rigorism excesiv” iar după moartea lui Iustin va înființa o sectă, anume cea a encratiților caracterizată tocmai printr-un rigorism dogmatic excesiv și un ascetism dus la extrem. de departe, nu a fost un adevărat filosof iar uneltele filosofiei le-a folosit cu destulă parcimonie.Tertulian (n. 160 d.C. –m. 220 d.C.) s-a născut la Cartagina, în Africa, și s-a convertit la creștinism în jurul anilor 190 d.C.. A fost hirotonisit și a început să predice și să intre în bătălia ideilor teologice aderînd în anul 213 d.C. la montanism (4). Mai tîrziu, nemulțumit și de montanism și-a înființat propria sectă care mai era încă în ființă pe timpul lui Augustin. Se pare că era un jurist eminent.Pentru istoria filosofiei cele mai importante scrieri sunt: Apologeticul și tratatul De anima. În ceea ce privește bătăliile ideologice date în interiorul creștinismului Tertulian adoptă, mai degrabă, o poziție de jurist decît una de filosof.Aplicînd doctrina dreptului roman, acesta susține că Sfintele Scripturi aparțin primilor creștin, conform principiului longae praescriptiones possesio (5). Pornind de la acestă idee afirmă că cei care au pretenția, în afară de primii creștini, să le folosească sunt excluși prin actul prescrierii, o idee, de altfel, cel puțin îndoielnică pe care Gilson, destul de blînd, o caracterizează drept „șiretenie” și „lipsă de profunzime”. Noi am putea spune chiar mai mult (sic!). Cu toate acestea, istoria il desemnează pe Tertulian ca fiind întîiul părinte al bisericii de rit latin.Această atitudine, mai degrabă sofistică decît parșivă, îl depărtează pe Tertulian de filosofie, cu atît mai mult cu cît evoluția sa care a început cu raționalitatea este către un iraționalism cras, atunci cînd ajunge la concluzia falsă, deși stabilă, că dogma Mîntuirii este de neatins de către rațiunea care ratează orice fel de înțelegere a acesteia.Tertulian este mai degrabă un gînditor simplist dar un bun retor, fără ca argumentația lui să aibă o consistență logică convingătoare ci, mai degrabă, una „defectă”, sofistică și uneori arbitrară. Convingerea lui era mai puternică decît rațiunea. Exemplele negative în acest sens, din lucrarea De carne Christi sunt edificatoare. Nu era un om ar nuanțelor, deși ca jurist ar fi trebuit să fie. Iată de ce acest credincios devotat va ajunge eretic, repudiind, așa cum bine se știe, două biserici.Arnobius (n. 260 d.C. – m. 327 d.C.) face parte tot dintre părinții africani ai bisericii latine. S-a născut la Sicca în păgînism, fiind un personaj local cunoscut și un om cultivat. A scris o lucrare întitulată Adversus nationes care se constituia într-o apologie a creștinismului tocmai pentru a fi primit în sînul Bisericii. É. Gilson ()6 spune că dorind să fie botezat în religia creștină, scîrbit fiind de păgînism, nu a fost acceptat de către Episcopul de Sicca. Așa se explică și mai slaba consistență dogmatică a lucrării sale, dar lucrarea este înteresantă tocmai datorită acestui fapt. Retorul Arnobius va scrie o lucrare în care nu dogmele, nu erudiția proprie unui părinte al bisericii îl califică și îl face meritoriu ci smerenia, dorința năvalnică de credință și toate cele care fac din om un bun creștin, însă nu un filosof în puterea cuvîntului, în ciuda urmelor vădite lăsate de scepticism și de neoacademism, grevate de o erudiție destul de serioasă.Impresionat de anvergura experienței creștine revelate a acestui păgîn cultivat, Gilson il compară cu creștinii Montaigne, Charron sau Pascal, considerîndu-i pe toți creștini autentici: „Sceptici, dacă vrem, dar al căror scepticism este nu atît o afirmare a puterii rațiunii de a judeca credința, cît constatarea propriei ei neputințe de a cunoaște; nu atît revendicarea măreției omului, cît recunoașterea mizeriei lui” (7) .Arnobius sugerează în lucrarea că sufletul ar fi nemuritor dar preexistent, ca în doctrina lui Platon, cu rezerva evocată și de Iustin și Tațian conform căreia în creștinism sufletul este nemuritor fiindcă așa vrea Dumnezeu, însă arată că natura omului este duală și că acesta este un animal care nu merită lauda imensă adusă de filosofii greci conform căreia omul este aidoma zeilor. El arată ca acesta î și dobîndește cu greu cunoașterea, grație unui efort prelungit și că aceasta este una limitată și secvențială. Unde să găsim un scepticism creștin mai frumos evocat? „Ca să-și demonstreze teza pe deplin, Arnobius merge pînă la a-și imagina o locuință subterană, cu temeperatura medie variabilă, perfect izolată de sunete și lipsită de orice obiect. Să așezăm aicea un nou născut de origine platoniană sau pitagoreică; să-l crească o doică mereu dezbrăcată, mereu tăcută, care l-ar hrăni mai întîi cu laptele ei și apoi, mereu, cu aceleași alimente. Ne întrebăm atunci, ce cunoștințe va fi dobîndit acest suflet așa-zis divin și nemuritor, la capătul a patruzeci de ani. Nici una, evident” (8) .Desigur, dincolo de acest „scepticism creștin”, așa cum arătam, lucrarea lui Arnobius vădește o slabă familiaritate cu dogmele creștinismului însă preconizează, vorba lui Gilson, apariția senzualismului secolului al XVII-le francez.

 

Note:1 Op.cit., p. 14.
2 Clement Alexandrinul, Scrieri, vol. I și II, București, 1982, traducere și note D. Fecioru.
3 Împotriva Ereziilor, I. 28., apud Coplestone, Op. cit., p. 17.
4 Montanismul este o miscare în interiorul creștinismului apărută în Frigia către anul 158d.C și l-a avut ca intemeiator pe Montanus un preot păgîn frigian care a trecut la creștinism. A fost o mișcare eretică în sînul bisericii care considera că Sfîntul Spirit a început să se manifeste în epocă iar disciplina și morala creștină trebuie imunătățită prin abstinență sexuală și post îndelungat. Totodată, militau pentru ruperea de lume și trăirea interioară, singura adevărată. Militau pentru rolul sacerdotal al femeilor.
5 Vidi, É. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 89.
6 Op.cit., p. 93.
7 Op. cit., p. 94.
8 Op.cit., p. 96.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg