Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

De la Sf. Augustin la Renaștere (IV)

De la Sf. Augustin la Renaștere (IV)

Lactanțiu este unul dintre discipolii lui Arnobius, însă, spre deosebire de acesta, se dovedește a fi un temperament apolinic, în vădit contrast cu maestrul său, un om cu o structură vulcanică a personalității.

Profesor de retorică în Nicomedia, se va converti la creștinism în jurul anilor 300 d. C., în anul 316 d.C. avînd privilegiu să fie numit perceptor al fiului împăratului Constantin. De altfel, Instituțiile divine, cea mai importantă operă a lui Lactanțiu îi este dedicată acestuia. Alte opere semnificative ale lui Lactanțiu ar fi: De ira DeiDe opificio DeiDe mortibus persecutorum.

Lactanțiu este un comentator plin de seninătate, calm, care nu proferează amenințări sau nu iși pune probleme doctrinare explozive, fiind astfel undeva deasupra a ceea ce se poate numi filosofie, atît de deasupra încît nu are nici o legătură cu abordarea de tip filosofic, É. Gilson aratînd că:
„În zadar am spera vreo revelație filozofică de la autorul acestor rînduri. Lactanțiu nu este metafizician, după cum nu este nici savant, dar este un martor de seamă al uimirii pe care o vor încerca atîția păgîni în fața unei religii în care, luată ca filosofie, credința depășea atît de mult filozofia însăși” (1).

Lactanțiu, la fel cu marea majoritate a părinților latini ai biserici își va găsi împlinirea în credința creștină iar fericirea pe care o trăiește, una calma, în afara zbaterilor diavolești ale metafizicii, dorește a fi transmisă tuturor. Spiritele evoluate ale vremii, cunoscători ai filosofiei antice, l-au ignorat și l-au luat în derîdere, tocmai datorită slabelor cunoștințe de filosofie și de cultură antică.

Ca și credincios creștin, Lactanțiu vede religia păgînă ca nefiind legată, în nici un fel, de înțelepciune. Creștinismul, în opinia lui, este singura religia care leagă, în mod natural, credința de înțelepciune prin însăși învățătura christică. Cu asta se ocupă, în fapt, cele șapte cărți ale Instituțiilor divine, lucrare greoaie și lungă, cum însuși
É. Gilson o caracterizează. După părerea savantului francez care îl ironizează subtil pe Lactanțiu, concepția acestuia se reduce, în fond, la următoarele aserțiuni: „Lumea a fost făcută pentru ca noi să ne naștem; ne naștem pentru a-l recunoaște pe creatorul lumii și al nostru, Dumnezeu; îl recunoaștem pentru al sluji; îl slujim pentru a primi nemurirea drept răsplată a strădaniilor noastre, căci slujirea lui Dumnezeu este făcută din mari strădanii: de aceea primim nemurirea drept răsplată pentru ca, ajunși asemenea îngerilor, să-l slujim neîncetat pe Tatăl stăpînul și domnul nostru și să fim împărăția veșnică a lui Dumnezeu” (VII, 6). Iată, conchide liniștit Lactanțiu, la ce se rezumă totul: „Haec summa rerum est, hoc arcanum Dei, hoc misterium mundi” (aceasta este suma lucrurilor, aceasta este taina lui Dumneze, acesta e misterul lumii, trad. É. Gilson) (2).

Ceea ce atrage, totuși, atenția cercetătorilor, este atenția pe care acest cunoscător al limbii grecești, la fel ca maestrul său Arnobius, o acordă lui Hermes Trismegistrul. Din lucrările presupuse ale acestui Hermes „de trei ori mare” Lactanțiu nu s-a servit sau poate că nu a cunoscut, decît pe cele care se rezumă la chestiunile religioase. Lactanțiu este un admirator declarat al lui Hermes Trismegistrul despre care spune că într-un mod misterios, inexplicabil, reușește să cerceteze aproape tot adevărul.

Comentînd scrierile lui Lactanțiu despre Hermes Trismegistrul, É. Gilson conchide că: „Lactanțiu regăsește astfel la Hermes nu numai nemurirea sufletului (VII, 13), ci chiar și elemente despre sfîrșitul lumii care i se par acceptabile pentru creștini(VII, 18). Coincidențelor observate de Lactanțiu le-am adăuga cu ușurință multe alte trăsături pe care se putea baza un platonism creștin și care par să anunțe, uneori, însăși doctrina platoniană. Cu toate acestea, regăsim aici distanța care desparte doctrinele gnostice de creștinism, iar mitologia rudimentară din Poimandres sau din Asclepios nu putea juca rolul pe care aveau să-l joace mai tîrziu Eneadele, operă care va avea pentru istoria gîndirii filosofice creștine importanța unui moment hotărîtor și poate chiar al unui început de drum” (3).

Este curioasă preferința unor autori moderni pentru unul sau altul dintre părinții latini ai bisericii, însă, în marea lor majoritate, istoricii filosofiei conchid că patristica latină, mai puțin ancorată filosofiei, este una care are un centru fundamentat în morală și revelație, în ciuda unei evidente excepții care este Sf. Augustin. Nu același lucru, repetăm, se poate spune de strălucita tradiție filosofică a patristicii orientale care, însă, nu face obiectul studiului de față.

Un exemplu vădit în ceea ce privește latura morală peremtorie ce caracterizează scrierile părinților latini il găsim la Sf. Hilarius din Poitiers (mort la 386 d.C.) și a cărui principală lucrare este De Trinitate.

Problema pe care Sf. Hilarius și-o pune cu întîietate este aceea a fericirii. Ca și alți apologeți creștini acesta căuta fericirea în virtute, lucru nu tocmai nou, avînd în vedere preocupările filosofilor greci în această direcție. Însă, nu este mai puțin adevărat că orice tip de gîndire creștină nu poate căuta fericirea decît în virtute. Nu întimplător Clement din Alexandria atunci cînd traduce celebra fericire christică referitoare la „…. cei săraci cu Duhul” o traduce în spiritul adevărat al credinței creștine și o interpretează ca fiind fericirea celor săraci în patimi, deci a celor care respectă cu sfințenie virtutea. Această interpretare are o rădăcină mult mai veche și se leagă de ideea trupului (soma) ca mormînt (sema) al sufletului. Prin urmare, fericirea ar fi tocmai această eliberare de patimi, acea ieșire a sufletului din mormîntul corpului. Acest lucru este realizabil doar prin asceză, prin ruperea totală de orice patimă. Această interpretare este în totală concordanță cu spiritul creștinismului și este natura adevărată a celebrei sintagme „Ferice de cei săraci în (cu) Duh(ul)!”

Hilarius, însă, în concordanță cu gîndirea mai aplecată raționamentului de tip moral al latinilor găsește că fericirea este luată de Dumnezeu chiar și celui virtuos odată cu moartea, Dumnezeul acesta creștin fiind extrem de diferit de zeitățile păgîne, adică fiind cel ce este, unic, veșnic și atotputernic.

Scrisă în exil, De Trinitate, nu are nimic de a face , totuși, cu speculația adînc metafizică a unui Clement, Origene sau Augustin. Totuși, cum subliniază și É. Gilson, spre deosebire de Coplestone care îl ignoră , la fel cum îl ignoră pe Lactanțiu, Hilarius pune bazele unor concepte pe care le va dezvolta ulterior Sf. Augustin. Astfel, pentru Hilarius „nimic nu este mai propriu lui Dumnezeu decît ființa” (4) care, așa cum o știm încă de la Parmenides este opusul nimicului. „Anticipînd cîteva teze fundamentale ale augustinismului, Hilarius leagă strîns această noțiune de Dumnezeu de latura imuabilității a acestuia, căci „tocmai ceea ce este” nu poate să aibă început și nici nu poate sfîrși. Ființa absolută este deci imuabilă, veșnică, perfect suficientă ontologic și cu desăvărșire simplă” (5).

Thoma din Aquino este și el tributar modului de a pune problema a Sf. Hilarius atunci cînd derivă toate atributele lui Dumnezeu din acel esse, înțeles în sensul ființei sau esenței.

Ultimul dintre părinții bisericii latine pe care îl vom aminti aici și pe care il dezbat, agreează și inserează în lucrările lor marea majoritate a celor care s-au ocupat de această epocă este
Sf. Ambrozie (333 – 397 d.C.).

Este o chestiune cel puțin ciudată că un bun cunoscător al limbii grecești și un cititor asiduu al lui Origen sau Filon nu va fi deloc atras de problema dezvoltării unei abordări metafizice în chiar sînul bisericii creștine de rit latin. Mai mult decît atît, nu a avut nici o prețuire pentru problemele filosofiei care, culmea, îi erau la îndemînă, însă, în buna tradiție a bisericii latine Episcopul de Milano a păstrat atitudinea curentă a părinților bisericii occidentale, anume abordarea practică, etică și morală a credinței creștine.

Coplestone (6) arată că Ambrozie în interpretarea textelor sacre și în cele de dogmatică a fost influențat, în special, de părinții greci, lucru cu care suntem, în parte, de acord, iar în problemele de etică, influența majoră a fost cea a lui Cicero așa cum rezultă din lucrarea De officiis ministrorum(391 d.C.), în fapt o replică dată lucrării ciceroniene De officiis. Această lucrare a fost adresată clerului din Milano.

Importanța Episcopului de Milano nu rezidă, așa cum am arătat în mod succint în atitudinea metafizică ci, mai degrabă, importanța lui o găsim în scrierile etice și a influenței acestora asupra succesorilor sai.

Concluzia care se trage cu necesitate din abordarea oarecum succintă a concepțiilor părinților latini ai bisericii nu poare fi decît una: anume că biserica occidentală prin reprezentanții săi cei mai de seamă, cel puțin pînă la Sf. Augustin, a fost interesată mai mult de morală și etică decît de metafizică. Un fenomen opus celui întîmplat în biserica orientală.

 

Note

1 Vidi, É. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 98.

2 Vidi, É. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 100.

3 Vidi, É. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 102.

4 Apud, É. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 103.

5 Vidi, , É. Gilson, Filosofia în Evul Mediu, București, 1995, p. 103.

6 Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. II, p. 35, București, 2009.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg